Spete pretentii comerciale. Decizia 256/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosarul nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIA NR. 256
Ședința publică de la 01 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Mariana Moț
Judecător Mateucă
Grefier Raluca
Pe rol, rezultatul dezbaterilor asupra apelului declarat de reclamanta - SRL ITALIA cu sediul ales la BIROUL SOCIETĂȚII CIVILE DE AVOCAȚI "" B împotriva sentinței nr.178/C din 13 aprilie 2007 și a sentinței nr.46 din 8 februarie 2008, ambele pronunțate în dosarul nr- al Tribunalului Mehedinți - Secția Comercială și de contencios Administrativ, în contradictoriu cu intimata pârâtă - SRL DR.TR.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 17 septembrie 2008, fiind consemnate în încheierea redactată la acea dată- parte integrantă din prezenta decizie- când instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 24 septembrie 2008 și ulterior la data de 01.10.2008.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Prin sentința nr.178/C din 13 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Mehedinți - Secția Comercială și de Contencios Administrativ, a fost admisă în parte excepția prescripției invocată de pârâta - SRL cu privire la dreptul la acțiune al reclamantei - SRL și s-a constatat prescrisă acțiunea reclamantei pentru sumele scadente în 15.08.2001 de 14.532.000 lire italiene, în 15.09.2001 de 14.532.000 lire italiene, în 15.10.2001 de 14.532.000 lire italiene și 15.11.2001 de 14.532.000 lire italiene.
A fost respinsă în parte acțiunea pentru aceste sume.
S-a constatat neprescrisă acțiunea pentru sumele scadente în 15.12.2001 și 15.01.2002 de câte 14.532.000 lire italiene fiecare și a fost disjunsă judecarea cauzei pentru aceste sume spre a se stabili conformitatea prețului cu dispozițiile art.55 din Legea 24/1991.
S-a dispus ca cererile accesorii cu privire la dobânzile aferente și cheltuielile de judecată să se soluționeze prin hotărârea dată în acțiunea disjunsă și s-a stabilit termen la 4.05.2007.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată de reclamanta - SRL s-a chemat în judecată pârâta - SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 32.178,73 Euro reprezentând contravaloare marfă livrată și neachitată cât și obligarea pârâtei la plata de dobânzi în sumă de 4822,298 Euro, cât și plata acestora în continuare, până la achitarea integrală a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că pârâta a achiziționat de la reclamantă societatea italiană - SRL mărfuri în valoare de 87.192.000 lire italiene, echivalentul a 45.030,91 Euro, așa cum rezultă din factura 1315 din 11.07.2001 scadentă la 15.01.2002.
S-a mai arătat că pârâta a făcut o plată parțială prin bancă în lire italiene, echivalentă cu suma de 4.870 euro, rămânând de plată suma de 40.160,91 Euro.
La data de 04.11.2002 s-a încheiat o înțelegere, sub semnătură privată, prin care pârâta prin reprezentantul ei s-a obligat să achite ratele restante ce fac obiectul facturii externe 1315/2001, totalul sumelor cerute fiind de 32.128,73 Euro, mai puțin decât suma inițială pentru că s-a acceptat o reducere a datoriei cu 20%,
La dosar s-au depus: împuternicire avocațială, dovada plății taxei judiciare de timbru, convocări la conciliere directă filele 4-5, factura externă nr.1315 redactată în limba italiană fila 6, traducerea fila 7, documente de însoțire a mărfii fila 8 și traducerile lor fila 9, extrasul de cont privind plata parțială făcută de pârâtă fila 10, 11, înțelegerea sub semnătură privată în copie fila 12 și original fila 78.
De asemenea, pârâta a depus întâmpinare, delegație avocațială și instanța a dispus în ședința din 6.03.2006 prezentarea la interogatoriu a reprezentantului pârâtei, interogator ce i s-a luat în 12.05.2006, sub forma unei declarații, deoarece reprezentantul reclamantei renunțase la interogatoriul solicitat împotriva pârâtei.
De asemenea, instanța a încuviințat și o expertiză grafologică, la cererea părților, față de faptul că reclamanta invoca înțelegerea sub semnătură privată, iar pârâta nega existența acesteia, arătând că reprezentantul pârâtei nu ar fi semnat.
Expertiza a fost efectuată de către Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice B și a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnătura de pe înțelegerea sub semnătură privată, aparține sau nu reprezentantului pârâtei.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă pe considerentul că acțiunea este prescrisă și nefondată. S-a motivat că România a ratificat Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri încheiată la și Protocolul de modificare a acesteia de la Viena, termenul curge din momentul nașterii dreptului - momentul livrării mărfurilor 11.07.2001, iar plata parțială făcută în 10.09.2001, chiar dacă are efect întreruptiv al cursului prescripției se împlinește termenul de prescripție în 10.09.2005, deci acțiunea trebuia introdusă până la 10.09.2005, or ea a fost introdusă în 8.12.2005.
S-a mai arătat că înțelegerea sub semnătură privată din 14.11.2002 este un act fals, nefiind semnat de către reprezentantul societății pârâte, neexistând o recunoaștere a debitului la momentul 4.11.2002, care să arate că acțiunea este în termen.
De asemenea, nu se poate explica de ce înțelegerea sub semnătură privată este scrisă iar convenția de vânzare-cumpărare nu.
Reclamanta a mai încercat să-și recupereze debitul, formulând o cerere de somație de plată care s-a admis, dar apoi în urma cererii în anulare a fost admisă aceasta și anulată sentința pronunțată în somația de plată (sentința nr.253/2005 a anulat sentința nr.216/2005 a Tribunalului Mehedinți ).
A reținut instanța că, înțelegerea sub semnătură privată este un act fals, nu poartă ștampila pârâtei, semnătura acesteia nu este recunoscută, nu a existat o înțelegere între părți, ele nu s-au întâlnit, iar în procedura somației reclamanta a renunțat la folosirea înțelegerii sub semnătură privată.
Prin declarația administratorului societății pârâte, acesta a arătat că a existat o înțelegere verbală între el și doi reprezentați ai unei firme din România, dar că nu a discutat și nu s-a înțeles nici un moment cu reprezentantul firmei - SRL, numitul; administratorul audiat a arătat că a primit marfa din Italia o dată cu factura, adică a primit 8 mașini de cusut, dar prețul era pentru 80 de mașini și știe aceasta deoarece cumpărase până aici sute de mașini de cusut.
Același administrator, a negat că ar fi semnat o înțelegere sub semnătură privată, precizând că nu a văzut niciodată pe numitul la față și nu a stabilit alte scadențe cu acesta.
Față de această declarație și de susținerile pârâtei din întâmpinare, cât și de susținerile contrare ale reclamantei din acțiune, s-a dispus o expertiză criminalistică la Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice B laborator care a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnătura de pe înțelegerea sub semnătură privată, a fost sau nu, executată de domnul .
Pentru că existența înțelegerii sub semnătură privată, sau inexistența sa, avea consecințe cu privire la prescrierea în parte a dreptului reclamantei, era necesar să se facă alte probe spre a se constata dacă această înțelegere a existat sau nu. Prin această înțelegere se stabileau alte scadențe cu privire la plata unui preț diminuat cu 20% față de cel din factura externă, însă dacă înțelegerea exista prin semnătura sa, reprezentantul pârâtei conformă existența debitului iar dreptul la acțiune al reclamantului nu mai era prescris conform art.20 din Legea 24/1991.
Pentru a se dovedi existența sau inexistența înțelegerii sub semnătură privată, s-au audiat martori, doi din partea reclamantei și doi din partea pârâtei. Față de declarațiile martorilor, de susținerile părților și probele dosarului, convenția sub semnătură privată nu s-a dovedit că a fost asumată de pârâtă.
Administratorul pârâtei a negat tot timpul procesului că l-ar fi cunoscut pe, că ar fi semnat alături de acesta schimbarea scadențelor și chiar diminuarea prețului, ceea ce i-ar fi fost favorabil.
Administratorul, chiar la termenul când avocatul său nu s-a prezentat în martie 2007, deoarece avocatul avea un deces în familie, a rămas în sala de judecată, a pus întrebări martorilor reclamantei și a negat semnarea înscrisului sub semnătură privată, deși nu avea apărător și putea să nu colaboreze, dar a acceptat să se apere singur, față de faptul că apărătorul reclamantei precizase că martorii au venit special la acel termen, iar unul dintre ei a venit direct din Italia.
În al doilea rând, pe înscrisul sub semnătură privată nu există nici parafa reclamantei, nici parafa pârâtei; semnătura lui de pe înțelegerea sub semnătură privată (a se vedea fila 12 și 78) nu seamănă cu semnătura de pe factura externă, fila 6 și este și diferită de semnătura de pe extrasul de cont al Băncii Populare din Milano - fila 10.
În ceea ce privește semnătura reprezentantului pârâtei, raportul de expertiză criminalistică din 20.12.2006 realizat de Laboratorul de Expertize criminalistice B precizează: partea dreaptă superioară a elementului grafic constitutiv al semnăturii în litigiu are un aspect ogival, este unghiular, iar partea interioară a semnului grafic constitutiv al semnăturii în litigiu, este dedublată, iar elementul analog din semnăturile de comparație este liniar.
Chiar dacă expertiza relevă la general "și unele asemănări în ce privește alcătuirea și forma generală a singurului semn grafic, care apare și la semnăturile de comparație" totuși conchide că este imposibilă stabilirea unei concluzii certe în vederea stabilirii autorului semnăturii.
În ceea ce privește declarațiile lui și, în sensul că s-au întâlnit d-nul cu d-nul spre a întocmi și semna actul sub semnătură privată, prin care cele două părți ar fi reeșalonat de comun acord plata mărfii primită de pârâtă, acestea sunt privite cu rezerve de instanță, deoarece reclamanta este asociată la -, societatea cu sediul din A, la care sunt asociați și respectiv, asociați și cei doi martori, reclamanta având o proporție de 49% din capitalul lui - (declarația lui ), iar d-nul precizează în declarația sa că este colaboratorul al d-nului de 20 de ani și că este intermediar al afacerilor acestuia în România.
În plus a existat o neconcordanță în declarația martorului care a precizat că inițial a redactat înțelegerea pe computer, iar apoi că înțelegerea era scrisă în limba italiană, fiind tradusă și scrisă în română de către martor.
De asemenea, dacă, martorul a declarat că reprezentantul - s-a scuzat că nu are ștampila, de ce înțelegerea nu a fost ștampilată de d-nul, nu cumva a fost fabricată în România și cei de la nu au avut ștampila lui.
De asemenea, mărturia celor doi martori ai pârâtei, care au pretins că în anul 2002, pe 3.11 au participat la onomastica reprezentantului pârâtei, petrecere care a durat până în 4.11.2002 dimineața și au dat mai multe nume de persoane care au participat acolo, la restaurantul de, aparținând martorului, precizând că reprezentantul pârâtei și-a serbat majoritatea zilelor de naștere în acel restaurant, apărând ca improbabil deplasarea după petrecere a d-nului la A, spre a semna înțelegerea cu d-nul.
Încercarea de a dovedi existența înțelegerii doar cu martorii implicați în evenimentele acestor tranzacții, a fost simplistă, deplasarea lui în România se putea dovedi și cu copia pașaportului, cu vizele de intrare în țară, etc.
Dar, dacă înțelegerea sub semnătură privată nu există, nu se poate reține că nu a existat un raport contractual între părți și nici nu se reține că întreaga sumă pretinsă este prescrisă, pentru următoarele considerente: așa cum a declarat reprezentantul pârâtei, acesta a solicitat livrarea mașinilor de cusut de la - din
Societatea comercială din A, din diverse motive, fie că nu a avut marfa, fie că a intermediat tranzacția cu - SRL, nu a livrat marfa cerută, marfa parvenind pârâtei de la societatea italiană - SRL.
A constatat tribunalul, că pârâta a susținut în mod netemeinic că nu are raport comercial cu - SRL, iar cu - a cerut un preț mai mic decât cel cerut de - SRL.
Deși pârâta s-a adresat lui -, contractul nu s-a încheiat cu aceasta pentru oferta pârâtei nu a fost urmată de acceptare, sau executare. Ulterior însă, cu factura externă 1315 din 11.07.2001 pârâta a primit marfa de la - SRL și nu a refuzat-o pentru prețul disproporțional, chiar dacă la 3 luni și anume în 10 septembrie 2001 s-a plătit o parte din prețul stabilit în factură de 4870 euro (9.429.635 lire italiene).
Pârâta a pretins însă, că prețul real al produselor primite este cel stabilit de aceasta și că a înțeles să accepte oferta și marfa livrată pentru acest preț.
Reclamantul însă, susține că prețul real este prețul stabilit în factură.
În această situație se pune problema de a ști care este prețul real al mărfii, cel plătit de pârâtă, sau cel reclamat de reclamantă, față și de dispozițiile art.55 din Legea 24/1991, care prevăd că dacă prețul mărfurilor vândute nu a fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau printr-o dispoziție care să permită să fie determinat, părțile sunt reputate în lipsă unor indicații contrare că s-au referit în mod tacit la prețul practicat în mod obișnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri vândute, în împrejurări comparabile.
Deoarece, convenția sub semnătură privată este considerată inexistentă, deci neavând efect în prelungirea termenului de prescripție, și cum termenul de prescripție în vânzarea internațională de mărfuri este de 4 ani, cum reclamanta s-a adresat instanței pe data de 8.12.2005, iar termenul de prescripție începe să curgă de la momentul scadențelor stabilite în factura externă, instanța a constatat ca prescrise pretențiile reclamantei pentru prețul mărfii, scadent la 15.08.2001, 15.09.2001, 15.10.2001 și 15.11.2001 și neprescris prețul scadent la 15.12.2001și 15.01.2002.
Pentru prețul neprescris, instanța a disjuns cauza, spre a se continua judecata și pentru a se stabili dacă marfa primită de pârât este prețuită corect de reclamant conform prețului practicat pentru mărfuri similare și conform art.55 din Legea 24/1991.
Cu privire la capetele de cerere privind cheltuielile de judecată, dobândă etc. instanța se va pronunța în urma judecării cauzei ce va fi disjunsă.
În această situație, instanța a admis în parte excepția prescrierii unei părți din preț și a respins acțiunea pentru sumele prescrise; a constatat neprescris dreptul la acțiune al reclamantei pentru sumele cerute cu titlu de preț aferent scadențelor din 15.12.2001 și 15.01.2002 și pentru aceste sume a disjuns cauza spre a se constata conformitatea sau neconformitatea prețului cerut cu prețul real.
Prin sentința nr.46 din 8.02.2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți - Secția Comercială și de Contencios Administrativ a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta - SRL, în contradictoriu cu pârâta - SRL.
A fost omologat în parte raportul de expertiză întocmit de expertul.
A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2296 Euro cu titlul de cotă parte preț neprescris.
A fost respinsă cererea privind plata de dobânzi.
A fost obligată pârâta și la plata sumei de 612 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În mod normal, în dreptul intern, dacă accepți o marfă și o folosești ar trebui plătit prețul cerut de furnizor.
În această cauză însă, cu factura externă 1315/11.07.2001, pârâta a primit marfa comandată la - de la - și nu a refuzat-o pentru preț disproporțional, ci a primit- Acest raport contractual care s-a stabilit prin primirea mărfii a căzut sub puterea de reglementare a Legii 24/1991, care prin art.55 prevede că în materie de vânzare internațională, dacă prețul mărfurilor nu este determinat în contract în mod expres sau implicit (de ambele părți) părțile sunt reputate în lipsa unor indicații contrare că s-au referit în mod tacit la prețul practicat în mod obișnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Cum prețul a fost stabilit unilateral de furnizor, fără a se cere în prealabil un acord al beneficiarului, iar acesta din urmă a pretins că oferta inițială (verbală) era pe alte prețuri și se adresa la -, s-au făcut probe în conformitate cu art.55 din Legea 24/1991, spre a se constata care este prețul real în astfel de tranzacții.
Instanța a considerat că prețul real nu este cel de 850 EURO, stabilit de expert, pentru că acest preț se referă la mașini de cusut second-hand (revizionate), ori din factură și datele dosarului nu rezultă că mașinile erau second-hand.
S-a considerat că prețul real al mașinii este de 1470 EURO.
Deci, 8 mașini de cusut x 1470 EURO - fac o valoare totală de 11.760 EURO.
Din această sumă s-a scăzut suma plătită deja, adică 4870 EURO și a rămas un rest de preț de plătit de 6.890 EURO.
Această sumă, conform scadențelor de pe factură trebuia plătită în 6 rate, respectiv la datele de 15.08.2001, 15.09.2001, 15.10.2001, 15.11.2001, 15.12.2001 și 15.01.2002.
Cum scadențele din 15.08.2001, 15.09.2001, 15.10.2001 și 15.11.2001 sunt prescrise, rămân de plată doar plățile de la scadențele din 15.12.2001 și 15.01.2002. Suma totală de 6890 lei, împărțită pe 6 scadențe, a rezultat o de 1148 Euro pe scadență.
