Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 18/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 18
Ședința publică din 12 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-au luat în examinare recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2782 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidatorul judiciar
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă și considerând pricina lămurită, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2782 din 21 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arada dispus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenței debitoarei, reprezentată prin lichidator judiciar A, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, tribunalul a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul procedurilor de insolvență, aprobând, totodată, suportarea cheltuielilor de procedură din fondul special de lichidare.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a constatat că la 23 septembrie 2009 lichidatorul judiciar desemnat să administreze procedura insolvenței debitoarei a solicitat închiderea procedurii colective arătând că deși a convocat pentru data de 18 septembrie 2009 adunarea generală a creditorilor având pe ordinea de zi alegerea comitetului creditorilor, avansarea de către creditori a sumelor necesare continuării procedurii și punerea în discuție a incidenței prevederilor art. 131 din legea-cadru, niciunul dintre aceștia nu a dat curs invitației. La termenul anterior practicianul a evidențiat că datorită situației patrimoniale a falitei, care nu deține bunuri, disponibilități bănești sau drepturi de creanță de încasat, precum și faptului că niciunul dintre creditori nu sunt dispuși să avanseze sumele necesare continuării procedurii se impune închiderea dosarului de faliment.
Judecătorul-sindic a reținut că procedura concursuală a fost deschisă prin încheierea nr. 562 din 25 martie 2009, din raportul privind cauzele și împrejurările care au generat apariția stării de insolvență, depus la termenul din 1 iulie 2009, rezultând că, în lipsa documentelor debitoarei, lichidatorul judiciar este în imposibilitate de a indica persoanele cărora le-ar fi imputabilă încetarea plăților, printre cauzele care au determinat această situație numărându-se și neachitarea sau neachitarea la timp a datoriilor față de instituțiile statului. Practicianul a învederat că a transmis o adresă Direcției Venituri din cadrul Primăriei A pentru a i se indica eventualele bunuri cu care debitoarea ar figura în evidențele acestei instituții, prin adresa nr. 86948/ 20.05.2009 comunicându-i-se că persoana juridică nu figurează înregistrată cu bunuri mobile ori imobile.
Având în vedere că toate demersurile efectuate de lichidator pentru identificarea faptică a bunurilor debitorului, intrarea în posesia actelor și documentelor prevăzute de art. 28 din Legea insolvenței au rămas fără rezultat, dat fiind faptul că creditorii nu doresc să suporte avansarea sumelor corespunzătoare pentru acoperirea cheltuielilor administrative necesare continuării procedurii, tribunalul a considerat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 131 din lege.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Prima recurentă a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul continuării procedurii de insolvență, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Soluția Tribunalului Arad este nelegală, sentința pronunțată fiind neîntemeiată.
Potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006, modificată, în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. Având în vedere conținutul dispozițiilor exprese citate mai sus recurenta consideră că în speță nu este situația prevăzută de lege care ar justifica închiderea procedurii de insolvență. De asemenea, aceasta apreciază că în cauză nu au fost întreprinse toate măsurile pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile sau imobile aflate în patrimoniul, prin raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la starea de insolvență fiind menționat faptul că până la termenul de judecată din 20 mai 2009 administratorul debitoarei nu s-a prezentat cu actele prevăzute de art. 28 din lege, aspect reiterat și în raportul de activitate prezentat la 1 iulie 2009. În atare condiții, recurenta consideră că închiderea procedurii insolvenței este prematură în acest stadiu al cauzei, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 131 din Legea nr. 85/2006.
În drept a invocat prevederile art. 131, 138 și 147 din Legea nr. 85/2006, precum și cele ale art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Și recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas olicitat modificarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, continuarea procedurii de lichidare a debitoarei intimate până la recuperarea tuturor datoriilor pe care le are de achitat creditorilor, fără cheltuieli de judecată.
În fapt, prima instanță a admis propunerea lichidatorului judiciar și a dispus închiderea procedurii de insolvență, reținând în motivare că solicitarea practicianului este fondată întrucât în raportul final acesta a arătat că în patrimoniul falitei nu au fost evidențiate bunuri valorificabile, în opinia sa neexistând elemente care să susțină ideea că situația în care a ajuns debitoarea s-ar datora faptelor săvârșite de către foștii administratori.
