Spete procedura insolventei. Decizia 167/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 167
Ședința publică din 3 februarie 2009
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER:
S-au luat în examinare, la a doua strigare, recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1666 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată M, reprezentată prin lichidatorul judiciar
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat pentru lichidatorul judiciar al debitoarei intimate, avocat, lipsind creditoarele recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că la data de 30 ianuarie 2009, creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bad epus la dosar încă două exemplare din motivele de recurs.
Reprezentantul lichidatorului judiciar depune împuternicirea avocațială și arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Instanța, raportat la motivele de recurs ale Direcției Generale a Finanțelor Publice T, solicită reprezentantului lichidatorului judiciar să prezinte dovada notificării acestei creditoarei cu privire la avansarea sumelor necesare continuării procedurii enței.
Reprezentantul practicianului arată că nu este în măsură să facă această dovadă și nici nu solicită termen pentru aod epune la dosar.
Văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul lichidatorului judiciar solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele dezvoltate prin concluziile scrise pe care le depune la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința comerciale nr. 1666 din 25 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa dispus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii enței față de debitoarea M, reprezentată de lichidatorul judiciar T, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, în conformitate cu art. 136 din același act normativ, tribunalul l-a descărcat pe lichidator de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, de creditori și asociații debitoarei, dispunând, totodată, notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni cu privire la radierea societății, precum și publicarea ei în Buletinul procedurilor de ență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 25 septembrie 2008 lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura enței față de debitoarea M, a solicitat închiderea procedurii colective ca urmare a lipsei bunurilor din averea falitei.
Constatând că procedura concursuală a fost deschisă prin încheierea nr. 671 din 9 aprilie 2008, că în cauză s-au întocmit și comunicat notificările cerute de art. 61 din Legea enței, având în vedere că nu au fost identificate bunuri în averea debitoarei, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare continuării procedurii, judecătorul-sindic a apreciat că cererea practicianului este întemeiată.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Prima instituție creditoare a solicitat casarea hotărârii tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe întrucât judecătorul-sindic în mod nelegal a dispus la primul termen de judecata închiderea procedurii colective față de debitoarea M, fiindu-i încălcate în acest fel drepturile procesuale prin care avea posibilitatea să își recupereze creanța înscrisă la masa credală. Deși lichidatorul judiciar nu a primit actele contabile ale falitei el a solicitat închiderea procedurii fără să facă demersurile legale pe care le avea la dispoziție, mai precis nu a formulat plângere penală împotriva administratorilor societății, știut fiind faptul că nedepunerea respectivelor documente este sancționată de Legea nr. 85/2006 ca și infracțiune. De asemenea, neavând actele contabile, practicianul s-a pronunțat asupra inicdenței prevederilor art. 138 din lege arătând că în opinia sa nu se impune antrenarea răspunderii materiale a foștilor administratori. Aceasta, în ciuda faptului că potrivit textului menționat se poate solicita antrenarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei dacă aceștia nu au ținut sau au făcut să dispară actele contabile ale societății. Pe de altă parte, lichidatorul judiciar nu a întocmit raportul privind cauzele ajungerii debitoarei în ență și nici nu a comunicat creditorilor raportul final prin care a solicitat închiderea procedurii concursuale. În aceste condiții recurenta a fost împiedicată să solicite autorizarea judecătorului-sindic în vederea formulării cererii de antrenare a răspunderii atâta timp cât până la primul termen de abia s-a definitivat de creanțe, neștiind dacă se poate sau nu forma un comitet al creditorilor și dacă cererea de autorizare va fi făcută în nume propriu sau în numele comitetului.
Deși în motivarea hotărârii se arată ca niciun creditor nu s-a oferit să avanseze sume pentru continuarea procedurii, pe adresa instituției creditoare nu a fost transmisă o asemenea cerere, astfel că lichidatorul judiciar nu poate face presupuneri sub acest aspect până când nu are o confirmare clară din partea tuturor creditorilor. Deoarece hotărârea este dată fără drept de apel, creditoarea a solicitat ca la judecarea recursului instanța să nu se limiteze la motivele de recurs prevăzute de art. 304 și să facă aplicarea art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Și recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, criticând hotărârea atacată pentru netemeinicie și nelegalitate, a solicitat casarea acesteia și dispunerea continuării procedurii prevăzută de Legea nr. 85/2006, pentru următoarele motive:
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi casată sau modificată, când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5) și atunci când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).
