Conflict de competenta Instante comerciale. Sentința 7/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7
Camera de Consiliu din 8 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
GREFIER: - -
S-a luat în examinare conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara privind pe reclamanții Al Kamal și și pârâta T având ca obiect evacuare.
Dată în camera de consiliu, fără citarea părților.
La apelul nominal se constată lipsa acestora.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța considerând cauza în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra conflictului de competență, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 10071/18.10.2007 pronunțată în dosarul nr- Judecătoria Timișoaraa admis excepția de necompetență materială declinându-și competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Al- Kamal și și pârâta în favoarea Tribunalului Timiș - Secția comercială și de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel judecătoria a reținut că aspectul referitor la competența materială este determinat de dispozițiile art. 893 Cod comercial, art. 2 pct. 1 lit. a) Cod procedură civilă, art. 3 și art. 7 Cod comercial.
Invocând aspectul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1883 din 19.08.2003 de către reclamantul Al Kamal a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în nr. - T, nr. top 9171-9173, 9174/2, 9175/1, 9175/2, 9176, 9177/2/2/2/XIX, dar nu și posesia lui, bunul fiind folosit în continuare de către, acesta a formulat o cerere de chemare în judecată a societății menționate prin care a solicitat evacuarea vânzătorului.
Văzând temeiul de drept pe care reclamantul a înțeles să îl confere ca fundament juridic demersului său (art. 480 Cod civil), Judecătoria Timișoaraa pus în discuția părților calificarea juridică a acțiunii, respectiv dacă s-a urmărit promovarea unei acțiuni în revendicare ori a uneia în evacuare, așa cum, de altfel, a fost intitulată cererea de către reclamant. La termenul de judecată din 18 octombrie 2007 reprezentanta acestuia a învederat că acțiunea formulată este una de evacuare prin care se urmărește obținerea posesiei imobilului care a fost vândut fără ca vânzătorul să își îndeplinească obligația de predare a bunului înstrăinat și cu toate că temeiul de drept al cererii este art. 480 cod civil acțiunea nu este una în revendicare întrucât se urmărește doar executarea atributelor dreptului de proprietate, nesocotite de către societatea pârâtă.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele cadrului procesual, inclusiv natura acțiunii pe care înțelege să o deducă judecății, context în care raportat la acest aspect va fi determinată și competența de soluționare a cauzei. Acțiunea în evacuare este una neevaluabilă în bani. Atât potrivit mențiunilor din cartea funciară, cât și descrierii cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare perfectat de părți, imobilul asupra căruia poartă litigiul reprezintă un spațiu comercial. Pe de altă parte, pârâta este comerciant și desfășoară fapte de comerț, iar actul față de aceasta este unul comercial.
Procedând la examinarea naturii juridice a litigiului judecătoria a reținut că acesta este unul comercial. În plus, potrivit art. 893 Cod comercial, chiar și atunci când actul este comercial numai pentru una dintre părți, acțiunea ce derivă din acesta este de competența jurisdicției comerciale. În aceste condiții, cum litigiul este unul de natură comercială, competent să soluționeze cauza în primă instanță este tribunalul, conform art. 2 pct. 1 lit. a) Cod procedură civilă - tribunalul judecă procesele și cererile în materie comercială al cărui obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil în bani.
Potrivit art. 159 pct. 2 Cod procedură civilă necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, ceea ce permite și impune invocarea ei în orice fază procesuală, chiar și din oficiu de către instanța de judecată. Pe de altă parte, art. 137 din același cod pretinde în mod imperativ instanței să soluționeze excepțiile de procedură cu precădere, context în care excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara în soluționarea cauzei a fost admisă cu consecința declinării competenței de soluționare în favoarea Tribunalului Timiș - Secția comercială și de contencios administrativ.
Împotriva sentinței civile de mai sus au formulat recurs reclamanții Al Kamal și solicitând retrimiterea dosarului la Judecătoria Timișoara pentru soluționarea lui în primă instanță ca litigiu civil motivat de faptul că, în opinia lor, cauza nu este una comercială, în sensul art. 3 și 4 din Codul comercial, contractul de vânzare-cumpărare imobiliară prin care s-a născut dreptul lor de proprietate fiind un contract civil.
