Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 150/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator -2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ nr. 150
Ședința publică din 19 februarie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Dorin Ilie Țiroga Președinte Secție
JUDECĂTOR:
GREFIER:
S-au luat în examinare, la a doua strigare, recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2440/30.10.2007 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidator judiciar A, având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar la data de 19.02.2008, prin registratura Curții, o întâmpinare din partea lichidatorului debitoarei și văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2440/30.10.2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Arada dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei, radierea societății din registrul comerțului și plata către lichidatorul A din fondul de lichidare a sumei de 500 lei lunar pentru perioada 01.11.2005 - 03.07.2006 cu titlu de remunerație, descărcându-l, totodată, pe acesta de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură. De asemenea, judecătorul-sindic a constatat calitatea de creditori îndreptățiți să solicite executarea silită prevăzut de art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorilor înscriși în tabelul de creanțe, hotărârea de închidere a procedurii fiind notificată debitoarei, creditorilor, administratorului special, Direcției teritoriale a finanțelor publice, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad pentru efectuarea mențiunii de radiere, precum și publicată în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 3 iulie 2006 lichidatorul judiciar, desemnat să administreze procedura insolvenței debitoarei, a solicitat să se dispună închiderea acestei proceduri ca urmare a lipsei bunurilor în averea falitei.
Judecătorul-sindic, constatând că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința comercială nr. 1390 din 1 noiembrie 2005, că în cauză a fost întocmit tabelul preliminar al creanțelor și că prin sentința comercială nr. 98 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5348/2006 s-a dispus angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului debitoarei, a apreciat că solicitarea practicianului este întemeiată, primind-o ca atare, admițând, totodată, în parte și cererea de acordare a remunerației formulată de lichidator, ținând seama de data deschiderii procedurii insolvenței.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cererile lor fiind înregistrate la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub dosar nr-.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice A, criticând sentința tribunalului pentru nelegalitate și netemeinicie, a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul continuării administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Conform art. 131 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului judecătorul-sindic va pronunța sentința, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora.
Având în vedere conținutul dispozițiilor exprese citate mai sus instituția creditoare consideră că în speță nu este situația prevăzută de lege, care ar justifica închiderea procedurii de insolvență. De asemenea, recurenta apreciază că în cauză nu au fost întreprinse toate măsurile pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile sau imobile aflate în patrimoniul debitoarei, nefiind astfel incidente prevederile articolului men ionat.
În drept a invocat art. 131 și 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, precum și art. 304 pct. 9 și 3041Cod procedură civilă.
În schimb, creditoarea recurentă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas olicitat casarea hotărârii atacate, continuarea procedurii falimentului și declanșarea în cadrul acesteia a executării silite împotriva persoanelor responsabile de insolvența falitei, astfel cum respectivele persoane au fost identificate prin sentința comercială nr. 98/22.01.2007, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
În opinia recurentei sentința de închidere a procedurii insolvenței este prematur emisă, contrară spiritului Legii nr. 85/2006, dispozitivul hotărârii neconcordând cu prevederile art. 142 alin. 2 din acest act normativ, text de lege ce devine inaplicabil în condițiile descărcării lichidatorului judiciar de orice îndatoriri și responsabilități. Prin închiderea procedurii anterior desemnării unui executor judecătoresc care să execute silit patrimoniul persoanelor culpabile de insolvența societății, creditorii sunt puși în imposibilitate de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestor persoane, creditorii (cu precădere cei bugetari) neavând posibilitatea legală să execute silit individual bunurile persoanelor respective.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B susține că analiza propunerii lichidatorului privind închiderea procedurii trebuie să pornească de la o interpretare sistematică a textelor de lege aplicabile în speță, respectiv: art. 2 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia scopul legii este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, fie prin reorganizarea activității acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment; art. 5 alin. 1 - organele care aplică procedura sunt: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul și lichidatorul; art. 138 alin. 1 - judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere sau de conducere; art. 140 - sumele depuse potrivit art. 138 alin. 1 vor intra în averea debitorului și vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activității debitorului, iar în caz de faliment acoperirii pasivului; art. 136 - prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați; art. 142 alin. 1 - executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă.
