Pretenţii. Decizia nr. 1454/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1454/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 28-11-2013 în dosarul nr. 8170/176/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA DE C. ADMINISTRATIV, FISCAL ȘI DE INSOLVENȚĂ
Dosar nr._
DECIZIA Nr. 1454/R/2013
Ședința publică de la 28 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE B. A. A.
Judecător M. P.
Judecător C. M. C.
Grefier G. M. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 1448/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că:
La data de 22.11.2013, recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.
Față de actele depuse la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 04.12.2012, sub dosar nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta . solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 773,63 lei - reprezentând 690 lei - taxă pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010-decembrie 2011 și 83,63 lei penalități de întârziere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate prevederile art. 112 C.proc.civ., art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 și H.G. nr. 977/2003.
În probațiune, reclamanta a depus următoarele înscrisuri: adresa nr._/08.11.2012, informații O.R.C. cu privire la societatea pârâtă și facturile emise în contul pârâtei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul (f.5-29).
Pârâta a formulat în cauză întâmpinare (f.31-32) prin care a solicitat respingerea cererii formulată de reclamantă.
În drept: Legea 41/1994, Decizia ICCJ din 03.02.2011.
Pârâta la solicitarea instanței a depus al dosar lista de mijloace fixe și circulante înregistrate în contabilitatea societății (f.40-52).
La dosarul cauzei s-a mai depus: note scrise (f.52-57), precizări (f.63-64).
Prin sentința civilă nr. 1448/2013 a Judecătoriei Alba Iulia, a fost a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei și nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare „"Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."
Prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea art. 3 alin. 1 din HG nr.977/2003 și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003, întrucât cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. 1 dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care fac distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar. al acestor servicii.
Totodată, prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Curtea Constituțională, cu ocazia controlului de constituționalitate a arătat că dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare nu contravin dispozițiilor constituționale, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
În speță, societatea pârâtă prin întâmpinarea formulată (f.31) a arătat faptul că nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de către societatea reclamantă și a depus la dosar lista de mijloace fixe(f.40-51), din care rezultă faptul că societatea pârâtă nu deține receptoare radio sau TV.
În aceste condiții, ținând seama că din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile de la filele 40-51 dosar, rezultă faptul că pârâta nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de către societatea reclamantă, respectiv nu deține receptoare radio sau TV, având în vedere dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Deciziile Curții Constituționale nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a apreciat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, legiuitorul stabilind obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, doar în sarcina persoanelor juridice, beneficiari ai acestor servicii.
Față de cele de mai sus, având în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei, faptul că societatea pârâtă nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de S. R. de Radiodifuziune, instanța a constatat că potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, societatea pârâtă nu are obligația de plată a taxei radio.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată, la Decizia ICCJ nr.2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art. 3 alin 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr.1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr.1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, s-a supus atenției instanței faptul că reclamanta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care am făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către reclamantă.
Până la momentul de față reclamanta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care am făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
Potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea 41/1994, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici inlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Criticile au fost în sensul că: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe". „De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." „Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotârîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curțji Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
In drept, art. 299, 304 pct.9. 304 ind.1 Cod pr.civilă.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din codul de procedură civilă tribunalul constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Potrivit art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Comercială, de C. Administrativ și Fiscal a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicaieri insa, in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regaseste o definitie a notiunii de „beneficiar”, astfel incat sensul acesteia nu poate fi decat cel comun, respectiv „cel care beneficiaza de ceva” sau „o autoritate, institutie, societate etc. pentru care se face o lucrare.”
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta . ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice … au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, Tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
Față de soluția pronunțată în cauză, văzând dispozițiile art.274 Cod pr.civilă, nu se vor acorda cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă. Pe de altă parte, pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr.1448/2013 a Judecătoriei Alba Iulia.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 28.11.2013.
Președinte, B. A. A. | Judecător, M. P. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, G. M. P. |
Red/Tehnored.P.M.
09.12.2013/2ex.
Jud.fond-A.M.G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 751/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 392/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
