Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 1113/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1113
Ședința publică de la 31 August 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Camelia Gheorghiu
JUDECĂTOR 2: Geta Sandu
JUDECĂTOR 3: Cipriana Poiană
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Comercial privind pe recurent SC SA I și pe intimat SC, intimat ȘI, având ca obiect obligatia de a face, recurs formulat împotriva sentinței comerciale numărul 688/COM din 6 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă d-na avocat - pentru recurentă.
intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează:
- recurs la al 3-lea termen, acordat pentru a se prezenta apărătorul intimatei "" și pentru a se pune în discuție cererea intimatului și de aderare la recurs;
- intimata "" a trimis la dosar, prin apărător, întîmpinarea formulată în cauză într-un singur exemplar, după care D-na avocat - precizează, la interpelarea instanței, că a lecturat întîmpinarea depusă la dosar de intimatul "" și nu solicită alt termen.
Instanța pune în discuție cererea formulată de intimata și de aderare la recurs.
D-na avocat - pune concluzii de admitere a cererii formulată de intimatul și de aderare la recurs. Precizează, la interpelarea instanței, că nu mai are de formulat alte cereri.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvîntul la dezbateri.
concluzii de admitere a recursului, d-na avocat - arată că obiectul principal al acțiunii este o dublă obligație de a face.
Cu privire la situația de fapt, d-na avocat - arată că recurenta execută lucrări de renovare la Catedrala I iar intimatul "" s- obligat, prin contractul încheiat, să furnizeze materialul. Dar marmura furnizată de intimat pentru pardoseala din nava centrală nu este marmură ci este calcar.
Potrivit prevederilor art. 5 din contract, intimata "" s-a obligat să monteze plăcile de marmură.
cu soluționarea litigiului, Tribunalul Iașia declinat competența în favoarea Tribunalului Maramureș. Recurenta apreciază, susține d-na avocat -, că instanței din I îi revine competența de a soluționa cauza. Prezenta și ca parte în dosar este obligatorie.
Cînd în speță sunt mai mulți pîrîți, instanța competență este cea în circumscripția căreia unul dintre pîrîți își are sediul, conform prevederilor art. 9 rap. la prevederile art. 7 și art. 10 Cod procedură civilă privind competența teritorială. Prevederile art. 19 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile.
Cauza de față se referă la o dublă obligație de face, conform contractului încheiat: livrarea și montarea plăcilor de marmură.
Potrivit motivelor de recurs și a susținerilor orale, apărătorul recurentei " " I conchide solicitînd admiterea recursului, modificarea hotărîrii recurate în sensul de a se dispune că instanța competentă este instanța ieșeană.
Instanța declară închise dezbaterile și rămîne în pronunțare.
Ulterior deliberării,
INSTANȚA
Asupra recursului comercial d e față;
Prin sentința comercială nr. 688/com din data de 06.03.2009 a Tribunalului Iași, Comercial și contencios Administrativ, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași invocată de pârâta "" prin întâmpinare și s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta " " în contradictoriu cu pârâtele "" și și, în favoarea Tribunalului Maramureș.
Pentru a dispune astfel judecătorul de fond a reținut următoarele:
Prin art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.06.2007 reclamanta " " a convenit cu pârâta "" ca în cazul existenței unui litigiu izvorât din contract instanța competentă teritorial să soluționeze litigiul dintre părți este cea de la sediul vânzătorului (sediul pârâtei "" ).
În raport de obiectul principal al cererii de chemare în judecată se constată că instanța competentă să soluționeze litigiul dintre părți se determină și prin raportare la convenția părților privitoare la alegerea de competență (potrivit art. 11 din contract), alegerea de competență fiind legală în raport de prevederile art. 19 Cod procedură civilă și obiectul principal al cererii de chemare în judecată.
Susținerile reclamantei, arată Tribunalul Iași, referitoare la incidența în cauza a prevederilor art. 9 raportat la art. 7 alin. 1 Cod procedură civilă și la posibilitatea acesteia de a alege instanța competentă în raport de pârâții chemați în judecată sunt nefondate și de natură a dovedi existența unui abuz de drept procesual în condițiile art. 723 Cod procedură civilă întrucât reclamanta a chemat pur formal în judecată în calitate de pârât și, fără a invoca față de acest pârât nici o pretenție litigioasă, tocmai în scopul de a eluda convenția părților aflate în litigiu ( " " și "" ) privitoare la instanța competentă în a soluționa litigiile derivând din contractul mixt încheiat de părți la data de 30.06.2007.
Or, reclamanta nu își poate invoca propriul abuz de drept procesual în determinarea competenței teritoriale prin chemarea în judecată a unui pârât ce nu are legătură cu fondul pretenției deduse judecății.
