Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 220/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR. 220/R-
Ședința publică din 06 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Constantina Duțescu judecător
- -, judecător
- -, judecător
- -, grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare,recursul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Rm.V,-, județul V, împotriva sentinței nr.1248 din 29 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, Secția comercială și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr-, intimați fiind debitoarea SC SRL prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență și pârâtul .
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenta- reclamantă DGFP V prin consilier jr., în baza delegației de la dosar și intimatul- pârât asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale de la dosar, lipsind intimata- debitoare.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosar a fost depusă întâmpinare din partea intimatului-pârât.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul recurentei-reclamate V, având cuvântul, susține oral recursul așa cum este motivat în scris, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii și antrenarea răspunderii personale a administratorului până la suma de 47.945 lei, arătând că din probatoriul administrat în cauză rezultă fără putință de tăgadă că sunt incidente în cauză prevederile art.138 din Legea insolvenței. Mai mult, pârâtul nu a contestat creanțele și nici final.
Av. având cuvântul pentru intimatul- pârât, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate ca fiind legală și temeinică, pentru motivele menționate în întâmpinarea depusă la dosar și susținută oral în ședința publică, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 11 martie 2008 reclamanta DGFP Vas olicitat antrenarea răspunderii personale a pârâtului -, în calitate de administrator al debitoarei SC SRL, societate în faliment, pentru suma de 47.945 lei, ce reprezintă pasiv al debitoarei, cu instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor pârâtului.
În motivarea cererii s-a arătat că prin sentința nr.889/24.10.2007 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC SRL, al cărei administrator a fost pârâtul -.
Lichidatorul desemnat în cauză a întocmit raportul privind cauzele insolvenței, față de care reclamanta a apreciat că sunt incidente dispozițiile art.138 lit.a și d din legea insolvenței. Astfel, pârâtul nu a predat actele contabile lichidatorului, condiții în care acesta răspunde solidar cu societatea, potrivit dispozițiilor art.73 lit.c și e din Legea nr.31/1990.
De asemenea, s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art.138 lit.a din legea nr.85/2006, având în vedere că din actele dosarului rezultă că în patrimoniul debitoarei s-a aflat un autoturism, înstrăinat în anul 2004, dar neradiat din circulație, împrejurare față de care inventarierea nu se poate efectua.
De asemenea, s-a solicitat aplicarea sechestrului asigurător față de bunurile pârâtului, conform dispozițiilor art.141 din Legea insolvenței.
Față de acțiunea reclamantei, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care arată că acesta nu a folosit bunurile debitoarei în folos propriu, precizând că autoturismul Break a fost vândut cu prețul de 4.000 lei, bani încasați și virați la Trezorerie, conform chitanței nr.-/7.07.2006.
De asemenea, pârâtul a menționat că s-a ținut în mod corect contabilitatea, iar actele nu au dispărut, firma ajungând în incapacitate de plată, din cauza neîncasării la timp a facturilor emise, singurul client rămas neachitat fiind SC SRL pentru suma de 16.239 lei.
Prin urmare, s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința nr.1248/29.10.2008 Tribunalul Vâlcea - secția comercială și de contencios administrativ a respins cererea formulată de reclamanta V, cu sediul în Rm.V, str. G-ral -, nr.17, jud.V, în contradictoriu cu pârâtul, cu domiciliul în Rm.V,-, -3,.B,.11, jud.V, fost administrator al SC SRL Rm.V- reprezentată de lichidator și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că Prin sentința nr.889/C din 24.10.2007, Tribunalul Vâlceaa admis cererea lichidatorului Cabinet de Insolvență referitoare la deschiderea procedurii simplificate ca insolvenței față de debitoarea SC SRL, al cărei unic asociat și administrator a fost pârâtul.
Din adresa înaintată de Oficiul Registrului Comerțului V rezultă că societatea a fost înființată în anul 1992, a avut deschise un magazin depozit, un magazin și un atelier producție tâmplărie.
Potrivit documentelor înaintate de creditoarea DGFP V în susținerea cererii de creanță debitoarea a avut activitate în perioada 2002-2004, când s-au depus declarații de impozit, însă prin încheierea nr.37410/2005 s-a dispus dizolvarea de drept a debitoarei, care nu și-a preschimbat certificatul de înmatriculare, fiind desemnat ca lichidator.