În aceste condiții, singura concluzie care se impune este aceea că procedura de instituire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere a faliților este parte componentă a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, ea putând fi aplicată atât în cadrul fazei de reorganizare judiciară, cât și în cadrul falimentului. Hotărârea prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere se pronunță în raport cu debitorul, creând astfel un drept de creanță al falitului față de aceștia pentru sumele la care instanța i-a obligat, ea nedând naștere unui drept de creanță al creditorilor față de respectivele persoane, sumele recuperate în urma punerii în executare a hotărârilor judecătorului-sindic prin care s-a instituit răspunderea membrilor organelor de conducere fiind destinate în caz de faliment (ca în speța de față) pentru acoperirea pasivului, ele urmând să fie distribuite de lichidatorul judiciar conform art. 123 din Legea nr. 85/2006, întreaga procedură de valorificare a bunurilor debitorului, de recuperare a creanțelor falitului (așa cum este și cazul creanței pe care acesta o are față de foștii membri ai organelor sale de conducere) și de distribuire a sumelor obținute în cadrul acestei lichidări fiind în sarcina practicianului.
De aceea, recurenta susține că nu subzistă nici un motiv legal de a se da curs propunerii lichidatorului de închidere a procedurii, întrucât executarea silită a membrilor organelor de conducere ale debitoarei pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială conform dispozițiilor art. 138 se efectuează de către lichidator în cadrul procedurii de lichidare judiciară prin intermediul executorului judecătoresc.
Pe de altă parte, sentința recurată nu precizează cum va fi pusă în executare hotărârea de atragere a răspunderii, nestabilind procedura exactă de executare, neindicându-se nici destinația sumelor recuperate, față de care legea spune că vor intra în averea debitorului și vor fi destinate în caz de faliment acoperirii pasivului, astfel încât autorizarea creditorilor să pună în executare această dispoziție, conform art. 142 din Legea nr. 85/2006, apare ca fiind insuficientă și inoperantă practic.
Referitor la modificarea alin. 1 al art. 142, potrivit căruia "executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă", s-a apreciat că legiuitorul nu a făcut decât să precizeze limitarea de competență pe care practicianul o are în valorificarea și recuperarea creanțelor (indiferent de titlul din care provin și de natura obligației, inclusiv a creanțelor rezultate din hotărârile pronunțate de judecătorul -sindic prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere) de la debitorii falitului, și anume faptul că executarea silită a acestor creanțe nu se face de către lichidatorul judiciar (care, de altfel, nu are această competență), ci de către executorul judecătoresc, singurul îndrituit de lege să facă o astfel de procedură. Aceasta nu înseamnă că judecătorul-sindic nu are obligația de a pune în vedere lichidatorului să execute titlurile de creanță (inclusiv cele rezultate din hotărârile pronunțate în temeiul art. 138), iar practicianul nu are obligația (conform Legii nr. 85/2006) și dreptul procesual (în calitate de reprezentant al debitorului) să pună în executare silită titlurile de creanță pe care falitul le are față de debitorii săi.
În acest context, din analiza gramaticală a dispozițiilor art. 142 alin. 2, în care se arată că "după închiderea procedurii falimentului sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate, de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile acestei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator", se poate deduce că acest text de lege poate fi interpretat în sensul că executarea silită trebuie începută de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 și ea ar putea continua după închiderea procedurii de faliment de creditori în cadrul procedurii de executare silită instrumentată de executorul judecătoresc.
În opinia instituției recurente interpretarea corectă a acestei norme trebuie făcută numai în sensul că executarea silită a persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială trebuie efectuată de lichidatorul judiciar prin intermediul executorului judecătoresc numai în cadrul procedurii de faliment, deoarece art. 142 cuprinde dispoziții care nu pot fi puse în aplicare după închiderea procedurii. Astfel, potrivit dispozițiilor alin. 2 al articolului menționat, după închiderea procedurii falimentului sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile acestei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat, pus la dispoziția sa de către lichidator, cerință legală a cărei îndeplinire este imposibilă după închiderea procedurii de faliment întrucât, potrivit art. 136, prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat, sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, fiind evident faptul că dacă tabelul definitiv consolidat nu a fost pus la dispoziția executorului judecătoresc în timpul procedurii odată cu începerea executării silite de către lichidator, după închiderea procedurii de faliment acest fapt nu mai este posibil, deoarece nu se cunoaște executorul judecătoresc care va executa hotărârea și nici data la care se va face executarea, hotărârea putând fi executată oricând în termenul de prescripție.