În consecință, tribunalul a dat efect convenției părților privitoare la alegerea instanței competente sens în care a admis excepția necompetenței teritoriale ridicate de pârâta SC și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs " " I, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a încheierii recurate și pe fond respingerea excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Iași și menținerea cauzei spre competentă soluționare la această instanță.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:
1. Tribunalul Iași este competent a soluționa cauza în temeiul prevederilor art. 9 raportat la art. 7 alineat 1 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor art. 9 Cod procedură civilă "cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei".
Potrivit prevederilor art. 7 alineat 1 Cod procedură civilă "Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal".
În speță, arată recurenta, sediul principal al pârâtei și este în I, b-dul - cel M și, nr. 10 și pe cale de consecință să se constate faptul că Tribunalul Iași este competent a soluționa cauza de față.
2. În speță, mai arată recurenta, nu sunt incidente prevederile art. 19 Cod procedură civilă.
Potrivit acestor prevederi, "Părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16".
În speță nu există însă vreo convenție tripartită, semnată și opozabilă tuturor celor 3 părți din prezenta cauză, prin care să se convină asupra competenței teritoriale a tribunalului d e la sediul pârâtei
Contractul invocat de către pârâtă nu este opozabil în nici un fel pârâtei și, motiv pentru care prorogarea convențională de competență stabilită prin acel contract numai în raporturile dintre reclamantă și pârâta nu poate opera în cauză.
Față de existența pârâtei și se aplică doar normele legale de determinare a competenței teritoriale alternative, nu și o eventuală convenție bilaterală de prorogare convențională a competenței teritoriale.
În plus, apreciază recurenta, că dispozițiile art. 19 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în cauză în condițiile în care fie veți aprecia că obiectul principal este o obligație dublă de a face - obligarea "" la furnizarea de marmură corespunzătoare și la montarea de marmură corespunzătoare calitativ în sediul Catedralei I - și nu suntem astfel într-o cauză "privitoare la bunuri", fie veți aprecia că suntem într-o cauză referitoare la bunuri nemișcătoare - prin executarea de lucrări în cadrul Catedralei I, ceea ce atrage competența Tribunalului Iași în baza prevederilor art. 13 alineat 1 Cod procedură civilă, exceptate expres de la dispozițiile art. 19 Cod procedură civilă.
3. În acest context competența teritorială alternativă a Tribunalului Iași reiese și din prevederile art. 10 punctul 1 Cod procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziții legale "În afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sus competente următoarele instanțe: 1. în cererile privitoare la executarea [] unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii".
Cum pârâta s-a obligat de asemenea să-și realizeze montarea plăcilor de marmură, conform prevederilor art. 5 din contract, și cum montarea trebuie realizată la I, executarea în parte a obligaților contractuale trebuie făcută în
și a formulat o cerere de aderare la recursul formulat de "CONSTRUCȚI " I și a solicitat respingerea excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Iași.
În cauză a fost depusă întâmpinare de către "" prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii de ședință pronunțate la data de 06.03.2009 a Tribunalului Iași în dosarul nr-.
În întâmpinare se arată următoarele:
Menționăm încă de la început faptul că, așa cum a reținut și instanța de fond, instanța competentă în a soluționa litigiul dintre părți este Tribunalul Maramureș pentru următoarele considerente:
Așa cum a arătat reclamanta prin cererea introductivă între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2518/30.06.2007. Contractul a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 30.06.2007.
La pct. 2 din recurs, recurenta susține că în speța de față nu sunt aplicabile prevederile art. 19 Cod procedură civilă.
să arătăm că această afirmație este nefondată.
Prin art. 19 Cod procedură civilă se statuează că "Părțile pot conveni, prin înscris sau declarație verbală dată în fața instanței, că pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii au competența teritorială".
Este unanim acceptat și consacrat atât în doctrina relevantă în materie, cât și prin soluțiile pronunțate constant de practică faptul că, normele privind competența teritorială alternativă au un caracter dispozitiv și nu imperativ. În consecință părțile pot să încheie convenții prin care să deroge de la aceste prevederi. Invocăm în susținerea punctului de vedere: "Competența teritorială reglementată de art. 5 Cod procedură civilă are caracter relativ, astfel că, prin acordul lor expres sau tacit, părțile pot să deroge de la această dispoziție legală" - Decizia nr. 85/1986 a Tribunalului Suprem, în același sens: Decizia nr. 2543/1995 a Curții Supreme de Justiție, Decizia nr. 1376/1976 a Tribunalului Suprem.
De asemenea s-a statuat - "Când, prin convenție, părțile au stabilit o anumită instanță care să rezolve neînțelegerile dintre ele, partea trebuie să sesizeze acea instanță" (Decizia 1/26.02.1890 publicată în Codul d e Procedură Civilă - ed. 2005, pag. 68).