Tribunalul a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză. Astfel, ideea principală care se desprinde din contextul supus judecații este că, dacă ar fi existat sumele necesare (chiar și prin avansarea acestora de către creditori), continuarea procedurii s-ar fi impus, atât potrivit Legii nr. 85/2006, prin etapele și metodele prevăzute, cât și în interesul creditorilor. Față de lipsa fondurilor necesare continuării procedurii colective este de reținut că ele puteau fi obținute făcându-se aplicarea art. 4 alin. 4 din lege, care prevede în mod explicit că în lipsa disponibilităților în contul debitorului se va utiliza fondul de lichidare, plățile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puțin 3 luni, aprobat de judecătorul-sindic. Totodată, în condițiile în care instituția recurentă ar fi avansat sume pentru continuarea lichidării, astfel cum i s-a solicitat, creanța Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B, a cărei recuperare se dovedește dificilă și la cuantumul actual, s-ar fi mărit, devenind și mai greu de acoperit. de către creditori a sumelor necesare continuării procedurii nu trebuie să fie în mod imperios "amendată" cu pronunțare hotărârii de închidere în temeiul art. 131, dispozițiile legale neprevăzând acest lucru. Referitor la posibilitatea continuării procedurii de lichidare judiciară recurenta învederează faptul că soluția era formularea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au făcut parte din conducerea societății, pentru a se atrage la masa credală sume suplimentare destinate acoperirii pasivului debitoarei, practicianul având datoria de a căuta modalități de recuperare a patrimoniului pentru a putea plăti cât mai multe dintre creanțele declarate.
Pornind de la însăși izvorul creanței solicitate, respectiv datoria intimatei față de Casa de Asigurări de Sănătate A, o aplicare a dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2005, reprezintă, de fapt, găsirea persoanei din conducerea debitoarei vinovată de deturnarea sumelor oprite de la angajatul asigurat și folosite în alte scopuri decât cel prevăzut de lege, respectiv virarea sumelor reținute către casa de asigurări, o încălcare flagrantă și constantă a art. 94 din nr.OUG 150/2002, modificată, conform cărora utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuției reținute de la asigurați constituie infracțiunea de deturnare de fonduri și se pedepsește conform art. 3021din Codul penal (în prezent art. 454 Cod penal) și art. 280 din Codul muncii.
Statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei.
Potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 răspunderea administratorilor se poate dispune dacă "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea in conformitate cu legea". Simplul fapt că administratorul falitei nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea atrage răspunderea acestuia deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum a fost el gestionat, dacă debitoarea a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorul a folosit veniturile obținute. Sub acest aspect este de reținut că în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
În cazul de față, indiferent de faptul că administratorul societății falite a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau să țină corect contabilitatea societății și să gestioneze cu atenție patrimoniul și activitatea persoanei juridice acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității în cazul de față), situație care a determinat prejudicierea creditorilor societății. Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din cuprinsul art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2, art. 134 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991.
Având în vedere contextul prezentat, recurenta consideră că practicianul nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de art. 138 și următ. din Legea nr. 85/2006. Este evident că aceste fapte trebuie privite în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți. S-a apreciat că prin aceste fapte debitoarea a fost lipsită de lichidități pentru că a fost administrată cu rea-credință sau cu neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul acestei dispoziții legale fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale, prin care să poată să-și acopere creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, atât în ceea ce privește judecarea acestora, cât și în ceea ce privește probațiunea, legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Lichidatorul nu este un executor judecătoresc care ar avea doar obligația de a vinde bunuri aflate în averea debitoarei, ci atribuțiile sale sunt mult mai complexe. Nu întâmplător, în cadrul art. 25 din legea menționată, prima dintre atribuțiile lichidatorului constă în examinarea activității debitorului în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, această analiză realizată de către un specialist constituind premisa declanșării unor potențiale acțiuni întemeiate pe art. 138.