Întrucât debitoarea nu a predat documentele contabile, iar patrimoniul nu a putut fi identificat de lichidator, s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, în condițiile art. 2702din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale. În cadrul procedurii insolvenței, deși inițial debitoarea nu a predat actele solicitate de către lichidator, aceste acte au fost înaintate lichidatorului ulterior, potrivit raportului final depus la fila 251 dosar.
S-a reținut că prin interogatoriul luat din oficiu de către instanță la termenul din 29.10.2008, pârâtul a menționat, în plus față de apărările cuprinse în întâmpinare, că societatea debitoare, la data deschiderii insolvenței avea o creanță nerecuperată față de SC SRL, a cărei recuperare a fost încercată pe calea popririi, de către DGFP V, conform actului depus la fila 27 dosar.
Prin raportul final, lichidatorul a menționat drept cauză a insolvenței neîncasarea de către debitoare a sumei de 62.608 lei de la clienții săi, care a condus în final la imposibilitatea achitării datoriei față de stat.
S-a reținut că față de cele expuse, cererea reclamantei apare ca neîntemeiată, deoarece potrivit dispozițiilor art.138 alin.1 din legea insolvenței JUDECĂTOR 2: Gina Achim l-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere - administratori, directori, cenzori și de orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
S-a reținut că în speță, nu se poate constata vinovăția pârâtului în administrarea frauduloasă a debitoarei, în cele două forme invocate ca temei juridic de către reclamantă. Nu s-a făcut dovada folosirii de către debitoarea a vreunui bun al debitoarei în frauda creditorilor, singurul aspect menționat de către reclamantă fiind neradierea autoturismului identificat scriptic de către lichidator.
Din actele dosarului s-a reținut că bunul a fost vândut la data 21.12.2004, prin factura fiscală nr.-, cu prețul de 40.000.000 lei vechi, preț încasat prin chitanța nr.- din 5.07.2006, bani utilizați de către debitoare pentru achitarea unei părți din datoriile față de bugetul statului, așa cum rezultă din foile de vărsământ -filele 23-26 dosar.
Prin această înstrăinare nu s-a produs niciun prejudiciu creditorilor, suma obținută din vânzarea bunului fiind folosită pentru acoperirea pasivului debitoarei. Vânzarea autoturismului a avut loc, așa cum s-a reținut mai sus, în perioada în care societatea nu mai desfășura activitate comercială, și aceasta și ca urmare a imposibilității încasării contravalorii facturii fiscale nr.- din 29.11.2004 emisă de debitoare pentru marfă livrată către SC SRL -.
Cu privire la această ultimă împrejurare, s-a reținut că din adresa nr.42553/26.08.2005, comunicată debitoarei, în cadrul dosarului de executare nr.47-fila 27 dosar, reiese faptul că DGFP V, a instituit poprire asupra veniturilor SC SRL-în calitate de terț poprit, pentru sumele datorate de debitoare.
Prin urmare, neîncasarea clienților nu este rezultatul culpei pârâtului, și deci nu se poate reține în sarcina sa o administrare frauduloasă a activității debitoarei, sub forma prevăzute de art.138 lit.d din lege, mai ales în condițiile în care documentele contabile ale societății au fost predate lichidatorului, în cadrul procedurii insolvenței.
Împotriva acestei sentința a declarat recurs Direcția generală a Finanțelor Publice V solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii privind antrenarea răspunderii personale a pârâtului pentru suportarea pasivului SC SRL, până la concurența sumei de 47945 lei.
În motivarea s-a arătat că la 11.03.2008 recurenta a fost autorizată să formuleze cerere de antrenare a răspunderii personale a fostului administrator până la concurența creanței însă instanța în mod greșit a respins cererea.
Se susține că intimatul avea obligația să rețină la sursă sumele datorate pentru fondurile de sănătate, impozit pe salarii, CAS, șomaj, iar nevirarea acestora la bugetul general consolidat generează o prezumție de utilizare în interes propriu de natură să atragă răspunderea administratorului conform art.138 alin.1 lit.a și
Se arată că prețul pentru vânzarea autoturismului este prea mic și implicit insuficient pentru achitarea datoriilor.