În consecință, așa cum se statua încă din anul 1890, în cazul în care prin contractul încheiat de părți; se prevede că o anume instanță este competentă teritorial, această clauză va atrage, prin efectul convenției părților, competența teritorială exclusivă a instanței indicate în contract.
În cazul de față, prin contractul încheiat de părți, se prevede la art. 11 "În cazul în care rezolvarea neînțelegerilor izvorâte din prezentul contract nu este posibilă pe cale amiabilă, ele vor fi rezolvate de instanțele judecătorești de la sediul vânzătorului".
In consecință, având în vedere clauza contractuală de la art. 11 din contract și caracterul dispozitiv al prevederilor art. 5 și urm. Cod procedură civilă, apreciem că singura instanță competentă din punct de vedere teritorial să judece prezenta cauză este instanța de la sediul subscrisei, respectiv Tribunalul Maramureș.
Mai mult decât atât, chiar în lipsa unei clauze exprese în privința stabilirii competenței teritoriale, singura instanță competentă teritorial să judece prezentul litigiu ar fi tot cea de la domiciliul subscrisei (art. 5 și 7 Cod procedură civilă) întrucât în prezenta cauză nu este incidentă niciuna dintre situațiile de excepție prevăzute la art. 10, care ar fi în măsură să atragă competența teritorială alternativă. Pentru a exemplifica succint: locul executării contractului este sediul subscrisei, livrarea efectuându-se conform art. 2 din contract "recepția mărfii este la,-", de asemenea (art. 10 pct. l), având în vedere locul recepției este evident faptul că obligațiile au luat naștere la sediul subscrisei (art. 10 pct. 4 Cod procedură civilă), locul plății (art. 10 pct. 4 teza a doua Cod procedură civilă) este stabilit tot prin contract (art. 6) - "prin virament bancar în contul indicat la pct. 1.1 din contract".
Astfel că reclamanta în cazul de față nu are de ales între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial (competență alternativă) să judece prezenta cauză, fiind aplicabil doar principiul competentei teritoriale a instanței de la domiciliul pârâtului. Cu alte cuvinte "nu are alternativă", neexistând mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial, nu are posibilitatea alegerii uneia dintre ele, ci se va aplica principiul stabilit de art. 5 (în lipsă de caz derogator).
Nu în ultimul rând art. 19 Cod procedură instituie un caz de prorogare de competentă teritorială. Art. 11 din contractul încheiat între părți are ca efect prorogarea de competență teritorială, în următoarele condiții sau limite: dacă alegerea instanței s-a făcut în interesul ambelor părți sau în interesul exclusiv al pârâtului, reclamantul trebuie să acționeze numai la acea instanță, ori art. 11 din contract prevede competenta instanței de la locul vânzătorului. Așadar chiar prin contract alegerea instanței s-a făcut în interesul exclusiv al pârâtei, adică "" care a vândut marmura reclamantei.
Nu înțelegem de ce recurenta susține că în speță contractul de vânzare-cumpărare nu este opozabil și.
Raportat la acest lucru, dorim să arătăm că nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reprezentanții "" și " " Apreciem că și nu are nicio calitate procesuală în prezenta cauză, neparticipând la încheierea contractului. și este un beneficiar al lucrării contractate de reclamantă. Astfel între această instituție și subscrisa nu există niciun fel de raport juridic care să poată justifica chemarea acesteia în judecată alături de subscrisa.
Nefiind parte în contractul încheiat între părți, și afirmația de la punctul 1 din recurs apare ca nefondată.
si nu poate fi considerată pârât, pentru ca în prezenta cauză să se facă aplicarea art. 9 Cod procedură civilă, conform căreia "cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei".
De altfel, după cu se poate observa din cuprinsul cererii introductive reclamanta nu formulează nici un capăt de cerere (petit) față de și șl nu solicită nimic de la acest "pârât", ci doar îl menționează pur și simplu ca "pârât".
Din aceste motive subscrisa a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a, însă potrivit ordinii de soluționare a excepțiilor, această excepție poate fi soluționată numai după soluționarea excepției de necompetență, astfel că nu vom insista asupra acestor probleme în acest cadru procesual.
În orice caz, apreciem "artificiul" reclamantei de a "crea" un pârât cu sediul în I în ideea de a "atrage" competența teritorială spre instanțele din I, ca un nepermis abuz procedural, situat cu totul în afara scopului urmărit prin instituirea regulilor procedurale privitoare la competență și vă solicităm respectuos să catalogați și sancționați ca atare această acțiune a reclamantei.
A admite acest punct de vedere al reclamantei (pe care, subliniem încă o dată, că nu îl însușim ar echivala practic cu golirea de conținut și efect a tuturor normelor privind reglementarea competentei teritoriale, fiind suficient (generalizând) introducerea unui pârât "fictiv" în orice cauză pentru a atrage competenta teritorială dorită. ceea ce este evident inadmisibil.
