Pretenţii. Decizia nr. 762/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 762/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 8572/176/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 762/R/2013
Ședința publică de la 13 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. L.
Judecător C. M. C.
Judecător F. Ș.
Grefier A. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 899/2013, în contradictoriu cu intimata S.C. F. R. SRL, având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Față de actele depuse la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 18.12.2012 sub dosar nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 813,60 lei, reprezentând 720 lei - taxă pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010 - decembrie 2011, 93,60 lei penalități de întârziere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii reclamanta precizează că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Mai arată că HG 977/2003 stabilește cuantumul lunar al acestor taxe, pe categorii precum și modalitatea de plata și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
In drept au fost invocate prevederile art. 112 C.proc.civ., art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 și H.G. nr. 977/2003.
In probațiune, reclamanta a depus următoarele înscrisuri: adresa nr._/03.12.2012, informații O.KG cu privire la societatea pârâtă și facturile emise în contul pârâtei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul(f.8-31)
Reclamanta menționează că, în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu prev. art. 26 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cererea este scutită de plata taxelor de timbru.
Potrivit prevederilor art.242 alin.2 C.proc.civ., reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 06.02.2013, prin serviciul registratură, pârâta a depus la dosar întâmpinare (f.33-34), prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată
In motivarea întâmpinării pârâta a arătat că are ca obiect de activitate comerț cu amănuntul al produselor farmaceutice, în magazinele de specialitate conform certificatul de înregistrare ORC A. . A mai arătat că nu a deținut și nu deține, la sediul societății, mijloace de recepție (aparate de radio sau tv.)
Raportat la art.40 alin.l și 3 din Legea 41/1994 arată că nu se găsește o definiție a noțiunii de „beneficiar^, astfel încât sensul acesteia nu poate fi decât cel comun, respectiv cel care beneficiază de ceva sau o autoritate, instituție, societate pentru care se face o lucrare.
De asemenea artă că nu se poate susține ca plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziune publică.
Prin sentinta civila NR 899/2013 Judecatoria A. I. a respins cererea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, ..60-64, sector 1 în contradictoriu cu pârâta S.C. F. R. S.R.L., cu sediul în Abrud, ., jud. A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța aceasta soluție prima instanța reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C F. R. S.RL. la plata sumei de 813,60 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010 - decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 93,60 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare „"Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea art. 3 alin. 1 din HG nr.977/2003 și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003, întrucât cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. 1 dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care fac distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar, al acestor servicii.
Totodată, prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Curtea Constituțională, cu ocazia controlului de constituționalitate a arătat că dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare nu contravin dispozițiilor constituționale, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
In speță, societatea pârâtă a arătat faptul că nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de către societatea reclamantă și a depus la dosar lista de mijloace fixe și circulante înregistrate în contabilitatea societății (f.46), din care rezultă faptul că societatea pârâtă nu deține receptoare radio sau TV.
In aceste condiții, ținând seama că din probele administrate în cauză, respectiv înscrisul de la fila 46 dosar, rezultă faptul că pârâta nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de către societatea reclamantă, respectiv nu deține receptoare radio sau TV, având în vedere dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Deciziile Curții Constituționale nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, instanța apreciază că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, legiuitorul stabilind obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, doar în sarcina persoanelor juridice, beneficiari ai acestor servicii.
Față de cele de mai sus, având în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei, faptul că societatea pârâtă nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de S. R. de Radiodifuziune, instanța constată că potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, societatea pârâtă nu are obligația de plată a taxei radio, motiv pentru care va respinge cererea formulată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta S.GFARMAGA R. S.R.L.,ca neîntemeiată.
