Spete procedura insolventei. Decizia 80/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 80
Ședința publică din 19 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Raluca Suciu
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de debitoarea T împotriva sentinței comerciale nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu creditoarea intimată Leasing
La apelul nominal făcut în ședință publică, pentru recurentă s-a prezentat av., lipsind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care reprezentantul societății recurente arată că nu mai susține cererea de suspendare a executării hotărârii atacate și nu are alte cereri.
Văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat în cauză, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul debitoarei solicită admiterea recursului, potrivit motivelor dezvoltate în scris, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reclamantei intimate având ca obiect deschiderea procedurii enței, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa admis cererea formulată de creditoarea Leasing A și, în temeiul art. 33 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, a deschis procedura enței - procedura generală - împotriva debitoarei T, în calitate de administrator judiciar desemnând T, căruia i-a stabilit atribuțiile, astfel cum sunt acestea prevăzute la art. 20 din lege, fixându-i o retribuție provizorie în sumă de 3.000 lei, aferentă perioadei de observație. De asemenea, în conformitate cu art. 61, raportat la art. 33 alin. 7, instanța a dispus notificarea deschiderii procedurii enței de către administratorul judiciar debitoarei, creditorilor, Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, urmând ca notificarea să fie publicată și în Buletinul procedurilor de ență, autorizând practicianul să se adreseze registrului comerțului pentru înregistrarea cuvenitelor mențiuni cu privire la debitoare. Totodată, în temeiul art. 62 alin. 1, fost stabilit termenul limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor asupra averii debitoarei la 21 decembrie 2009, termenul de verificare a creanțelor, de întocmire, afișare și comunicare a tabelului preliminar la 20 ianuarie 2010, termenul pentru depunerea eventualelor contestații cu privire la creanțele și drepturile de preferință trecute în tabelul preliminar de creanțe la 9 februarie 2010 și termenul de definitivare a tabelului creanțelor admise asupra averii debitorului la 19 februarie 2010, prima ședință a adunării generale a creditorilor fiind fixată la data de 25 ianuarie 2010. Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, tribunalul a dispus deschiderea de către debitoare, în termen de 2 zile de la notificare, a unui cont la o unitate bancară, din care vor fi suportate cheltuielile aferente procedurii, urmând ca în cazul neîndeplinirii acestei atribuții deschiderea contului bancar să se facă de către administratorul judiciar. Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a fixat termenul de judecată pentru continuarea procedurii la 14 ianuarie 2010.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea introductivă creditoarea, invocând o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de 20.548,24 lei, rezultată din neachitarea contractelor de leasing financiar prin care debitoarea a achiziționat trei autovehicule, a solicitat deschiderea procedurii enței față de această societate, în motivare arătând că, urmare a încheierii contractelor nr. 241/09.07.2007, nr. 243/09.07.2007 și nr. 3.3.08.2007, debitoarea a achiziționat două autoturisme marca și unul marca Mercedes C 200, valoarea totală a contractelor fiind de 43.623,89 euro, echivalent în lei, reprezentând valoarea bunurilor finanțate, comision și La momentul încheierii contractelor utilizatorul a achitat suma de 9.145,90 euro, echivalent în lei, diferența de plata fiind calculată în rate descrescătoare pe o perioadă de trei ani. De la data încheierii contractelor creditoarea a emis facturi lunare în suma totală de 89.353 lei, ultima plată fiind înregistrată pe 12 septembrie 2008, la data formulării cererii de chemare în judecată debitoarea figurând în evidențele sale contabile cu obligații de plată în valoare de 20.548,24 lei. Având în vedere clauza contractuala prevăzută la art. 11, potrivit căruia contractul este reziliat de drept, constituind titlu executoriu, fără preaviz sau notificare, s-a încheiat convenția de executare cu Biroul Executorului Judecătoresc, care a întocmit procesele-verbale prin care debitoarea a restituit autovehiculele, punându-i-se în vedere să achite ratele restante, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent. Din data de 29 noiembrie 2008 creditoarea nu a mai putut lua legătura cu reprezentanții societății debitoare, înregistrând astfel o pagubă în sumă de 20.548,24 lei.
Deși debitoarea nu a formulat contestație, la judecarea cauzei pe fond a solicitat respingerea cererii introductive întrucât cuantumul creanței este sub pragul stabilit de lege.
