Pretenţii. Decizia nr. 411/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 411/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 4604/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 411/2014
Ședința publică din data de 22 Octombrie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelant . SA împotriva Sentinței civile nr._/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimat M. M., având ca obiect pretenții .
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prezenta cauză s-a dezbătut în ședința publică din 08 octombrie 2014, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea din aceeași ședință, încheiere care face parte integrantă din hotărârea ce se va pronunța, pronunțarea acesteia fiind amânată pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise la termenul din 22 octombrie 2014, când:
TRIBUNALUL
Deliberând constată că:
Prin Sentinței civile nr._/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respins excepția prescripției invocată de pârâta ..
S-a admis acțiunea formulată de reclamantul M. M., în contradictoriu cu pârâta . SA și pe cale de consecință a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei auto de primă înmatriculare aferentă autoturismului marca Opel, model Vectra, cu nr. de identificare WOLOZCF_.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial parțial.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În temeiul sentinței civile nr. 787/CA/2008 (f. 33-34), pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, pârâta . SA a obținut restituirea de către DGFPBN, a sumei de 217.385,38 lei reprezentând taxe de primă înmatriculare pentru un număr de 45 de autovehicule, printre care și autovehiculul marca Opel, model Vectra, cu nr. de identificare WOLOZCF_ (f. 5), ce a făcut obiectul contractului de leasing încheiat de pârâtă, în calitate de locator, cu reclamantul M. M., în calitate de utilizator.
Potrivit ordinului de încasare nr._ din 04.09.2007, reclamantul a transmis pârâtei suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei de primă înmatriculare, iar pârâta a achitat taxa cu ordinul de plată nr. 169/27.09.2007, în contul bugetului de stat (f. 19).
Având în vedere că taxa de primă înmatriculare a fost achitată în contul bugetului de stat de către pârâtă, instanța a reținut că cererea de restituire, pentru a fi admisibilă, putea fi formulată doar de această parte, aspect față de care nu s-ar putea reține în speță caracterul ilicit al demersului de recuperare a sumei achitate cu acest titlu.
Cu toate acestea, mărirea patrimoniului pârâtei cu suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei de primă înmatriculare, sumă pe care pârâta a încasat-o anterior de la reclamant, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, fiind îndeplinite condițiile stabilite de practica judecătorească și literatura de specialitate, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei, micșorarea corelativă a patrimoniului reclamantului, legătura între cele două fluctuații patrimoniale, absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului pârâtei și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către reclamant a pierderii suferite.
Instanța a respins excepția prescripției invocată de pârâta . SA, în considerarea argumentelor expuse mai jos.
Astfel, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (4) din Codul civil și art. 5 alin. (1) și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în cazul prescripțiilor extinctive începute anterior intrării în vigoare a Noului cod civil și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, dispozițiile Decretului nr. 167/1958, act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă, sunt pe deplin aplicabile.
Conform art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani.
Potrivit art. 8 alin. (1) din același act normativ, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. A.. (2) al aceluiași articol stipulează că norma citată se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.
Deoarece, pârâta nu a făcut dovada notificării către reclamant a recuperării taxei de primă înmatriculare, iar acesta din urmă nu a probat momentul la care a luat efectiv cunoștință de această împrejurare, instanța apreciază că momentul la care reclamantul trebuia să cunoască paguba cât și persoana răspunzătoare se situează în prima parte a anului 2011, când, în urma finalizării contractului de leasing, reclamantul a devenit proprietarul autovehiculului pentru care a fost achitată taxa de primă înmatriculare în cuantum de 3189 lei, fiind de presupus că o persoană cu diligență medie se informează cu privire la toate aspectele legate de proprietatea bunului său, inclusiv cele de natură fiscală.
Prin urmare, raportat la textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă în cursul anului 2011, înainte de data de 1 octombrie, astfel încât, la data de 30.04.2013 (data depunerii la poștă a acțiunii, conform plicului de la fila 6 din dosar) termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958 nu era împlinit.
Așa cum s-a reținut în doctrină, ca urmare a creării dezechilibrului patrimonial prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, se naște un raport juridic obligațional, în temeiul căruia, cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire către cel care, în mod corespunzător, și-a micșorat patrimoniul și care devine, la rândul său, creditor al aceleiași obligații.
În speță, pârâta . SA, și-a mărit patrimoniul cu suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei auto de primă înmatriculare aferentă autoturismului marca Opel, model Vectra, cu nr. de identificare WOLOZCF_, pe care a achitat-o din banii reclamantului, iar ulterior a recuperat-o, în baza sentinței civile nr. 787/CA/2008 (f. 33-34), pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._ . Deoarece suma în litigiu a fost achitată din patrimoniul reclamantului, însușirea ei de către pârâtă, în urma demersului de restituire, nu ar avea o cauză justă.
În considerarea argumentelor de fapt și de drept expuse anterior, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta . SA să achite reclamantului M. M. suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei auto de primă înmatriculare aferentă autoturismului marca Opel, model Vectra, cu nr. de identificare WOLOZCF_.