Sunt definite noțiuni incidente în procedura insolvenței și sunt redate disp.art.44 din lege, susținându-se că depunerea ulterioară a actelor contabile ale societății debitoare este irelevantă deoarece neținerea contabilității s-a săvârșit în perioada anterioară deschiderii procedurii și intimatul avea obligație să depună declarație de nedesfășurare activitate conform Legii nr.82/1991 republicată.
De asemenea se arată că administratorul răspunde și pentru culpa cea mai mică aflată în legătură cauză cu ajungerea în imposibilitate de plată.
Se susține că hotărârea încalcă prevederile arer.73 alin.c) și e) din Legea nr.31/1990 care stabilesc răspunderea solidară a administratorilor pentru existența registrelor și corecta lor ținere, ori intimatul nu a condus contabilitatea conform legii, ultimele declarații 100 și 300 fiind depuse în decembrie 2007.
Se mai arată că lichidatorul a precizat că autoturismul încă figurează în evidențele fiscale iar administratorul nu a prezentat pentru acesta documente justificative.
În susținerea recursului au fost depus la dosar copii de pe raportul final de lichidare, definitiv al creditorilor, somații și titluri executorii emise în dosarul nr.47, cererea de declarare a creanței și doctrinele de specialitate, situația depunerii declarațiilor lunare și declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul general consolidat, factura privind înstrăinarea autoturismului, declarațiile inventar.
a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor invocate și în raportul de probatoriul administrat în cauză instanța constată cu majoritate că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.138 lit a) și d) din Legea nr.85/2006 invocat ca temei pentru prezenta cerere de antrenare a răspunderii administratorului, aceasta poate fi obligat la suportarea pasivului debitoarei dacă a contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Textul are ca temei dispozițiile art. 73 c) și e) din Legea nr.31/1990 potrivit cărora administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere și stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.
Nu se răspunderea administratorilor în ipoteza în care aceștia, în organizarea și conducerea activității debitoarei, au determinat ajungerea acesteia în stare de insolvență. Însă, în fiecare caz în parte se impune analizarea condițiilor angajării răspunderii administratorilor, în funcție de situația concretă, care trebuie să se încadreze în ipotezele menționate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006.
Cu privire la prima faptă invocată în cererea de antrenare a răspunderii administratorului se constată că dovezile administrate nu conduc la concluzia că administratorul a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
Astfel, în raportul final privind lichidarea, întocmit la 5.03.2008 s-a reținut că în patrimoniul debitoarei nu există bunuri care să poată fi valorificate, autoturismul nefiind menționat în bilanțul contabil întocmit la finele anului 2004.
Potrivit facturii fiscale nr.-/29.12.2004 însoțită de chitanța nr.-/5.07.2006 (22 dosar conexat), acesta a fost înstrăinat pentru suma de 40 milioane lei vechi (301 dosar). Nu s-a dovedit faptul că persoana cumpărătoarei este rudă cu administratorul, din coincidența de nume neputându-se reține o atare situație. bani au fost virați, imediat după încasare, în contul bugetul asigurărilor de șomaj pentru plata contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate și pentru șomaj în valoare de 4245 lei ( 26 dosar conexat).
În raportul lichidatorului se face mențiunea că potrivit adresei Primăriei Rm.V rezultă că societatea deține în patrimoniu un autoturism Marca, însă în balanța de verificare și bilanțul contabil întocmit la finele anului 2004 nu figurează ca existent în patrimoniu acest mijloc de transport. Așadar rezultă că, deși a fost înstrăinat prin factura sus menționată, autoturismul nu a fost radiat din evidențele fiscale ale primăriei, acesta fiind înregistrat în continuare ca aparținând debitoarei. Însă, față de evidența contabilă rezultat în inventarierea bunurilor societății coroborat cu factura care atestă înstrăinare, nu se poate reține că bunul ar fi rămas pe mai departe în patrimoniul societății.