Judecătorul-sindic a apreciat că debitoarea se află în încetare de plăți, stare de fapt dovedită cu facturile fiscale depuse în copie la dosar, creditorul având o creanță comercială certă, lichidă și exigibilă împotriva sa, și chiar dacă la data înregistrării acțiunii aceasta era sub pragul prevăzut de Legea nr. 85/2006, modificat prin Legea nr. 277/2009, fiind vorba de suma ce reprezintă strict valoarea facturilor, fără calcularea penalităților de întârziere, așa cum este prevăzut în cuprinsul art. 12.1 din contractele de leasing, potrivit căruia utilizatorul se obligă să restituie vehiculele în trei zile lucrătoare, de la data constatării situației de fapt, pe cheltuiala sa, având obligația de a plăti ratele de leasing și primele de asigurare restante cu penalitățile de întârziere, în momentul calculării lor și adăugării la suma de 20.548,24 lei, determinată la data de 30 iunie 2009, va fi îndeplinită limita de prag stabilită de lege. Ca atare, creditoarea îndeplinește condiția prevăzută de art. 3 pct. 6 și 12 din Legea enței, cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, precum și valoarea-prag pentru a putea fi introdusă cererea, iar debitoarea se află în ență prezumată, conform art. 3 pct. 1 lit. a) din același act normativ.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, a declarat recurs debitoarea T, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii creditorului, fără cheltuieli de judecată.
Hotărârea tribunalului este nelegală întrucât instanța a nesocotit prevederile art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006, modificată, potrivit cărora cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 30.000 lei, iar pentru salariați de 6 salarii medii pe economie. În cauza de față, valoarea creanței pretins datorate (așa cum o arată însăși partea adversă) era de 20.548,24 lei, astfel că cererea de deschidere a procedurii enței nu ar fi trebui admisă, judecătorul-sindic neaplicându-se suficient asupra pricinii, pronunțând o soluție contrară legii. Mai mult, în motivarea hotărârii tribunalul a reținut că în momentul calculării penalităților și adăugării lor la suma de 20.548,24 lei, calculata la 30 iunie 2009, va fi îndeplinită limita-prag stabilită de lege, fiind incident pct. 6 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, conform căruia instanța nu poate acorda mai mult decât i se cere sau nu poate acorda ceea ce nu i s-a cerut. Este de menționat faptul că prin însăși cererea formulată creditoarea intimată susține că societatea debitoare figurează în evidențele sale contabile cu obligații de plată facturate în sumă de 20.548,24 lei și că la data formulării cererii înregistrează o pagubă în valoarea menționată. Nicăieri în cuprinsul acțiunii introductive intimata nu a solicitat și nu a făcut referire la penalitățile de întârziere pentru ca prima instanță să calculeze și aceste penalități și să le adauge la debitul pretins. Ca atare, penalitățile nu au și nu pot avea un caracter cert, lichid și exigibil pentru ca să poată fi reținute ca și veritabile creanțe.
Prin acordarea penalităților de întârziere necerute de societatea creditoare recurenta consideră că s-a încălcat legea, în mod eronat judecătorul-sindic considerând că prin adăugarea respectivelor sume s-ar atinge pragul minim prevăzut de Legea nr. 85/2006, modificată, ceea ce ar face posibilă deschiderea procedurii enței, deși cuantumul acestora nu a fost nici arătat și nici demonstrat. Concluzionând, debitoarea apreciază că instanța a încălcat prevederile art. 3 pct. 12 din legea-cadru referitoare la cuantumul minim al creanței necesar pentru a putea fi admisă cererea de deschidere a procedurii colective.
În drept a invocat dispozițiile art. 299 și următ. art. 304 pct. 6,7,8 și 9, precum și art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Creditoarea intimată, deși legal citată, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca fiind temeinică și legală a sentinței primei instanțe, invocând, totodată, și tardivitatea introducerii căii de atac.
În fapt, în perioada 9 iulie 2007-13 august 2007 Tau tilizat în baza contractelor de leasing financiar nr. 241/09.07.2007, nr. 243/09.07.2007 și nr. 3.3.08.2007 trei autovehicule. Conform clauzelor negociate (art. 11.1), contractul de leasing este reziliat de plin drept, constituind titlu executoriu, fără preaviz sau notificare prealabilă și fără intervenția instanțelor judecătorești sau îndeplinirea altor proceduri, atunci când utilizatorul nu-și execută obligațiile de plată ratelor de leasing sau a primei de asigurare CASCO timp de 2 luni de la data scadenței. Având în vedere această clauză, organul de executare, la datele de 24 noiembrie 2008, respectiv 29 noiembrie 2008, încheiat procesele-verbale prin care au fost restituie societății aceste autovehicule. În conformitate cu clauzele contractuale, coroborate cu dispozițiile art. 15 din nr.OG 51/1997, cu modificările ulterioare, intimata are obligația să factureze ratele de leasing până în momentul intrării în posesia bunului finanțat, în speță 29 noiembrie 2008, lucru care s-a și întâmplat, rezultând debitul de 20.548,24 lei. La suma menționată, conform art. 15, se mai adaugă, cum corect a reținut instanța de fond, și penalitățile de întârziere calculate până în momentul introducerii cererii, precum și avansul plătit executorului judecătoresc și toate celelalte cheltuieli ocazionate de actele de executare, în cuantum de 4.411,33 lei, sume plătite de creditoare, dar care nu au mai fost facturate recurentei întrucât acestea urmau să fie recuperate de la debitoare în urma executării, după cum prevede și art. 3711din Codul d e procedură civilă.