Raportat la prevederile art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) NCPC, instanța a admis în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, procedând la diminuarea sumei reprezentând onorariu avocațial, solicitate prin scriptul depus la fila 37 din dosar.
Astfel, având în vedere, pe de o parte, disproporția dintre cuantumul solicitat de parte, respectiv 1500 lei, și valoarea obiectului cauzei, iar, pe de altă parte, activitatea desfășurată de avocat, care nu a fost prezent la niciunul din cele două termene de judecată și nu a semnat ori stampilat vreun act depus la dosarul cauzei, instanța a obligat pârâta, căzută în pretenții să plătească reclamantului suma de 500 lei.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal apelanta . SA, care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate și în consecință să se admită excepția prescripției dreptului la acțiune și să se respingă acțiunea formulată ca prescrisă, iar pe fond, să se respingă acțiunea ca fiind nefondată, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată la fond și apel.
In motivarea apelului s-a arătat că prin sentința apelată, instanța de fond a dispus respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocate de către apelantă, admiterea acțiunii introductive și obligarea apelantei să achite reclamantului suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei auto de primă înmatriculare aferentă autoturismului marca Opel model Vectra cu nr. de identificare WOLOZCF_.
Pentru pronunțarea acestei sentințe, instanța de fond a apreciat că deși în cauză nu se poate reține caracterul ilicit al demersului de restituire către subscrisa a taxei speciale de primă înmatriculare „mărirea patrimoniului pârâtei cu suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei de primă înmatriculare, sumă pe care pârâta a încasat-o anterior de Ia reclamant, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză…” și se procedează în continuare la analizarea condițiilor doctrinare ale îmbogățirii fără justă cauză, respingerea excepției invocate de noi raportat la disp. art. 8 al. 2 din Decretul - lege 167/1958 (privitoare tot la îmbogățirea fără justă cauză) și la admiterea acțiunii pentru acest temei.
Sentința apelată este netemeinică și nelegală, instanța de fond încălcând disp. art. 9 privitoare la principiul disponibilității în procesul civil, ale art. 22 privitoare la, rolul activ și ale art. 397 Cod de procedură civilă privitoare la soluționarea cauzei, schimbând temeiul de drept al acțiunii introductive cu care a fost investită prin acțiunea reclamantului-intimat, iar pe fond, pronunțând o hotărâre nefondată.
Prin acțiunea formulată, intimatul M. M. a solicitat obligarea subscrisei la plata sumei de 3.189 lei reprezentând contravaloarea taxei speciale de primă înmatriculare pentru autoturismul marca Opel Vectra achiziționat de la noi și a cheltuielilor de judecată. în motivare s-a susținut faptul că reclamantul ar fi achitat această taxă și nu noi și astfel nu am fi avut niciun drept de a cere restituirea și nici nu am 11 primit acordul scris al reclamantului în acest sens. In drept au fost invocate disp. art. 1350 Noul cod civil.
Cu toate acestea, motivarea instanței de fond este străină aproape în totalitate cererii cu care a fost investită (exceptând susținerea că în cauză nu sunt întrunite elementele faptei ilicite a apelantei și, deci. a răspunderii delictuale), vizând în exclusivitate îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, cu care în virtutea principiului disponibilității, nu a fost investită de către părți.
Potrivit art. 397 al. 1 Cod de procedură civilă: „Instanța este obligată să .se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul de lege reflectă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului, principiul disponibilității, reglementat în mod expres în art. 9 Cod de procedură civilă. De asemenea, redactarea acestuia este similară art. 22 al. 6 Cod de proc. civ., judecătorul fiind obligat a se pronunța asupra tot ceea ce s-a cerut, însă fără a depăși limitele investirii, fiind ținut de cadrul procesual trasat de către părți sub aspectul obiectului, cauzei și a părților.
În consecință, se impune soluționarea prezentului apel raportat la temeiurile de fapt și de drept invocate de către reclamant.
În primul rând se impune a se observa că instanța de fond a făcut o sumară analiză a existenței răspunderii delictuale, și în mod corect a apreciat în considerentele hotărârii că nu există o faptă ilicită, solicitarea și restituirea sumelor achitate de către subscrisa organului fiscal, în calitate de proprietar al autovehiculului, neconstituind o faptă delictuală.
Acest lucru se desprinde și din actele dosarului, taxa fiind achitată de către noi în calitate de proprietari ai autovehiculului. Din ordinul de plată nr. 169/27.09.2007 rezultă Iară putință de tăgadă că noi am fost cei care am achitat taxa pentru emisii poluante și nu reclamantul și, deci, eram singurii îndreptățiți la restituire, fără a avea nevoie de acordul reclamantului sau de vreun mandat din partea acestuia. Achitarea acestei sume anterior de către reclamant către noi s-a făcut în baza dispozițiilor contractuale și deci, nu se poate susține cu temei că nu a existat o cauză justă, aceasta izvorând din contract.
În consecință, față de motivele invocate în fapt și în drept, se impune admiterea apelului, schimbarea hotărârii și respingerea cererii și pe fond, ca fiind neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Oricum, dreptul la a cerere restituirea sumelor este și prescris, instanța de fond în mod greșit respingând excepția noastră ca urmare a schimbării naturii juridice a actului dedus judecății și a stabilirii cursului prescripției de la o dată aleatorie, străină termenului pretins ca fiind cel al faptei delictuale imputate.