Față de soluția de respingere a cererii, instanța va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) care a solicitat modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, învederând următoarele:
1.Critică această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio. SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea făcută de instanță, „calității de beneficiar". Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat interpretează instanța, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția „dacă" care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: „dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de „în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
Prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microintreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe. De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma „beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel Cluj prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut. Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr. 533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s- a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că
obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma „...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", considerăm că trebuie avute în vedere atât rațiunile/ motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. In acest sens precizăm, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Redăm alăturat criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...". Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plătii taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
2.Potrivit Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr. 1012/2009, argumentele I.C.Q regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate in dificultate, care au ales sa își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, consideră că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și HG nr.977/ 2003 cu modificările și completările ulterioare sunt și au fost constatate ca fiind constituționale de către Curtea Constituțională, precum și conforme cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv. Prevederile art.3 din HG. nr.977/2003 nu sunt de natură să încalce prevederile art.40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și sunt menite tocmai să organizeze aplicarea acestei norme legale, în conformitate cu prevederile art. 108 alin.2 din Constituția României. Hotărârile de guvern intervin „în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în care, fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern". Aceste hotărâri sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia și după ce domeniul respectiv a fost supus unei reglementări legale, ele neputând dispune decât măsuri administrative pentru asigurarea organizării executării legilor.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de „beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun. Astfel, înțelesul noțiunii de „beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.l_ pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune. Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr.41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la
plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune. Propunerea legislativă pentru modificarea H.G. nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de Radiodifuziune și a H.G. nr.978/2003 privind taxa pentru serviciul public pentru televiziune inițiată de domnii deputați N. P., B. C. și C. A. în 2005 a primit aviz negativ atât de la Consiliul Legislativ cât și de la Comisia pentru buget, finanțe și bănci. Inițiatorii doreau completarea art.3 din cele două hotărâri de guvern, la alin.l) și 2) cu sintagma „numai dacă dețin și fac dovada existenței aparatelor de radio și televizor". Din punctul de vedere al Guvernului referitor la această propunere legislativă reținem:,,... propunerile de la art.3 din inițiativa legislativă.... nu sunt realiste, întrucât este puțin probabil ca persoanele juridice respective să declare de bună voie deținerea receptoarelor radio și tv.” și concluzionând că nu susține adoptarea acestei inițiative legislative.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. U. din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități. Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corecta a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
3.De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritate publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică - Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV - si detaliată în ceea ce privește taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, prin HG nr. 977/2003. In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean). De asemenea, mai menționează ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art.141 alin.l lit. o din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât
activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - SA pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică. Prin HG nr. 977/2003 și Legea nr. 533/2003 privind aprobarea OUG nr. 71/2003 a fost instituită obligația „persoanelor juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii" Având în vedere că pârâta are calitatea de persoană juridică cu sediul în România, îi sunt aplicabile prevederile legale mai sus menționate și îi revine obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
In drept S-AU INVOCAT dispozițiile an. 299, 3041 316, Cod procedură civilă, Legea nr. 41/1994, HG. nr. 977/2003.
Intimata S.C. F. R. SRL legal citatanua depus întâmpinare.
Examinând recursul formulat de S. ROMÂNA DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 322/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar, Tribunalul apreciază că acesta este nefondat, justificat de următoarele considerente:
Se constata ca starea de fapt retinuta prin hotararea instantei de fond s-a întemeiat pe materialul probator aflat la dosarul cauzei,iar incadrarea in drept a acesteia s-a făcut in mod justificat, in sensul aplicarii art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune care prevăd ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea De Apel Cluj - Secția Comercială, De C. Administrativ Și Fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
In partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎGCJ s-a reținut că potrivit art. 40 aL 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
In speța,recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 - menționată de recurentă cât și în Decizia ICQ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al 3 din L 41/1994 persoanele juridice ... au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Tribunalul reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Insă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului
Asa fiind, si intrucat nu se constata din oficiu motive de nelegalitate sau de netemeinicie a soluției primei instante, Tribunalul retine ca nefondat recursul declarat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE -SRR urmând
a dispune respingerea acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurenta -reclamanta S.
R. DE RADIODIFUZIUNE -SRR- împotriva sentintei civile nr 899/2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Alba Iulia.
F. cheltuieli de judecata.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publicăde la 13 Iunie 2013.
Președinte, C. L. | Judecător, C. M. C. | Judecător, F. Ș. |
Grefier, A. P. |
Red. Ș.F
Tehnored P.A/2ex/17.07,.013
Jud. fond G. A. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 752/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 751/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