La pct. 3 din recurs, recurenta consideră că Tribunalul Iași ar fi competent teritorial să judece și în baza art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă, arătând că pârâta s-a obligat de asemenea să-și realizeze montarea plăcilor de marmură, și cum montarea trebuie realizată la I, executarea în parte a obligațiilor contractuale trebuie făcută în
Raportat la această susținere, menționam faptul că potrivit contractului încheiat intre părți s-a stabilit doar prețul aferent manoperei pentru montarea produselor, stabilindu-se că "în cazul în care montajul placajului va fi executat de către cumpărător, vânzătorul va elibera factura storno". În consecință părțile au stabilit doar prețul pentru manoperă în situația în care se va solicita de către reclamantă și montarea efectivă a acestor pavaje.
Nicăieri în cuprinsul contractului nu există o obligație asumată de subscrisa cu privire la executarea operațiunilor de montare șl această operațiune de montare nici nu a fost executată de subscrisa ci de către societatea reclamantă.
In consecință, în cauza de față nu poate fi vorba de o competență teritorială alternativă în baza art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă din moment ce o asemenea obligație nu există. Din nici un act nu rezultă că subscrisa mi-aș fi asumat executarea vreunei obligații în
Pentru toate aceste considerente apreciem ca fiind întemeiată soluția pronunțată de instanța de fond, respectiv admiterea excepției lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Iași și în consecință solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii de ședință pronunțată la data de 06.03.2009 de Tribunalul Iași în dosar nr-, în sensul declinării competenței de judecare la Tribunalul Maramureș.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și având în vedere dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Părțile "", cu sediul social în,-, județul M și " ", cu sediul social în I, au încheiat la data de 30.06.2007 un contract. Obiectul contractului îl constituie vânzarea-cumpărarea produselor din Anexa I, pentru etapa I iar recepția mărfii urma să se desfășoare la.
Contractul prevedea ca în cazul neînțelegerilor izvorâte din executarea acestuia, ele vor fi rezolvate de instanțele judecătorești de la domiciliul vânzătorului, potrivit normelor procedurale referitoare la competența alternativă, respectiv sediul ""
Prin urmare, instanța de fond a stabilit în mod corect competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, și nefiind parte în contract.
Afirmațiile recurentei că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 19 Cod procedură civilă sunt nefondate. În practică s-a statuat că atunci când, prin convenții părțile au stabilit o anumită instanță care să rezolve neînțelegerile dintre ele, partea trebuie să sesizeze acea instanță. Nefondate sunt și susținerile recurentei referitoare la incidența în cauză a prevederilor art. 9 rap. la art. 7 alin. 1 Cod procedură civilă și la posibilitatea acesteia de a alege instanța competentă în raport de pârâții chemați în judecată, întrucât pârâta și a fost chemată în judecată pur formal, fără a invoca față de aceasta nicio pretenție litigioasă, tocmai în scopul de a forța stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Iași.
și nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat și semnat între părți ci un beneficiar al lucrării contractate de reclamantă.
Recurenta a mai invocat și prevederile art. 10 punctul 1 Cod procedură civilă, precizând că pârâta s-a obligat să realizeze montarea plăcilor de marmură, conform art. 5 din contract, și cum montarea trebuie realizată la I, executarea în parte a obligațiilor contractuale trebuie făcută în
]Analizând conținutul contractului încheiat între părți, Curtea constată că nici acest motiv invocat de recurentă nu este fondat.
Nicăieri în cuprinsul contractului nu există o obligație asumată de intimată cu privire la executarea operațiunilor de montare a marmurei vândute, părțile stabilind doar prețul pentru manoperă în situația în care se va solicita de către recurentă și montarea efectivă a acestor pavaje.
În cauză nu poate fi vorba de o competență teritorială alternativă în baza art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă, din moment ce o asemenea obligație nu există.
În consecință Curtea apreciază că Tribunalului Maramureș îi revine competența de soluționare a cauzei.
În ceea ce privește cererea de aderare la recurs formulată de și, Curtea o consideră inadmisibilă deoarece Codul d e procedură civilă reglementează doar posibilitatea aderării intimatului la apel nu și a aderării acestuia la recurs.
Față de cele mai sus expuse, Curtea constată că soluția judecătorului de fond este temeinică și legală, criticile formulate de recurentă nefiind fondate, așa încât, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul declarat de " " urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de SC " " I împotriva sentinței comerciale nr. 688/COM/06 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția comercială și contencios administrativ, sentință pe care o menține.
Respinge cererea de aderare la recurs formulată de și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 31 August 2009
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași: -
21.09.2009
2 ex.
Președinte:Camelia GheorghiuJudecători:Camelia Gheorghiu, Geta Sandu, Cipriana Poiană