Prin interpretarea alin. 2 al art. 142 în sensul că executarea silită trebuie efectuată de creditori după închiderea procedurii, prin intermediul executorului judecătoresc și prin distribuirea sumelor obținute conform tabelului definitiv consolidat și a dispozițiilor Legii nr. 85/2006 s-ar ajunge la situația de a se transforma executorul judecătoresc în lichidator judiciar, competență pe care acesta nu o poate avea. Acest lucru rezultă și din faptul că printr-o astfel de interpretare s-ar nesocoti tocmai Legea insolvenței, care cuprinde dispoziții speciale privind judecarea contestațiilor la planurile de distribuire a sumelor obținute și instanțele abilitate să le soluționeze (în cazul Legii nr. 85/2006, judecătorul-sindic din cadrul tribunalului d e la sediul debitorului, iar în cazul Codului d e procedură civilă, instanța de executare), fiind evident faptul că prin închiderea procedurii creditorii sunt în imposibilitatea de a-și îndestula creanțele rămase neacoperite în cadrul procedurii insolvenței.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă și cele ale art. 12 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Intimata debitoare, legal citată prin lichidator, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat întâmpinare (filele 17-21), prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței judecătorului-sindic ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Susținerile recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B referitoare la imposibilitatea creditorilor de a executa silit individual bunurile persoanelor culpabile de insolvența societății debitoare motivat de faptul că procedura falimentului a fost închisă anterior desemnării unui executor judecătoresc în vederea efectuării executării silite sunt eronate.
Legea nr. 85/2006 nu instituie obligația, dar nici posibilitatea judecătorului-sindic de a desemna executorul judecătoresc care să execute silit averea persoanelor care au fost găsite ca fiind vinovate de cauzarea insolvenței persoanei juridice, subiect al acestei proceduri, această prerogativă nefiind, de altfel, stabilită de nici un act normativ în sarcina vreunui judecător.
Potrivit art. 373 Cod procedură civilă, otărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripțiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă acestea.
De asemenea, judecătorul-sindic nu are dreptul de a preciza prin hotărârea de închidere a procedurii cum va fi pusă în executare sentința de atragere a răspunderii, instanța neputând nici să adauge la lege și nici să se substituie organelor legislative și să creeze noi modalități de executare a unei hotărâri judecătorești. Dreptul de a porni executarea silită față de un debitor este recunoscut oricărui creditor ce deține un titlu executoriu fără ca vreo instanță să desemneze un executor care să efectueze executarea, cu atât mai mult cu cât instituțiile bugetare, precum administrațiile fiscale au un corp propriu de executori, astfel încât motivul de recurs al creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B nu are nici un fundament juridic. În acest sens, art. 136 alin. 6 din Codul d e procedură fiscală arată că organele de executare silită, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și pentru creanțe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006, executarea silită se efectuează de organul de executare în condițiile prezentului cod.
Pe de altă parte, hotărârea prin care se instituie răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale debitorului nu dă naștere unui drept de creanță al societății falite față de aceștia, ci unui drept de creanță al creditorilor față de organele de conducere ale debitorului, iar titularii unei cereri de angajare a răspunderii pot fi numai administratorii judiciari/lichidatorii și creditorii, în anumite condiții, prin comitetul creditorilor, în speță acțiunea în răspundere față de fostul administrator fiind introdusă de chiar instituția recurentă (), practicianul nefiind parte în acel dosar.
În ceea ce privește critica privitoare la imposibilitatea efectuării executării silite în afara procedurii de faliment pe motiv că nu are cine comunica executorului judecătoresc tabelul creanțelor intimata a arătat că aceasta este nefondată întrucât în momentul înregistrării tabelului spre afișare, lichidatorii depun un exemplar al actului și la dosarul cauzei tocmai pentru ca el să fie adus la cunoștința tuturor părților, precum și a judecătorului-sindic, punerea la dispoziția executorului judecătoresc a tabelului definitiv de creanțe neconstituind o facultate a practicianului, ci o obligație a acestuia.
Referitor la susținerile recurentei Direcția Generală a Finanțelor Publice A în sensul că singura posibilitate de închidere a procedurii ar fi cea prevăzută de art. 132 alin. 2 din Legea privind procedura insolvenței lichidatorul a arătat că, în realitate, legiuitorul a prevăzut două modalități alternative de închidere a procedurii, pe lângă cea cuprinsă în art. 132 (și care reprezintă regula), existând și excepția reglementată de art. 131 din Legea nr. 85/2006, în situația în care se constată inexistența unor bunuri în averea debitorului ori cele existente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative, și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare. Or, în speță, așa cum reiese din documentele depuse la dosar, deși lichidatorul a întreprins demersuri în vederea identificării bunurilor falitei, acestea au rămas fără nici un rezultat, și cum nici un creditor nu s-a oferit să avanseze sume pentru continuarea procedurii practicianul a apreciat că se impune închiderea procedurii de insolvență în temeiul art. 131 din lege, și nu art. 132, cum eronat afirmă instituția creditoare.