Deci, suma datorată de pârâtă pentru cele două rate este de 2296 EURO.
Cum prețul real datorat a fost stabilit prin această hotărâre, pârâta nu va putea fi obligată la dobânzi, decât din momentul când această hotărâre va fi definitivă.
Pârâta a fost obligată și la cheltuieli de judecată în cuantum de 355,02 lei către reclamantă.
Împotriva sentinței nr. 178/C din 13 aprilie 2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mehedinți - Secția Comercială și de Contencios Administrativ a declarat recurs, calificat mai apoi drept apel reclamanta - SRL ITALIA.
Împotriva sentinței nr.46 din 8 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mehedinți - Secția Comercială și de Contencios Administrativ, a declarat apel reclamanta - SRL ITALIA.
La termenul de astăzi Curtea, a apreciat că este investită cu soluționarea unui singur apel, apreciind că, cele două sentințe împotriva cărora s-a exercitat calea de atac formează în realitate un tot unitar și având în vedere principiul unicității căii de atac, urmează să se pronunțe asupra criticilor invocate prin cele două cereri de apel.
Astfel, apelanta reclamantă critică soluția pronunțată de judecătorul fondului, pentru următoarele considerente:
Se arată că instanța nu a avut în vedere faptul că raportul juridic dedus judecății este un raport cu element extraneitate și că, pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat. De aceea, instanța de fond trebuia să stabilească mai întâi legea aplicabilă în speță, care trebuia determinată potrivit dispozițiilor art.73 și 77 din Legea 105/1992.
Un alt motiv de apel, critică sentința, în sensul că în mod greșit s-a apreciat că înțelegerea încheiat în scris între părți, prin care s-a reeșalonat plata și s-a convenit asupra reducerii prețului cu 20%, nu are valoare juridică. Aceasta trebuia coroborată cu declarațiile martorilor audiați în mod nemijlocit de instanță.
În ceea ce privește stabilirea prețului mărfii, apelanta reclamantă susține că dispozițiile art.55 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor internaționale de mărfuri, nu sunt incidente în cauză, deoarece, în speță, prețul a fost stabilit de părți și a fost înscris în factură, care a fost acceptată de pârâtă prin plata parțială în sumă de 4870 EURO pe care a efectuat-
Printr-o altă critică, se învederează faptul că, judecătorul fondului și-a depășit limitele competențelor cu care a fost investit atunci când a analizat dacă prețul înscris în factură, a fost stabilit corect, dispunând efectuarea unei expertize tehnice pe care a avut-o în vedere la pronunțarea soluției.
Curtea, analizând soluția pronunțată de instanța de fond în limitele cererii de apel și având în vedere dispozițiile art.294 și următoarele Cod pr. civilă, reține următoarele:
Prin acțiunea formulată de reclamanta - SRL a chemat în judecată pârâta - SRL pentru ca prin hotărâre judecătorească aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 32.128,73 EURO reprezentând contravaloare marfă livrată și neachitată cât și obligarea pârâtei la plata de dobânzi în sumă de 4822,298 EURO, cât și plata acestora în continuare, până la achitarea integrală a debitului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că pârâta a achiziționat de la reclamantă societatea italiană - SRL mărfuri în valoare de 87.192.000 lire italiene, echivalentul a 45.030,91 EURO, așa cum rezultă din factura 1315 din 11.07.2001 scadentă la 15.01.2002.
Ulterior, printr-un act sub semnătură privată, contestat de intimata pârâtă, părțile au convenit eșalonarea debitului în rate, dar și reducerea acestuia cu 20%, astfel încât, la data de 4.11.2002 pârâta datora suma de 32.128,73 EURO.
Pronunțându-se asupra excepției prescripției cu privire la dreptul la acțiune al reclamantei, judecătorul fondului nu a determinat în mod corect legea aplicabilă speței (lex contractus).
În consecință Curtea, reține că ne aflăm în prezența unui raport juridic cu element de extraneitate, iar legea aplicabilă se determină potrivit art.73 și art.77 din Legea 105/1992, privind reglementarea raporturilor juridice de drept internațional privat. Potrivit art.73 "contractul este supus legii alese prin consens de părți. În absența convenției părților, cu privire la legea aplicabilă, ca în speță are prioritate legea statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului domiciliul, reședința, fondul de comerț opri sediul.