Cauzele care au determinat ajungerea în stare de insolvență, menționate în raportul final privind lichidarea SC SRL RM.V, au fost menționate ca fiind determinate de imposibilitatea debitoarei de a încasa creanțele față de proprii debitori cu consecința că aceasta a rămas descoperită intrând la rândul său în încetare de plăți.
În același raport se arată că după întocmirea raportului preliminar a fost identificat administratorul societății care a pus la dispoziția lichidatorului ultima balanță de verificare întocmită la 31.12.2004, dată de la care societatea nu a mai desfășurat activitate.
Ca atare, nu se poate reține că administratorul nu a depus diligențele necesare pentru a pune la dispoziția lichidatorului documentele contabile pentru a fi incidente disp.art.138 lit.d) din Legea nr.85/2006. Nu se poate constata că administratorul a ținut o contabilitate fictivă sau că a făcut să dispară unele documente contabile ori nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Chiar în doctrina depusă de către recurentă se reține faptul că dispozițiile art. 138 din nr. 85/2006 nu pot fi extinse prin interpretare analogică, reprezentând situații de excepție a căror interpretare trebuie să se facă strict. Astfel, nu se poate considera ca responsabil administratorul care a avut neșansa unei activități neprofitabile sau nu a urmărit încasarea propriilor creanțe sau neplata creanțelor bugetare.
Se constată că stopajul la sursă ca modalitate de achitare a datoriilor invocate, reprezenta o modalitate efectivă de achitare dacă societatea ar fi beneficiat de încasarea propriilor creanțe față de debitori, or, în cauză s-a dovedit că aceasta nu a putut încasa suma de 62608 lei. De altfel, chiar creditoarea a formulat cerere de poprire a sumelor datorate de SC SRL către debitoare ( 27 dosar conexat).
In consecință, chiar raportul lichidatorului arată care sunt cauzele ajungerii debitorului în stare de insolvență și acestea nu se încadrează în dispozițiile textului menționat, care are ca ipoteză identificarea în raport a persoanelor cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, ceea ce nu s-a realizat.
Faptul că datoria față de stat nu mai poate fi recuperată nu înseamnă că automat se impune imputarea sumei asupra administratorului societății, legea având în vedere numai anumite situații care nu se regăsesc în cauza.
Pentru aceste considerente în temeiul art.312 proc civ, raportat la art.138 lit.a și d din Legea nr.85/2006, instanța cu majoritate va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și prevederile art.274 proc. civ. Instanța va obliga intimata la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în recurs conform chitanței de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de DIRECTIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței nr.1248/29.10.2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Obligă recurenta la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată, către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
Red.
TC/2 ex.
10.03.2009
jud fond.
OPINIE SEPARATĂ
Opinia este în sensul admiterii recursului și a obligării pârâtului la plata sumei de 45.823 lei, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond, ignoră mențiunile raportului privind cauzele care au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență utilizând, în mod nesemnificativ, doar raportul final, privitor la lichidarea debitoarei.
Această procedură este incorectă, deoarece, acest raport se referă în principal la societate, iar în speța de față, evidențiază, lipsa bunurilor din patrimoniul debitoarei, fapt care, nu-l poate exonera pe intimat, ci dimpotrivă. (Dacă recurenta își recupera suma de la debitoare, nu mai avea motive să solicite antrenarea răspunderii fostului administrator al acesteia).
- De asemenea, instanța de fond, consideră greșit că nerecuperarea sumei de 62.608 lei de la clienți, poate constitui motiv de exonerare de la plată, în condițiile în care, dispozițiile art.138 litera a, incriminează "folosirea creditelor persoanei juridice, în folosul altei persoane". Câtă vreme, intimatul, nu a demonstrat, că a depus toate diligențele pentru a-și recupera datoriile (inclusiv acțiuni judecătorești având ca obiect pretenții sau deschiderea procedurii judiciare), nu i se poate înlătura culpa. Pasivitatea acestuia, s-ar putea interpreta, în sensul gratificării unor persoane, tocmai în scopul de a păgubi creditorii.
Neîncasarea datoriilor de la clienți, poate fi asimilată cu administrarea frauduloasă a activității debitoarei, inclusiv neradierea autoturismului, care a generat confuzii și plăți suplimentare către stat, legate de acest bun.