Conform art. 12.1 din contractul de leasing, debitorul are obligația de a plăti ratele de leasing restante până în momentul predării bunului. La aceste sume se mai adaugă primele de asigurare, penalitățile de 0,15%/zi de întârziere, calculate conform art. 7.7 din contract, până în momentul achitării soldului. Acest lucru este binecunoscut de recurentă, iar prin facturarea penalităților s-ar genera doar obligații fiscale față de bugetul de stat, fără a mai fi posibilă recuperarea sumelor de bani, cu atât mai mult cu cât din procesele-verbale încheiate de executor rezultă clar starea sa de ență, pentru acest motiv ele nemaifiind facturate.
În drept a invocat art. 112, 115 și următ. art. 304 și 3711din Codul d e procedură civilă.
În probațiune a anexat facturile fiscale emise de Biroul Executorului Judecătoresc (filele 18-21 și 25), precum și procesele-verbale întocmite de acesta (filele 22-24).
Examinând recursul declarat de debitoarea T, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor creditoarei intimate, a dispozițiilor art. 304 și 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este fondat, urmând să-l admită ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Prin recursul formulat societatea debitoare a susținut, în esență, că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală întrucât cererea creditoarei în mod greșit a fost admisă de tribunal, în speță nefiind îndeplinite toate condițiile necesare deschiderii procedurii enței, în sensul că creanța reclamată de intimata Leasing A nu atinge valoarea-prag impusă de lege.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost ea modificată prin Legea nr. 277 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura enței și pentru modificarea lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial La României, Partea I, nr. 486 din 14 iulie 2009, în vigoare la data înregistrării cererii introductive, prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii enței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiași articol, ența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. Articolul 31 din același act normativ statuează că orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în ență poate introduce o cerere introductivă, în care va preciza: a) cuantumul și temeiul creanței; b) existența unei garanții reale, constituite de către debitor sau instituite potrivit legii; c) existența unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declarația privind eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțelege să participe la reorganizare, anexând, totodată, documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, cunatumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 30.000 lei, iar pentru salariați, de 6 salarii medii pe economie.
Ca atare, dispozițiile legale privind procedura enței se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiții de fond prevăzut de art. 1 și art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfășoară și activități economice, și debitorul să se afle în ență.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată și este știut faptul că societățile constituite cu respectarea formalităților prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerțului.
ența debitorului fiind o condiție a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanșarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadență a datoriilor și lipsa lichidităților, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de ență a patrimoniului debitorilor în situația în care aceștia, după 30 de zile de la scadență, nu au plătit datoria față de unul sau mai mulți creditori. ența nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existența unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică abilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor bănești necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea plăților trebuie să aibă un caracter de generalitate și să constituie indiciul exterior și manifestarea dezordinei și neputinței comerciantului de a executa obligațiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării și aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de "ență" și cel de "abilitate", trasarea unei asemenea linii de demarcație fiind necesară și datorită faptului că nu puțini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de ență invocând existența în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obține acoperirea creanței reclamate de creditori.
ența este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăților. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Așadar, ența semnifică insuficiența reală a lichidităților, absența fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reușește să producă lichidități într-un ritm adaptat obligațiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operații de lungă durată, nu pot fi afectate plății datoriilor), el se găsește în ență ca urmare a incapacității sale de a plăti, adică de a-și onora creditorii cu sumele pe care le datorează.
În conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanșa procedura decât pentru creanțe certe, lichide și exigibile, condiții reglementate de art. 379 din Codul d e procedură civilă, care se aplică, potrivit art. 149 din lege, și în această materie, cel din urmă text statuând că dispozițiile Legii enței se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului d e procedură civilă, Codului civil, Codului comercial și ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de ență, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanței vizează atât existența acesteia, cât și cuantumul său, iar caracterul lichid al creanței presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus, creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadență, toate aceste condiții fiind, fără niciun dubiu, îndeplinite în speță.