În drept a invocat prevederile art. 25, 131, 138 și 142 din Legea nr. 85/2006, precum și cele ale art. 115 și 308 din Codul d e procedură civilă.
Examinând recursurile declarate, în baza art. 304, art. 3041și art. 312 Cod procedură civilă, prin prisma criticilor formulate, precum și din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică, Curtea constată că acestea nu sunt fondate, hotărârea primei instanțe fiind temeinică și legală, în conformitate cu prevederile incidente în cauză.
Astfel, judecătorul-sindic a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecății și a aplicat în același fel dispozițiile Legii nr. 85/2006, în speță nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și nici art. 3041Cod procedură civilă invocat de recurente.
Față de cele arătate de lichidatorul judiciar desemnat în cauză prin rapoartele de activitate depuse la dosar (filele 53-54, 86-88, 94-96, 104-105, 115-117 și 140-141), în special în cele de la termenele de judecată din 05.06.2006 și 30.10.2007 prin care acesta a propus închiderea procedurii de faliment declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, republicată, pe seama debitoarei întrucât societatea falită nu mai desfășoară nici o activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și că în averea sa nu există nici un bun care să poată fi valorificat, în mod corect tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, act normativ care a înlocuit vechea Lege a reorganizării judiciare și a falimentului (articolul neavând decât un singur alineat), dispunând închiderea procedurii.
Acest text de lege statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea insolvenței, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Criticile recurentei Direcția Generală a Finanțelor Publice A privitoare la neincidența prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006 nu sunt fondate motivat de împrejurarea că în speță au fost îndeplinite toate condițiile cerute de acest text de lege pentru a se putea dispune închiderea procedurii de insolvență, neputându-se afirma cu temei că această normă juridică nu este aplicabilă în speță, cum eronat susține această creditoare. La fel și critica privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 132 alin. 2 (cu toate că în cererea de recurs se face vorbire de art. 131, creditoarea a reprodus alin. 2 al art. 132), deoarece în cauză închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 și nu în conformitate cu art. 132, acest din urmă articol fiind cel neincident în cauză și nu art. 131.
Textul art. 132 alin. 2 statuează că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului judecătorul-sindic pronunțând o sentință de închidere a procedurii, iar în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora. Or, în speță, nu a avut loc nici o vânzare a vreunui bun al debitoarei falite și nici vreo distribuire de fonduri rezultate din lichidare, astfel că nu este aplicabil articolul invocat de recurentă.
Având în vedere că nici creditoarele recurente și nici creditorul Inspectoratul Teritorial d e Muncă A nu s-au oferit să avanseze sumele necesare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Cu toate că Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaa rătat că lichidatorul judiciar nu ar fi întreprins toate măsurile ce s-ar fi impus pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul debitoarei, Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită având în vedere faptul că în urma investigațiilor efectuate practicianul nu a identificat bunuri sau alte valori în averea falitei, astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu a depus diligențele necesare în vederea identificării bunurilor societății, din adresa nr. 8653/13.12.2005 a Primăriei reieșind cu claritate că nu figurează și nici nu a figurat în ultimii trei ani în evidențele acestei instituții cu nici un fel de bunuri. Mai mult decât atât, creditoarea recurentă nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu sau ce anume consideră că mai trebuia făcut în cauză.
Nici recursul creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B nu este fondat.
Așa cum s-a arătat mai sus, n mod corect prima instanță a dispus, la propunerea lichidatorului judiciar, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței debitoarei, în cauză fiind îndeplinite toate condițiile cerute de acest text de lege pentru a se putea dispune o asemenea măsură.
Referitor la criticile aduse de recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B hotărârii judecătorului-sindic sub aspectul neconcordanței dispozitivului sentinței de închidere a procedurii cu prevederile art. 142 alin. 2, care ar deveni astfel inaplicabile în condițiile în care art. 136 reglementează descărcarea administratorului/lichidatorului de orice îndatoriri și responsabilități, Curtea constată că sunt neîntemeiate.