Prin decizia civilă nr. 1796/R/11.12.2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa respins recursul reclamanților reținând că sentința de declinare a competenței este temeinică și legală, prin cererea de chemare în judecată reclamanții solicitând evacuarea unei societăți comerciale din spațiul în care aceasta își desfășoară activitatea. Potrivit art. 893 Cod comercial, chiar dacă un act este comercial numai pentru una din părți, acțiunile ce derivă dintr-însul sunt de competența jurisdicției comerciale, acest text de lege nefiind decât aplicația în materie procesuală a art. 56 din același cod, prin aceasta legiuitorul înțelegând ca normele comerciale să aibă aplicație atunci când actul este comercial pentru una din părți.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub dosar nr-, instanță care, prin sentința civilă nr. 166//11.03.2008 și-a declinat, la rândul său, competența de soluționare a pricinii în favoarea în favoarea Judecătoriei Timișoara reținând că în mod evident reclamanții urmăresc prin evacuarea pârâtei executarea unui contract de vânzare-cumpărare, respectiv obligarea societății vânzătoare la predarea unui bun imobil. Vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu nu poate constitui fapt obiectiv de comerț în sensul art. 3 Cod comercial, așa cum a reținut Judecătoria Timișoara, deoarece bunul nu a fost cumpărat în scop de revânzare sau închiriere. Potrivit art. 4 Cod comercial, se socotesc fapte de comerț, în afară de cele obiective, celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natura civilă sau dacă din însuși actul nu rezultă contrariul. Se observă, așadar, că actul amintit nu poate constitui nici fapt subiectiv de comerț, obligația vânzătoarei, deși comerciant, de a preda bunul imobil vândut nefăcând parte din fondul de comerț, articolul menționat instituind o prezumție relativă de comercialitate a tuturor actelor comerciantului, prezumție ce poate fi răsturnată doar în cazurile limitativ prevăzute de același text de lege.
În speță, natura contractului de vânzare-cumpărare a imobilului este civilă, concepție regăsită în Codul comercial, care în art. 3 prevede că obiectul vânzării-cumpărării comerciale poate consta numai în mărfuri sau producte. Deși unul dintre cocontractanți este un comerciant (pârâta), actul juridic respectiv nu a fost încheiat în virtutea activității sale comerciale și, în consecință, litigiul are natură civilă, iar competența soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1, raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul d e procedură civilă.
Pe de altă parte, în perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara judecata a fost suspendată în baza art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă până la soluționarea cauzei având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție (încheierea din 3 martie 2005 pronunțată în dosarul nr- - fila 37), iar recursul formulat împotriva acestei încheieri a fost soluționat de secția civilă a Tribunalului Timiș (decizia civilă nr. 1370/R/14.12.2005). Contestația în anulare promovată împotriva deciziei civile nr. 1370/R/14.12.2005 a Tribunalului Timișa fost soluționată tot de secția civilă a acestei instanțe. De asemenea, cauza până la soluționarea căreia a fost suspendată prezenta pricină a fost soluționată de secțiile civile ale Tribunalului Timiș (în primă instanță - sentința civilă nr. 1266/20.06.2005 - filele 103-107 dosar judecătorie), Curții de APEL TIMIȘOARA (în apel - decizia civilă nr. 1879/A/24.11.2005 - filele 94-100 dosar judecătorie) și Înaltei Curți de Casație și Justiție (în recurs - decizia civilă nr. 6002/R/21.09.2007 - fila 102 dosar judecătorie).
Susținerile reclamanților în sensul că problema competenței materiale a fost dezlegată prin pronunțarea deciziei tribunalului prin care s-a respins recursul formulat împotriva sentinței de declinare, art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă stabilind că această decizie este obligatorie, nemaifiind incidente dispozițiile art. 158 din același cod, au fost înlăturate pe motiv că potrivit art. 20 pct. 2 Cod procedură civilă există conflict de competență când două sau mai multe instanțe care prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină. Așadar, faptul că o instanță s-a declarat necompetentă prin hotărâre irevocabilă nu poate împiedica instanța la care s-a declinat competența să se declare, la rândul ei, necompetentă.
Examinând conflictul negativ de competență apărut între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș, Curtea constată că în prezenta cauză competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Timiș pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 2 pct.1 lit. a) Cod procedură civilă tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un miliard lei (ROL), precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
Obiectul litigiului de față constă în evacuarea societății comerciale pârâte din imobilul situat administrativ în loc. T, Bd. - de la, nr. 10-12, jud. T, înscris în nr. - T, nr. top 9171-9173, 9174/2, 9175/1, 9175/2, 9176, 9177/2/2/2/XIX, reprezentând spațiu comercial Alimentară, compus din 15 încăperi, proprietatea reclamanților persoane fizice, deci, o cerere al cărui obiect nu este evaluabil în bani.