Totuși, în mod greșit judecătorul-sindic a reținut că și condiția valorii-prag ar fi îndeplinită în cauză, chiar dacă la data înregistrării cererii de chemare în judecată aceasta era sub limita impusă de Legea nr. 85/2006, modificată, fiind vorba de suma ce reprezintă strict valoarea facturilor, fără calcularea penalităților de întârziere, deși potrivit art. 12.1 din contractele de leasing, utilizatorul se obliga să restituie vehiculele în trei zile lucrătoare, de la data constatării situației de fapt, pe cheltuiala sa, având obligația de a plăti ratele de leasing și primele de asigurare restante cu penalități de întârziere. Ca atare, în momentul calculării lor și adăugării la suma de 20.548,24 lei, pentru care societatea intimată a înțeles să formuleze cererea introductivă, determinată la data de 30 iunie 2009, va fi îndeplinită limita de prag stabilită de lege, ceea ce înseamnă că creditoarea îndeplinește și condiția prevăzută de art. 3 pct. 12 din Legea enței.
Mai întâi, trebuie reținut faptul că în speță nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6-8 din Codul d e procedură civilă, întrucât nu ne aflăm în situația în care tribunalul s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori nu s-ar fi pronunțat asupra unui lucru cerut (plus petitaori ultra petita), ca expresie a principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, nici în situația în care judecătorul-sindic nu și-ar fi motivat hotărârea de deschidere a procedurii enței, sentința recurată necuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii și nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotărârea pronunțată de prima instanță, deși nu este lipsită de temei legal, a fost dată cu aplicarea greșită a legii. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greșit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanțele ei - greșita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislația în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.
Criticile recurentei privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanțial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi în prezența primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiții: a) legea pretins violată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății; b) să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigențelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanța, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost greșit calificate, în raport cu exigențele textelor de lege, ipoteză care se regăsește în speță.
Astfel, chiar dacă creditoarea în cuprinsul cererii introductive nu a făcut nicio referire la cuantumul penalităților de întârziere pe care debitoarea i le-ar datora în temeiul art. 12.1 din contractele de leasing, ci din contră, a menționat în mod expres că la data de 30 iunie 2009 societatea chemată în judecată figurează în evidențele sale contabile cu o restanță totală de 20.548,24 lei, această sumă reprezentând paguba înregistrată ca urmare a nerespectării obligațiilor comerciale contractuale legal asumate, judecătorul-sindic a considerat că creanța reclamată, împreună cu penalitățile de întârziere prevăzute în contractele de leasing, depășește valoarea-prag stabilită de art. 3 pct. 12 din Legea enței, modificată, respectiv suma de 30.000 lei. Prin această apreciere este fără putință de tăgadă că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, încălcând principiul disponibilității, care desemnează, în sens material, dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, în sensul că ea determină limitele judecății și obiectul acesteia (art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă), iar în sens procesual, dreptul părții de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, principiu care trebuie corelat cu exigențele celorlalte principii ale procesului civil, între care legalitatea, egalitatea părților, rolul activ al instanței, exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credință.
Apărările intimatei în sensul că în mod corect tribunalul a reținut că și penalitățile de întârziere calculate în temeiul art. 15 din nr.OG 51/1997, republicată, până în momentul introducerii cererii, precum și avansul plătit executorului judecătoresc și toate celelalte cheltuieli ocazionate de actele de executare în cuantum de 4.411,33 lei, sume avansate de creditoare, dar care nu au mai fost facturate recurentei întrucât acestea urmau să fie recuperate în urma executării, după cum prevede art. 3711din Codul d e procedură civilă, trebuie adăugate la debitul principal nu pot fi primite raportat la dispozițiile art. 294, la care face trimitere art. 316 din același cod, în calea de atac neputând fi încălcată regula tantum devolutum quantum judicatum, potrivit căreia în apel sau în recurs nu pot fi formulate cereri noi sau modificate elementele pe care prima instanță le-a avut în vedere la darea soluției. De altfel, tot partea recunoaște faptul că pentru respectivele sume nu au fost până în prezent emise facturi către debitoare, întrucât prin facturarea penalităților s-ar genera doar obligații fiscale față de bugetul de stat, fără a mai fi posibilă recuperarea sumelor de bani, ceea ce afectează caracterul cert al acestor creanțe.
Deși intimata a invocat tardivitatea recursului, ea nu a motivat în niciun fel de ce consideră că cererea de recurs nu ar fi fost introdusă în termenul prevăzut de lege (10 zile de la comunicarea hotărârii, comunicare care a avut loc la 12 noiembrie 2009), deși aceasta a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 23 noiembrie 2009, astfel că excepția nu este întemeiată.
Față de cele arătate, văzând și prevederile art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursul debitoarei și va dispune modificarea în tot a hotărârii atacate, conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de debitoarea T împotriva sentinței comerciale nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- și, în consecință:
Modifică în tot hotărârea atacată, în sensul că respinge cererea formulată de creditoarea Leasing A împotriva debitoarei T având ca obiect deschiderea procedurii enței.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. - 27.01.2010
Tehnored. - 28.01.2010/ 4 ex./ 2 com.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător-sindic:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Raluca Suciu, Maria