- De asemenea, instanța de fond apreciază în mod greșit, că nu se poate antrena răspunderea administratorului, în temeiul art.138 litera d din Legea nr.85/2006, câtă vreme, acesta a înaintat lichidatorului "ulterior", numai bilanțul contabil și balanța de verificare, întocmite doar la finele anului 2004, după cum rezultă din raportul final (fila nr.251).
Textul de lege, incriminează ținerea unei contabilități fictive sau neținerea contabilității în conformitate cu legea.
La fila nr.231, lichidatorul confirmă neîndeplinirea obligației intimatului, de a-i pune la dispoziție "documentele firmei", subliniind chiar, că "nu se poate pronunța, cu privire la starea de insolvență a debitoarei".
Evidențele contabile, pe care instanța pretinde că au fost înaintate lichidatorului "ulterior", puteau fi obținute și de la sau de la, însă un simplu bilanț pe un an și o singură balanță de verificare, nu pot înlocui evidența contabilă și nu pot reconstitui modul în care, s-a desfășurat activitatea de către societate, decât în mod fictiv. De altfel, nu rezultă, nici dacă aceste documente, nu au fost întocmite, după intrarea societății în stare de insolvență, întrucât, instanța de fond, nu a administrat probe în acest sens (cel puțin informații de la ).
Așa cum se susține și în motivele de recurs, intimatul avea obligația să înceteze activitatea societății, în momentul în care a constatat, că prin menținere, ar crea prejudicii mai mari atât acesteia, cât și creditorilor. Avea posibilitatea, să formuleze acțiune de încuviințare a procedurii de insolvență, însă, nu a făcut-
Comercianții, au obligația de a avea o evidență a activității comerciale pe care o desfășoară, adică să țină anumite registre de contabilitate, în care să consemneze operațiunile cu caracter patrimonial, efectuate în cursul exercițiului comerțului și să facă recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului și a bilanțului. Registrele de contabilitate, reprezintă principalul instrument de cunoaștere, gestiune și control al patrimoniului comerciantului și al rezultatelor obținute în activitatea comercială.
Potrivit legii, aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianți privind raporturile comerciale.
Prin acestea, se poate exercita un control asupra corectitudinii desfășurării activității comercianților, iar organele fiscale stabilesc impozitele ce urmează a fi achitate.
Legea nr.82/1991 privind contabilitatea, reglementează organizarea și ținerea evidenței contabile și de asemenea art.22-34 din Codul comercial.
. în contabilitate, se fac cronologic și sistematic, potrivit planurilor de conturi și normelor, emise în condițiile legii.
Orice operațiune patrimonială, se consemnează, în momentul efectuării ei, într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
Comercianții, mai au și obligația de a realiza inventarierea generală a patrimoniului la începutul activității și cel puțin o dată pe an.
Legea amintită, reglementează în detaliu, modul în care se ține contabilitatea asupra categoriilor de bunuri (mijloace fixe, venituri, profitul, pierderea, etc.)
Art.20 din legea amintită, reglementează principalele registre ce se folosesc obligatoriu în contabilitate, iar intimatul, nu a dovedit că le deține și că le-a pus la dispoziție lichidatorului.
Bilanțul contabil și balanța de verificare, pe care pretinde că le-a întocmit, trebuiau să reflecte evidențele din registrele contabile.
Art.887 și 880 Cod comercial, stabilesc, că poate fi pedepsit ca bancrutar, comerciantul, care nu ține aceste registre contabile obligatorii, în caz de faliment, iar art.39 și 40 din Legea nr.82/1991, stabilește sancțiuni contravenționale și penale.
Față de probatoriul administrat, apreciez că intimatul trebuia să suporte datoriile către creditoare din bunurile proprii, întrucât managementul defectuos în acest caz, îi este imputabil, deoarece a încălcat legea, practica instanțelor fiind constantă în acest sens.
Art.73(1) din Legea nr.31/1990, lit.c, impune obligația solidară a administratorilor față de societate, pentru "existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere".
JUDECĂTOR 3: Andreea Tabacu
-
Red.
/12.03.2009
Președinte:Constantina DuțescuJudecători:Constantina Duțescu, Gina Achim, Andreea Tabacu