Conform art. 4 din Codul comercial, toate obligațiile comerciale, cu excepțiile prevăzute de lege, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial (sunt considerate fapte de comerț subiective). Prezumția de comercialitate prevăzută de articolul menționat, fiindjuris tantum, poate fi combătută prin probă contrarie de către cel care susține caracterul necomercial. Ca atare, comerciantul care pretinde că actul ce a făcut nu are o cauză comercială trebuie să facă această dovadă. Excepțiile de la prezumția de comercialitate sunt: natura civilă a obligației, respectiv împrejurarea în care necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant (când acesta cumpără bunuri necesare său personal - art. 5 din Codul comercial ). Actele civile prin natura lor sunt cele care prin structura și funcția lor esențială nu se pot referi la activitatea comercială (spre exemplu, testamentul, actele juridice de dreptul familiei etc.). Faptele de comerț subiective reprezintă un reflex al activității desfășurate de comercianți și, în consecință, sunt supuse reglementărilor Codului comercial.
Prin intermediul imobilului din care reclamanții solicită evacuarea pârâtei se presupune că societatea comercială chemată în judecată desfășoară activități comerciale, în sensul dispozițiilor art. 3 pct. 1 din Codul comercial, din însăși cuprinsul cărții funciare rezultând fără nici un dubiu că imobilul în litigiu este un spațiu comercial (alimentară), ce face sau, cel puțin, a făcut parte din fondul de comerț al societății pârâte, care, potrivit art. 7 din Codul comercial, este socotit comerciant, constituită ca societate comercială () ca atare în vederea efectuării de fapte de comerț prevăzute de art. 3 și art. 4 din același cod.
Mai mult decât atât, potrivit art. 56 Cod comercial, dacă un act este comercial doar pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acel act, legii comerciale. Or, art. 893 statuează că și în situația în care actul este comercial numai pentru una dintre părți, acțiunea ce derivă dintr-însul este de competența jurisdicției comerciale, actul fiind comercial și față de cealaltă parte, acest din urmă text de lege nefiind altceva decât aplicația în materie procesuală a art. 56, prin aceasta legiuitorul urmărind ca normele comerciale să aibă aplicație atunci când actul este comercial pentru una dintre părți.
Împrejurarea, reală de altfel, că în perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara judecata a fost suspendată, în baza art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea cauzei având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, iar recursul formulat împotriva acestei încheieri a fost soluționat de secția civilă a Tribunalului Timiș, instanță care a judecat ulterior și contestația în anulare promovată împotriva acestei decizii, cauza până la soluționarea căreia a fost suspendată prezenta pricină fiind soluționată, de asemenea, de secțiile civile ale Tribunalului Timiș (în primă instanță), Curții de APEL TIMIȘOARA (în apel) și Înaltei Curți de Casație și Justiție (în recurs), nu poate avea nici o relevanță juridică sub aspectul instanței competente să judece în fond cererea de evacuare de față întrucât apelul, recursul sau contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțată de secția unei anumite instanțe nu poate fi soluționată decât tot de secția corespunzătoare a instanței ierarhic superioare, respectiv a aceleiași instanțe, specializată în materia respectivă. Or, la Judecătoria Timișoara nu există decât două secții - una civilă și una penală, fiind astfel evident că recursul declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecății pronunțată de secția civilă a judecătoriei trebuia soluționat de secția corespunzătoare a tribunalului, iar contestația în anulare formulată împotriva unei decizii civile a tribunalului nu putea fi judecată decât de aceeași secție a respectivei instanțe.
Așa fiind, în baza art. 22 Cod procedură civilă, Curtea va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, instanță căreia i se va trimite dosarul soluționare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Stabilește competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții Al Kamal și, ambii cu domiciliul procedural ales în localitatea T,-,. 1, județul T, la avocat, în contradictoriu cu pârâta, cu sediul în localitatea T, Bd. - de la, nr. 10-12, județul T, în favoarea Tribunalului Timiș, căruia i se va trimite dosarul spre soluționare.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 8 aprilie 2008.
PREȘEDINTE
- - -
GREFIER
- -
Red. - 14.04.2008
Tehnored. - 16.04.2008/5 ex.
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz
