Pretenţii. Decizia nr. 1/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 15-01-2014 în dosarul nr. 3176/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 1/2014
Ședința publică din 15 Ianuarie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. P.
JUDECĂTOR F. M.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva Sentinței civile nr. 5616/09.07.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata S.C. A. C. SRL, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, apelul este motivat, comunicat, scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 modificată.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, constatând că nu sunt alte cereri de formulat, precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată că:
Prin sent.civ.nr.5616/09.07.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ , s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. R. DE RADIODIFUZIUNE București,contradictoriu cu pârâtul ..
S-a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a hotărât următoarele:
. TRANSILVANIA NORD SA a emis un număr de 18 facturi, aferente perioadei aprilie 2010- septembrie 2011, privind obligația pârâtei de a achita taxa radio în cuantum de 30 lei lunar( filele 7-25).
Conform art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar, dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili, și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective . Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din HG 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În considerentele deciziei 607/03.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța reține în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză instanța nu reține existența unei prezumției legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 ( aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Raportat la art. 453 cod procedură civilă, instanța reține că pârâtul nu a pierdut procesul și astfel va respinge cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva sent.civ.nr.5616/09.07.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ a declarat apel S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), susținând că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată pentru următoarele motive:
Instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată fără să țină seama de prev.art.40 al.3 din Leg.nr.41/1994 din care decurge în mod clar obligația pârâtei de plată radio și de asemenea fără să țină seama de mențiunile Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004 și Deciziei ICCJ nr.1930/02.04.2009.
Potrivit prev.1 din Leg.nr.41/1994 rep., cu modificările și completările ulterioare, S. R. de Radiodifuziune (SRR) s-a înființat ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
De asemenea, potrivit prev.art.4 din legea menționată, S. R. de Radiodifuziune, în calitate de serviciu public are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.
Prin urmare, având în vedere obligațiile legale amintite și luând în considerație faptul că atât pe perioada pentru care s-a realizat facturarea precum și la momentul actual, SRR ca și post public de radio, a funcționat în condiții legale și a transmis programe radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat faptul că pârâta are obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza Leg.nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV și invocă în acest sens prev.art.40 alin.3, în vigoare la momentul de față, potrivit căruia „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/02.04.2009 și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
În acest context, fundamentul plății taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala priind organizarea și funcționarea SRR, rezultând, după cum s-a arătat din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielilor publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constatate a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Pentru cele de mai sus se solicită admiterea apelului SRR, schimbarea în tot a hotărârii atacate și să se admită cererea de chemare în judecată formulată de SRR, cu cheltuieli de judecată în fond și apel.
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și în coordonatele stabilite de art 476 din Noul Cod de procedură civilă, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, procedând la o corectă interpretare a probelor administrate și la o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale incidente în materie în condițiile în care art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 („ persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora”) nu instituie o prezumție legală absolută, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. Într-adevăr, în eventualitatea în care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar” (care ar fi fost fără îndoială inutili) ci ar fi întrebuințat o formulă aflată la adăpost de orice interpretare de genul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens pledează și considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006 pronunțate de Curtea Constituțională, în cuprinsul lor statuându-se că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Ca atare, din interpretarea considerentelor expuse de instanța de contencios constituțional rezultă în mod implicit că pot fi obligate la plată numai persoanele juridice care au beneficiat în mod efectiv de serviciul public mai sus menționat, infirmând astfel existența unei prezumții legale absolută pretins instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Fără îndoială, singurul text legal care ar fi fundamentat reținerea prezumției legale absolute indicată de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost însă anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64/16.02.2009, rămasă irevocabilă prin decizia 607/03.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această ultimă hotărâre stabilind totodată că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație. În ceea ce privește invocarea de către apelantă, în sprijinul pretențiilor sale, a prevederilor art. 56 alin.1 din Constituție, apreciem că acest text constituțional nu poate fi aplicat direct și în concret (cu atât mai puțin arbitrar și abuziv), contribuția persoanelor juridice la cheltuielile publice prin plata de taxe și impozite neputând fi instituită în sarcina acestora decât printr-un act normativ care să exprime explicit, în termeni fără echivoc, o asemenea obligație.
Prin urmare, plecând de la premisa că în cauză nu este incidentă o prezumție legală absolută care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice cu sediul în România și având în vedere că reclamanta apelantă nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune a pârâtei intimate, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din codul civil de la 1864 (aplicabil în speță raportat la perioada indicată de reclamant cu privire la pretinsa furnizare a serviciului de radiodifuziune, potrivit art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), instanța de apel apreciază că pretenția bănească solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Pentru argumentele arătate și apreciind hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în baza art.480 alin.1 din Noul C.pr.civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză de S. R. de Radiodifuziune, menținând astfel în ființă sentința civilă nr.5616/09.07.2013 a Judecătoriei Bistrița.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) cu sediul în București, ..60-64, sector 1, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. C. SRL cu sediul în mun.Bistrița, ..4, jud.Bistrița-Năsăud și îndreptat împotriva sentinței civile nr.5616/09.07.2013 pronunțată de Judecătoriei Bistrița în dosarul_ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 15.01.2014
P., JUDECATOR, GREFIER,
I. P. F. M. L. C. A.
Fl.M./VF.
2 ex./28.01.2014.
Jud.fd.B. M.A.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 3/2014. Tribunalul... → |
|---|
