Practica judiciara comerciala diversa. Decizia 31/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR.31/R-
Ședința publică din 18 ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dumitru JUDECĂTOR 2: Ioana Bătrînu
- - - JUDECĂTOR 3: Corina Georgeta Nuță
- - - - judecător
- -- - grefier
Pe rol fiind pronunțarea, după admiterea contestației în anulare, asupra rejudecării recursului declarat de debitoarea SC SRL cu sediul în Rm.V,-, jud.V, împotriva încheierii de ședință nr.62/C din 02 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Comercial și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind creditoarea SC II SA cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B,-,.2, sector 1.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile. Procedura, legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 11 ianuarie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Constată că prin decizia nr.1280/R-C/14.12.2007 a Curții de APEL PITEȘTIa fost admisă contestația în anulare formulată de SC II SA în contradictoriu cu SRL, a fost anulată decizia nr.996 din 15 octombrie 2007 Curții de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal (dosar nr-) și a fost fixat termen pentru judecarea recursului.
Pentru a decide astfel curtea, ca instanță de soluționare a contestației în anulare, a constatat că SC II SA a chemat în judecată pe intimata SC SRL Rm.V, solicitând anularea deciziei nr.996/15 octombrie 2007 Curții de APEL PITEȘTI, sub motiv că la judecata recursului formulat de SC SRL împotriva încheierii nr.62/C/2007 a Tribunalului Vâlcea, prin care a fost instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile, recurs în care SC II SA a avut calitate de intimată, aceasta nu a fost legal citată.
Verificând susținerile contestatoarei, curtea a decis că pretenția acesteia este întemeiată și a dispus anularea deciziei nr.996/2007 a Curții de APEL PITEȘTI.
Analizând recursul formulat de SC SRL, după anularea deciziei arătate, curtea, ca instanță de recurs, constată că prin încheierea nr.62/C/2007 a Tribunalului Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de SC II SA și a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile ale pârâtei.
Pentru a decide astfeltribunalula constatat că SC II SA a solicitat să se dispună înființarea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile aparținând pârâtei SC SRL, sub motiv că aceasta nu și-a achitat datoriile de 92.933,65 Euro, reprezentând servicii de management, 75.000 Euro reprezentând servicii de consultanță și 2.000 Euro contravaloare materiale de publicitate, la care se adaugă dobânda de 1.448,75 Euro, pe care pârâta le datorează în temeiul contractului încheiat de părți la 01.12.2004. Tribunalul a constatat, de asemenea, că în drept, reclamanta a invocat art.591 alin.1 din Codul d e procedură civilă, susținând că sunt îndeplinite condițiile acestui text întrucât între părți există o creanță exigibilă constatată prin contractul de management și facturile fiscale depuse la dosar și că a fost formulată cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtei la plata sumelor invocate mai sus, cerere înregistrată sub nr- la ribunalul Vâlcea.
Analizând cerereatribunalula constatat că reclamanta are un contract de management încheiat cu pârâta, în baza căruia aceasta a efectuat servicii de asistență tehnică și de management în perioada iunie-noiembrie 2006, emițând facturile fiscale pentru plata contravalorii acestor servicii; că, la dosar a fost depusă copia acțiunii privind litigiul de fond dintre părți ce are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 213.298,84 Euro; și că, în consecință, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.591 alin.1 Cod pr.civilă, astfel că a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile.
La 11 mai 2007, data poștei, SC SRL a declarat recurs, criticând soluția primei instanțe ca nelegală.
1. Soluția primei instanțe este greșită întrucât condiția existenței unui act scris și a unei creanțe exigibile nu este îndeplinită. Se susține că părțile au încheiat un contract în anul 2005, ce urma să intre în vigoare începând cu 30.04.2006, contract în care se prevede că până la 30.04.2006 părțile vor încheia un alt contract de asistență tehnică, contract care însă nu a fost încheiat și deci, pretenția reclamantei nu este constatată printr-un act scris. Se mai susține că în acest contract nu este prevăzut un preț al serviciilor și deci facturile emise de reclamantă au valoarea unui act unilateral pentru că ele nu au fost însușite de recurentă, astfel că aceste facturi nu au valoare probatorie căci, potrivit art.46 Cod comercial, numai facturile acceptate constituie probe ale creanței.
Se mai susține că, potrivit art.48 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, dovada prestării serviciilor se face prin situațiile de lucrări și rapoartele de activitate care trebuie să fie atașate facturilor; și că nici facturile și nici situațiile de lucrări nu au fost comunicate.
2. Soluția primei instanțe este nelegală deoarece greșit prima instanță a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor, fără a ține cont că prin acest sechestru se depășește valoarea creanței și că într-un alt dosar a fost instituită poprirea asiguratorie până la concurența sumei de 213.298,84 Euro și astfel s-a creat o indisponibilizare dublă în raport cu valoarea creanței.
Recursul este fondat așa cum va fi arătat în continuare.
1. Este fondată în parte critica recurentei încadrată din oficiu de curte în motivul prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Curtea constată că reclamanta are o creanță certă și exigibilă căci potrivit art.5.13. din contract (24 a contractului - 29 din dosar), contractul intră în vigoare la 1 decembrie 2004. În consecință nu se verifică teza reclamantei cum că, contractul ar intra în vigoare la 30.04.2006. În adevăr, la art.4 pct.4.1 intitulat "durata" se prevede că "începând cu data semnării prezentului contract și până la 30 aprilie 2006, părțile încheie un contract de asistență tehnică operațională și comercială, care are ca obiect următoarele sarcini și obligații ". De asemenea, în cadrul aceluiași articol IV se prevede însă că onorariul ce trebuie plătit pentru asistența sus arătată și pentru serviciile de consiliere este în valoare totală de 100.000 Euro, care va fi plătită la: 1 august 2005, 1 septembrie 2005, 1 octombrie 2005, 1 noiembrie 2005, la fiecare termen valoarea plății fiind prevăzută a fi de 25.000 Euro. În consecință, curtea constată că atât din interpretarea alineatului menționat mai sus în ghilimele, cât și din alineatul în care se prevăd termenele de plată, rezultă că, contractul dintre părți a creat obligații ferme în sarcina acestora, printre care și obligația pentru pârâtă, beneficiara serviciilor, de a plăti la datele menționate mai sus câte 25.000 Euro. Curtea mai constată că prevăzându-se termenele de plată și cuantumul fiecărei plăți, rezultă că reclamanta are o creanță certă și exigibilă de câte 25.000 Euro pentru fiecare din lunile arătate mai sus. Reclamanta a solicitat însă plata pentru aceste servicii de numai 75.000 Euro, astfel că va fi luat în considerare doar această întindere a creanței.
În legătură cu susținerea reclamantei potrivit căreia fiecare factură ar trebui să fie însoțită de situațiile de lucrări și de rapoartele de activitate. Curtea constată că textul art.48 din Normele metodologice de aplicarea Codului fiscal are relevanță în raporturile fiscal-financiare. Este cert însă că, pentru plata solicitată de reclamantă, cu titlu de contravaloare prestații servicii, aceasta trebuie să dovedească efectuarea serviciilor și, așa cum se prevede chiar și în contractul dintre părți, ea trebuie să prezinte raportul de activitate pentru a putea pretinde că a executat serviciul pretins. Cu privire la suma de 75.000 Euro, curtea constată însă că plata acestei sume nu este condiționată de comunicarea rapoartelor.
Cu privire la celelalte servicii, altele decât cele arătate mai sus, pretinse a fi efectuate de către reclamantă și pentru care se solicită instituirea sechestrului asigurator, curtea constată că, deși există un contract scris în care se prevede obligația de plată a serviciilor, caracterul creanței nu este cert și exigibil întrucât în această fază a litigiului nu se poate deduce cu exactitate care este întinderea pretenției reclamantei cu privire la aceste servicii. Spre deosebire de creanțele arătate mai sus pentru care au fost prevăzute datele scadențelor și întinderea creanțelor, pentru celelalte servicii calculul întinderii creanțelor rezultă din aplicarea procentelor prevăzute la pct.3.2 din contract (15 și 21 din dosar). În concluzie, simpla emitere a facturii nu este suficient pentru a se constata că reclamanta are o creanță certă și exigibilă relativ la celelalte pretenții.
Cu privire la depășirea valorii sechestrului în raport cu valoarea creanței. Curtea constată că instanța de fond nu a avut posibilitatea să verifice valoarea fiecărui bun asupra căruia a dispus instituirea sechestrului asigurator și din acest motiv a enumerat toate bunurile asupra cărora să se instituie acest sechestru. Dacă însă, cu ocazia punerii în aplicare a sechestrului asigurator, se va constata că valoarea bunurilor sechestrate depășește cu mult valoarea creanței, executorul judecătoresc are obligația de a limita sechestrul până la valoarea creanței. Cum nu se poate stabili cu exactitate valoarea fiecărui bun și vandabilitatea acestuia este evident că acest calcul al raportului dintre valoarea sechestrului și valoarea creanței este unul aproximativ. În orice caz, cu ocazia executării sechestrului, trebuie să se asigure că prin eventuala vânzare a bunurilor se va putea obține suma necesară acoperirii creanțelor. Această obligație a executorului va fi luată, în considerare, cu atât mai mult, în prezent având în vedere că în recurs a fost limitată întinderea creanței garantată.
2. Nu este fondată cea de-a doua critică, încadrată din oficiu în prevederile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Curtea constată că textul art.591-597 Cod pr.civilă nu obligă pe creditor să aleagă o singură cale de a-și asigura executarea creanței, respectiv poprirea asiguratorie sau sechestrul asigurator.
Așa fiind, această critică este neîntemeiată.
Văzând și disp.art.312 alin.1 și 3 Cod pr.civilă, se va admite recursul, se va modifica încheierea primei instanțe, în sensul că se va înlătura sechestrul asigurator asupra bunurilor până la concurența sumei de 138.298,84 Euro și se va menține în rest încheierea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de debitoarea SC SRL cu sediul în Rm.V,-, jud.V, împotriva încheierii de ședință nr.62/C din 2 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Comercial și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind creditoarea SC II SA cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B,-,.2, sector 1.
Modifică în parte încheierea de mai sus, în sensul că înlătură sechestrul asigurator până la concurența sumei de 138.298,84 Euro.
Menține în rest încheierea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
25.01.2008
Red.DV
EM/4 ex.
Jud.fond.
Președinte:DumitruJudecători:Dumitru, Ioana Bătrînu, Corina Georgeta Nuță