În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, precum și art. 2, 5 alin. 1, 136, 138, 140 și 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar A, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat întâmpinare (filele 14-17) prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate pentru următoarele motive:
La termenul de judecată din 23 septembrie 2009, prin raportul de activitate depus, lichidatorul a solicitat închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 pe motiv că, potrivit informațiilor obținute, societatea nu deține bunuri mobile și/sau imobile de valorificat, nu are disponibil bănesc și nici drepturi de creanță de încasat, niciunul dintre creditori neexprimându-și disponibilitatea de a avansa sumele necesare în acest sens. Așadar, continuarea administrării procedurii în contextul în care scopul ei, prevăzut de art. 2, nu mai poate fi atins ar avea ca efect doar acumularea unor cheltuieli de lichidare total nejustificate. În prezenta cauză practicianul a depus toate diligențele, a efectuat toate demersurile necesare identificării bunurilor mobile și imobile ale falitei și a constatat că în averea acesteia nu există asemenea bunuri, situație în care art. 131 impune judecătorului-sindic închiderea procedurii colective.
În ceea ce privește susținerile recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B potrivit cărora neavansarea de către creditori a sumelor necesare continuării procedurii de lichidare nu trebuie să fie "amendată" cu închiderea procedurii în temeiul art. 131, s-a arătat că tribunalul a dispus închiderea procedurii în temeiul unui text imperativ, care statuează că "în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciunul dintre creditori nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii", singurele condiții necesare și suficiente fiind acelea ca în averea falitei să nu existe bunuri și creditorii să nu fie dispuși să avanseze sumele necesare, cerințe îndeplinite în speță.
Într-adevăr, lichidatorul nu este un executor judecătoresc, însă în prezentul dosar acesta a efectuat toate demersurile legale posibile, avansând bani din averea proprie, o continuare a procedurii necesitând cheltuieli suplimentare, astfel că el a notificat creditorii ca să-și exprime poziția în acest sens și pentru a discuta incidența în cauză a prevederilor art. 131 din Legea 85/2006, însă niciunul dintre creditori nu a înțeles să răspundă, manifestând dezinteres în această problemă. A veni la finalul procedurii și a afirma că nu au fost întreprinse toate demersurile necesare în condițiile în care și creditorilor li se acordă un rol deosebit de important, nu numai de control, dar și de implicare activă, este o susținere fără temei care nu poate fundamenta o soluție de continuare a procedurii concursuale.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței față de debitoarea nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, cum fără temei susțin instituțiile creditoare.
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar A prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de primă instanță, în special în cel de la termenul din 23 septembrie 2009, în care acesta a propus închiderea procedurii de insolvență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei, întrucât societatea falită nu mai desfășoară nicio activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și că în averea sa nu există niciun bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din legea-cadru, dispunând închiderea procedurii colective.
Textul de lege menționat statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Având în vedere faptul că niciunul dintre creditorii înscriși în tabelul definitiv de creanțe (fila 251 dosar de fond), deși notificați de către practician (filele 241-242), nu s-a oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii de insolvență față de societatea debitoare, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea textului art. 131 din Legea nr. 85/2006, criticile recurentelor fiind neîntemeiate. Prin acest caz de închidere a procedurii de insolvență legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menținerea procedurii deschisă. Rațiunea închiderii procedurii într-o astfel de situație rezidă în aceea că scopul legii - acoperirea pasivului debitorului insolvent - nu mai poate fi realizat în ipoteza în care se constată că nu se vor putea achita nici măcar cheltuielile administrative generate de desfășurarea ei, prin asemenea cheltuieli înțelegându-se cele referitoare la administrarea procedurii de insolvență. Din dispozițiile legale mai sus redate rezultă fără dubiu că pentru a se putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 131 sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ două condiții: inexistența bunurilor în averea debitorului sau insuficiența acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative și faptul că niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli. Ambele cerințe pretinse de legiuitor sunt îndeplinite în speță, lichidatorul judiciar în urma demersurilor efectuate neidentificând bunuri în averea debitoarei falite (relevantă în acest sens fiind adresa nr. 86948/20.05.2009 a Direcției Venituri a Primăriei A - fila 231), iar creditorii, deși legal notificați de către practician pentru a arăta dacă înțeleg să avanseze sumele necesare continuării administrării procedurii, nu au răspuns acestei solicitări.