În speță închiderea procedurii s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic neprocedând la convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni la raportul final. Având în vedere că instanța de fond nu a respectat prevederile legale, neprocedând la convocarea adunării creditorilor, hotărârea pronunțată trebuie casată și trimisă spre rejudecare instanței de fond. După întocmirea raportului final lichidatorul judiciar era obligat să-l comunice, împreună cu bilanțul general, în temeiul art. 129, tuturor creditorilor pentru analizare și eventuale obiecțiuni, urmând a fi convocată adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final în vederea aprobării acestuia, Legea enței neprevăzând o "opțiune" în acest sens, lichidatorul judiciar neîndeplinindu-și atribuțiile legale prin aceste omisiuni.
Se mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, răspunderea administratorilor se poate dispune dacă au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Totodată, trebuie menționat că potrivit acestui text, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile atrage răspunderea acestuia deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum a fost gestionat acesta, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorul a folosit veniturile obținute.
În dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției. În speță, indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității societății, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității, în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din cuprinsul art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2, art. 134 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. Această normă stabilește că, prin săvârșirea de către administrator a uneia din faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat. Dispozițiile art. 35 alin. 3 și alin. 4 din Decretul nr. 31/1954 prevăd că faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.
În speță, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată. Răspunderea trebuie apreciatăin abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Instituția creditoare susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei. Prejudiciul produs există, constând din însăși creanța cedată Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B de către Casa de Asigurări de Sănătate T, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
În drept a invocat dispozițiile art. 129 din Legea nr. 85/2006, art. 304 pct. 5, art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar, s-a prezentat la dezbateri și a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca fiind nefondate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Cu privire la recursul creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice practicianul a arătat că nu are competența legală de a formula plângere penală împotriva administratorului societății debitoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 147 din Legea nr. 85/2006, modificată ("nedepunerea actelor contabile"), aspect care rezultă cu claritate din cuprinsul art. 25, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. g) din același act normativ.
În ceea ce privește nesolicitarea antrenării răspunderii materiale a foștilor administratori criticile recurentei nu sunt întemeiate, simpla invocare a art. 138 lit. d) din Legea enței nefiind suficientă pentru a se angaja o asemenea răspundere. de specialitate s-a pronunțat în sensul că răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, ca natură juridică, este o răspundere civilă, care poate fi delictuală pentru fapta proprie sau contractuală, fiind necesară probarea îndeplinirii condițiilor acestei forme de răspundere. Ca atare, se poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei să fie suportat de membrii organului de conducere dacă s-a dovedit în mod cumulativ că aceștia au săvârșit cel puțin una dintre faptele prevăzute expres de legiuitor, culpa în ceea ce privește comiterea faptelor respective, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și ajungerea debitoarei în situația încetării de plăți, toate aceste elemente fiind absolut necesare a fi probate. Simpla ajungere în stare de ență sau de faliment nu echivalează cu angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății falite.
Raportul privind cauzele ajungerii debitoarei în stare de ență nu a fost posibil a fi întocmit întrucât lichidatorului nu i-au fost puse la dispoziție înscrisurile enumerate în art. 28 din Legea nr. 85/2006, modificată.
Referitor la faptul că instituția recurentă nu ar fi fost notificată pentru a-și manifesta acordul în vederea avansării sumelor de bani necesare continuării procedurii s-a arătat că textul art. 131 vorbește despre "creditorul care se oferă să avanseze sumele corespunzătoare", ceea ce înseamnă că inițiativa apaține acestuia și nu lichidatorului judiciar. Și apoi, este unanim cunoscut că creditorul (T în cazul nostru) nu obișnuiește să avanseze sume de bani cu acest scop în procedurile la care participă.