Din formularea textului art. 142 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 rezultă fără nici un dubiu că punerea la dispoziția executorului judecătoresc a tabelului definitiv consolidat de creanțe după închiderea procedurii de insolvență este o obligație legală a lichidatorului și nu o facultate pentru acesta, aspect recunoscut, de altfel, chiar și de practicianul desemnat în cauză prin întâmpinarea depusă la dosar (fila 19).
Este de reținut faptul că Legea insolvenței nu instituie obligația, dar nici posibilitatea ca judecătorul -sindic să desemneze executorul judecătoresc care să execute silit bunurile aflate în patrimoniul persoanelor a căror răspundere personală, prevăzut de alin. 1 al art. 138, fost instituită pentru acoperirea datoriilor societății pe care au condus-
Potrivit prevederilor art. 142, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului d e procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85 /2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator.
Ca atare, textul de mai sus are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de către instanță a acțiunii în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvență a debitorului persoană juridică refuză să execute de bunăvoie hotărârea pronunțată de judecătorul-sindic, astfel că, pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea personală a celor obligați la suportarea unei părți din pasiv. În această situație legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se va face de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului d e procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite față de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispozițiilor din dreptul comun, fiind reglementată, deci, de art. 373 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
Judecătorul-sindic nu are posibilitatea legală de a stabili prin hotărârea de închidere a procedurii modalitatea de punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, susținerile creditoarei recurente Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la acest aspect neavând nici o bază legală.
În cazul în care bligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, debitorul neînțelegând să execute benevol obligația sa, potrivit art. 3711Cod procedură civilă, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, în conformitate cu dispozițiile Cărții V, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
Dreptul de a porni executarea silită împotriva unui debitor este recunoscut oricărui creditor care deține un titlu executoriu împotriva debitorului său, conform dispozițiilor Codului d e procedură civilă, fără ca instanța (în speță, judecătorul- sindic) să indice în hotărâre procedura de executare.
Având în vedere norma cuprinsă în alin. 2 al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca după închiderea procedurii falimentului să-și recupereze creanțele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitorului în urma repartizării sumelor de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe, pus la dispoziția sa de către lichidator, fiind lipsite de orice fundament juridic afirmațiile recurentei în sensul că prin aceasta s-ar ajunge în situația ca executorul să se transforme în lichidator judiciar. De asemenea, se poate lesne observa că, potrivit aceleiași reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai datorită faptului că după închiderea procedurii practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, așa cum se statuează în art. 136 din legea menționată, ceea ce nu înseamnă, nici într-un caz, că creditorii vor fi puși în imposibilitate de a-și valorifica drepturile obținute împotriva acestor persoane, nemaiavând posibilitatea legală să execute silit individual bunurile lor.
Numai la o analiză sumară a textului analizat s-ar putea trage concluzia că există o contradicție între închiderea procedurii și distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de cauzarea stării de insolvență deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului și vor fi destinate în caz de faliment acoperirii pasivului persoanei juridice, așa cum prevede art. 140, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire de pasiv nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii, nu și după închiderea acesteia. Însă, o asemenea concluzie nu poate fi primită tocmai datorită faptului că prin art. 142 alin. 2 legiuitorul a transferat această obligație executorului judecătoresc care are datoria să procedeze la repartizarea sumelor în conformitate cu tabelul definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidator, și aceasta, chiar după pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii. De aceea, obligația lichidatorului de a pune la dispoziția executorului judecătoresc tabelul definitiv de creanțe nu este de natură să intre în contradicție cu prevederile art. 136, obligația instituită prin art. 142 neurmărind altceva decât să asigure finalizarea acestei etape procedurale, desigur, cu respectarea prevederilor legii speciale privind efectuarea plăților.
Nu în ultimul rând, prin Legea nr. 85/2006 nu s-a instituit în sarcina judecătorului-sindic obligația ca, anterior închiderii procedurii, să desemneze un executor judecătoresc motivat de împrejurarea că hotărârea pronunțată în temeiul art. 138 constituie titlu executoriu și, ca atare, aceasta urmează a fi pusă în executare ca orice alt titlu, potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă, la care face trimitere însuși textul art. 142. Practic, legiuitorul a înțeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligația de a acoperi pasivul debitorului prin repartizarea sumelor obținute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat pus la dispoziție de lichidator, această obligație a practicianului nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plății datoriilor.
Față de cele arătate, hotărârea atacată fiind temeinică și legală, iar recursurile declarate de creditoare nefondate, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea le va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2440/30.10.2007 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidator judiciar
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /29.02.2008
Tehnored. /05.03.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător sindic:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Dorin Ilie Țiroga