În atare condiții, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
În esență, singurele critici aduse de cele două recurente sentinței comerciale nr. 2782 din 21 octombrie 2009 Tribunalului Arad se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Prin excepție, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu toate acestea, în fața primei instanțe lichidatorul judiciar A, desemnat să administreze procedura de insolvență față de debitoarea, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social. De asemenea, niciunul dintre cei doi creditori, fiindcă comitet din cauze obiective nu se putea constitui, nu a cerut judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea în răspundere pe motiv că administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori că acesta a omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Pe de altă parte, recurentele au avut cunoștință despre intenția lichidatorului judiciar de a propune închiderea procedurii colective față de debitoarea, fiind notificate în acest sens de către practician, ele dând dovadă de lipsă de rol activ în administrarea dosarului, neprezentându-se la adunarea creditorilor convocată de practician pentru data de 18 septembrie 2009, care avea pe ordinea de zi atât problema avansării sumelor necesare pentru continuarea procedurii, cât și discutarea incidenței în cauză a prevederilor art. 131 din legea-cadru.
Cu toate că creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice A consideră că lichidatorul nu ar fi întreprins toate măsurile ce s-ar fi impus pentru obținerea informațiilor și datelor necesare identificării bunurilor mobile și imobile aflate în patrimoniul debitoarei și a fostului administrator, Curtea apreciază că această critică nu poate fi primită.
Din răspunsul Primăriei A - Direcția venituri, Serviciul impunere persoane juridice reiese că societatea intimată nu figurează în evidențele acestei instituții cu niciun fel de bunuri mobile sau imobile. De asemenea, în urma investigațiilor efectuate practicianul nu a identificat bunuri sau alte valori în averea debitoarei, astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu a depus diligențele necesare în vederea identificării bunurilor falitei. Mai mult decât atât, creditoarea recurentă nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu, mulțumindu-se să facă doar o simplă afirmație în acest sens, care însă nu poate fi luată în considerare raportat la prevederile art. 1169 din Codul civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Este adevărat că în conformitate cu art. 5 din același act normativ, organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul, respectivele organe trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni. Însă, aceasta nu înseamnă că în mod automat practicianul trebuie să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, legiuitorul, prin art. 138 statuând cu claritate în ce condiții se poate dispune o asemenea măsură. Or, în cauză, chiar dacă nu a fost cerută de către lichidatorul judiciar aplicarea acestei norme, și comitetul creditorilor avea posibilitatea, în condițiile reglementate de alin. 3 al textului menționat, să solicite judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii prevăzută la alin. 1, respectiv dacă practicianul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie, lucru care nu s-a întâmplat.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a insolvenței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie sau, în acele situații în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui comitetul creditorilor, oricare dintre cei doi creditori.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare decât în situația de excepție la care s-a făcut referire mai sus, iar pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurente, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a insolvenței.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală. Acțiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale, asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
Este adevărat că practicianul nu a menționat persoanele din vina cărora nu au fost plătite contribuțiile la Casa de Asigurări de Sănătate A, a cărei creanță a fost preluată de către instituția menționată, dar aceasta nu poate duce la admiterea căii de atac în sensul continuării administrării procedurii de insolvență pentru că, pe de o parte, în speță sunt îndeplinite toate condițiile pretinse de art. 131 pentru închiderea procedurii, iar pe de altă parte, creditoarea nu a criticat acest aspect în fața tribunalului, el fiind invocat pentru prima dată în calea de atac, contrar prevederilor art. 294, la care face trimitere art. 316 din Codul d e procedură civilă.
Deși Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, în speță nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de creditoare prin cererile de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenței.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate A nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138, condiții care în cazul de față, așa cum s-a arătat mai sus, nu se regăsesc.
Chiar dacă sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursurile creditoarelor nefondate, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea le va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2782 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată, reprezentată prin lichidatorul judiciar
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /20.01.2010
Dact. /21.01.2010 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Arad
Judecător-sindic -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Csaba Bela Nasz