În ceea ce privește recursul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B s-a arătat că "Raportul final" prevăzut de art. 129 din Legea nr. 85/2006, modificată, se întocmește numai dacă există bunuri în averea falite și acestea au fost lichidate. Or, în primă instanță s-a constatat că debitoarea nu dispune nici de bunuri și nici de alte disponibilități bănești (lichidități ori creanțe de încasat) necesare acoperirii creanțelor deținute de creditori, situație în care nu se mai întocmește raportul final invocat de recurentă. Pentru criticile privitoare la răspunderea administratorilor practicianul a reiterat susținerile referitoare la recursul celeilalte creditoare, precizând doar faptul că nu este de acord cu afirmațiile privitoare la caracterul prezumat al culpei administratorilor, respectiv al raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, aceste elemente trebuind a fi dovedite de cel care face afirmația, în cauză, de către recurentă.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că doar recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice T este fondat, urmând să fie admis ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Susținerile ambelor recurente privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 din Legea nr. 85/2006 sunt nefondate motivat de împrejurarea că, în cauză, închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 potrivit căruia, n orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. Prin raportul de activitate susținut la termenul din 25 septembrie 2008 practicianul a solicitat închiderea procedurii de ență a debitoarei M întrucât din investigațiile întreprinse a rezultat că societatea nu deține bunuri în patrimoniu, astfel că acesta nu a lichidat niciun bun din averea falitei. Or, art. 129 statuează că upă ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor și debitorului, precum și afișate la ușa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, creditorii putând formula obiecții cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării. La data ședinței, judecătorul-sindic va soluționa, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție neputând participa la ultima distribuire.
Este adevărat că, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a enței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor enței persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie sau, în acele situații în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui comitetul creditorilor, oricare dintre cei doi creditori.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare decât în situația de excepție la care s-a făcut referire mai sus, iar pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor enței persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie, condiții care, în speță, nu sunt îndeplinite. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurente, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a enței.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de ență, afirmațiile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală, cum în mod corect a arătat și practicianul prin concluziile scrise depuse la dosar.
Într-adevăr, Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat. Însă, în speță, nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituția creditoare prin cererea de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a enței.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că recursul creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice T se impune a fi admis întrucât judecătorul-sindic a dispus închiderea procedurii de executare colectivă cu nerespectarea prevederilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, modificată.
În conformitate cu acest text, în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Este adevărat că prin raportul de activitate privind administrarea procedurii de ență a debitoarei M depus la dosar la termenul de judecată din 25 septembrie 2008 lichidatorul debitoarei falite - T - a arătat că întrucât în averea falitei nu au fost găsite bunuri sau creanțe de încasat și niciun creditor dintre cei înscriși în tabelul definitiv nu s-a oferit să avanseze sumele corespunzătoare continuării procedurii, solicită închiderea procedurii simplificate în temeiul art. 131, cu toate consecințele care rezultă din aceasta, însă manierea în care a procedat instanța de fond nu este una conformă cu normele incidente în cauză.
Astfel, creditorii nu au fost în măsură să decidă dacă sunt sau nu de acord să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată. De asemenea, aducerea la cunoștința creditorilor a acestui raport de închidere nu a fost făcută în condiții legale, nici unuia dintre creditori nefiindu-i comunicat un exemplar al raportului.
Deși Curtea i-a solicitat reprezentantului practicianului să prezinte dovada comunicării către creditori a raportului de activitate prin care a propus judecătorulu-sindic închiderea procedurii în temeiul art. 131 din lege, acesta a arătat că nu este în măsură să facă o asemenea probă, ceea ce duce la prezumția că respectiva comunicare nu există, așa cum susține, de altfel, recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Or, dacă creditorilor nu li s-a adus la cunoștință că în averea debitoarei nu există bunuri sau alte valori pentru a se acoperi cheltuielile administrative, este evident faptul că aceștia nici nu au fost în măsură să "se oferă să avanseze sumele corespunzătoare", apărările lichidatorului sub acest aspect fiind neîntemeiate, neputându-se face presupuneri sub acest aspect până când nu există o confirmare clară din partea creditorilor.
În acest condiții, Curtea constată că în cauză au fost încălcate drepturile procesuale ale Direcției Generale a Finanțelor Publice T întrucât respectiva creditoare nu au avut cunoștință de concluziile lichidatorului și de propunerea intempestivă de închidere a procedurii, judecătorul-sindic având obligația să asigure realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor tuturor participanților la această procedură judiciară (art. 5 alin. 2 din lege).
Ca atare, văzând și prevederile art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursul creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice T și va dispune casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, judecătorul-sindic urmând să respecte norma înscrisă în art. 131 din Legea enței, modificată, în sensul de a solicita punctul de vedere al creditorilor debitoarei față de propunerea lichidatorului, și respectiv, eventuala avansare a sumelor corespunzătoare continuării administrării procedurii colective față de debitoarea M, recursul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B urmând să fie respins ca nefondat.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței comerciale nr. 1666 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată M, reprezentată prin lichidatorul judiciar T și, în consecință:
Casează în tot hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva aceleiași sentințe comerciale.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3 februarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red. - 09.02.2009
Tehnored. - 12.02.2009/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător-sindic:
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Csaba