Prin urmare, legea aplicabilă speței deduse judecății, este legea italiană potrivit căreia (codul civil italian) termenul de prescripție este de 10 ani.
S-a invocat prin întâmpinare că, ar fi aplicabile dispozițiile Convenției asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la 14.06.1974 și Protocolul de modificare a Convenției încheiat la Viena la 11.04.1080, la care România aderat prin Legea 24 din 12.03.1992.
Curtea, reține însă că dispozițiile acestei convenții sunt aplicabile doar statelor la care părțile au aderat, ceea ce nu este cazul Italiei, așa cum rezultă din relațiile oferite de Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Drept Internațional și Tratate, aflată la fila 50 din dosarul de apel.
În consecință Curtea, având în vedere că termenul de prescripției al dreptului la acțiune al apelantei reclamante este de 10 ani, constată că în mod greșit instanța de fond a constatat prescrise o parte din debitele solicitate prin cererea introductivă și respinge excepția invocată.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține de asemenea că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Între părți s-a încheiat un contract (înțelegere verbală) urmat de executare. Potrivit acestei înțelegeri, apelanta reclamantă a livrat marfa, iar pârâta a primit-o și chiar a achitat o parte din preț la data de 10.09.2001 respectiv suma de 4.870 EURO așa cum rezultă din extrasul de cont aflat la filele 10-11 din dosarul instanței de fond.
Prin urmare, intimata pârâtă și-a dat acordul cu privire la toate elementele vânzării inclusiv cu privire la preț, pe care nu l-a contestat decât cu ocazia judecății.
Pârâta avea posibilitatea să refuze marfa, dacă prețul înscris în factură nu era cel conveni sau să îl contesta în orice modalitate (eventual să facă o corespondență cu furnizorul în acest sens). Prin urmare, judecătorul fondului și-a depășit limitele competenței sale, atunci când a stabilit un alt preț al vânzării decât cel înscris în factura acceptată la plată, deoarece convenția părților devine legea acestora.
Întrucât pârâta contestă înțelegerea din 4.11.2008 prin care s-a stabilit eșalonarea și reducerea plății Curtea, reține că nu s-a dovedit în speță veridicitatea acesteia și în consecință o va înlătura.
În aceste condiții, intimata pârâtă datorează întreaga sumă înscrisă în factură însă, deoarece în conformitate cu principiul disponibilității nu se poate acorda mai mult decât ceea ce s-a cerut Curtea, va admite apelul potrivit art.296 Cod pr. civilă, va schimba în tot sentința nr.178/C/13.04.2007 și sentința nr.46 din 8.02.2008, iar pe fond va admite acțiunea așa cum a fost formulată și va obliga pârâta la plata sumei 31.128,73 EURO reprezentând debit și la 4822,98 EURO reprezentând dobânzi.
În baza art.274 Cod pr. civilă va obliga intimata pârâtă la plata sumei de 1200 EURO reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamanta - SRL ITALIA cu sediul ales la BIROUL SOCIETĂȚII CIVILE DE AVOCAȚI "" B cu sediul în B, lt., nr.10, -b,.1,.3,.38, sector 3 împotriva sentinței nr.178/C din 13 aprilie 2007 și a sentinței nr.46 din 8 februarie 2008, ambele pronunțate în dosarul nr- al Tribunalului Mehedinți - Secția Comercială și de Contencios Administrativ, în contradictoriu cu intimata pârâtă - SRL DR.TR.S cu sediul în DTS,-, -.4,.2,.6, jud.
Schimbă în tot sentințele nr.178 din 13 aprilie 2007 și nr.46 din 8 februarie 2008.
Admite acțiunea și obligă pârâta la plata sumei de 32129,73 euro reprezentând debit și la 4822,98 euro reprezentând dobânzi.
Obligă intimata pârâtă către apelanta reclamantă la 1.200 euro cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 01 octombrie 2008.
PREȘEDINTE: Mariana Moț | JUDECĂTOR 2: Radu Mateucă Mateucă |
Grefier, Raluca |
01 Octombrie 2008
Red. 4 ex./ jud.
Tehnored. /4.11.2008
Jud. Fond
Președinte:Mariana MoțJudecători:Mariana Moț, Radu Mateucă