Acțiunea în pretenții formulată este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani potrivit art. 2517.NCC și art. 3 al. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Intimatul a solicitat restituirea sumei de 3189 lei achitată către subscrisa la 04.09.2007, considerând că am încasat o taxă nelegală.
Acțiunea civilă a fost înregistrată la data de 09.05.2013, deci mult după împlinirea termenului prescripției (aproape după încă 3 ani).
Reclamantul a intuit incidența prescripției, iar prin acțiune a încercat să justifice formularea acțiunii peste termen prin faptul că ar fi aflat de restituirea sumelor către apelanți la data de 20.02.2013.
Numai că, reclamantul a omis să solicite repunerea în termenul de formulare a acțiuni împotrivit art. 2522 NCC. De altfel, chiar dacă s-ar considera precizarea reclamantului ca cerere de repunere în termen, potrivit art. 2522 al. 2 NCC: „Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție". In același sens sunt și disp. art. 19 al. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958. Ori, acțiunea a fost formulată după circa 80 de zile de la data la care reclamantul susține că a luat la cunoștință de recuperarea sumelor".
În consecință, în cauză oricum se impune mai întâi analizarea și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă și abia apoi, respingerea acesteia pe fond ca nefondată.
In drept s-au invocat disp. art. 9, 22, 397. 451 și urm. și 466 și urm. NCPC, ale art. 25 17 și urm. NCC și ale art. 3,8 și 19 din Decretul nr. 167/1958.
Prin întâmpinarea depus la fila l9-2l, M. M. a solicitat respingerea și menținerea hotărârii atacate.
In motivarea întâmpinării s-a arătat că în mod corect, instanța de fond a apreciat ca mărirea patrimoniului paratei cu suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei de prima înmatriculare, suma pe care parata a încasat-o anterior de la reclamant, reprezintă o îmbogățire fără justa cauza, acest aspect fiind invocat si prin cererea de chemare in judecata.
In mod greșit apelanta-pârâtă a interpretat argumentul instanței de fond, extrăgând din context aceasta motivare a instanței. Faptul ca judecătorul care a pronunțat hotărârea, si-a exprimat un punct de vedere cu privire la faptul ca anumite cereri de restituire a taxei, pentru a putea fi admisibile trebuie formulate doar de o anumită parte, nu echivalează cu scutirea acestora de la obligația achitării față de numitul M., a sumei de 3.l89, suma care nu aparținea apelantei -pârâte.
Așa cum și în literatura de specialitate se explică, și se susține și în doctrina în materie civilă, raportat la situația creată de apelanta-pârâtă,aceasta din urmă și-a mărit patrimoniul prin încasarea în mod nelegal a acestei sume de bani, odată cu această situație s-a micșorat patrimoniul reclamantului-intimat, există o legătură între cele două fluctuații patrimoniale, nu există o cauză legitimă pentru a justifica această mărire a patrimoniului societății de leasing, și mai mult decât atât, absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, denotă fără putință de tăgadă demersul nelegal făcut de această firmă de leasing de a recupera o suma de bani, care nu le aparține.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin hotărârea apelată, instanța de fond a reținut sub aspectul stării de fapt că în temeiul sentinței civile nr. 787/CA/2008 (f. 33-34), pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr._, pârâta . SA a obținut restituirea de către DGFPBN, a sumei de 217.385,38 lei reprezentând taxe de primă înmatriculare pentru un număr de 45 de autovehicule, printre care și autovehiculul marca Opel, model Vectra, cu nr. de identificare WOLOZCF_ (f. 5), ce a făcut obiectul contractului de leasing încheiat de pârâtă, în calitate de locator, cu reclamantul M. M., în calitate de utilizator.
Potrivit ordinului de încasare nr._ din 04.09.2007, reclamantul a transmis pârâtei suma de 3.189 lei, reprezentând contravaloarea taxei de primă înmatriculare, iar pârâta a achitat taxa cu ordinul de plată nr. 169/27.09.2007, în contul bugetului de stat (f. 19).
Având în vedere că taxa de primă înmatriculare a fost achitată în contul bugetului de stat de către pârâtă, instanța a reținut că cererea de restituire, pentru a fi admisibilă, putea fi formulată doar de această parte, aspect față de care nu s-ar putea reține în speță caracterul ilicit al demersului de recuperare a sumei achitate cu acest titlu.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocat de către pârâtă, în mod corect aceasta a respins excepția arătată, cu motivarea că,m conform art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani.
Potrivit art. 8 alin. (1) din același act normativ, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. A.. (2) al aceluiași articol stipulează că norma citată se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.
Deoarece, pârâta nu a făcut dovada notificării către reclamant a recuperării taxei de primă înmatriculare, iar acesta din urmă nu a probat momentul la care a luat efectiv cunoștință de această împrejurare, instanța apreciază că momentul la care reclamantul trebuia să cunoască paguba cât și persoana răspunzătoare se situează în prima parte a anului 2011, când, în urma finalizării contractului de leasing, reclamantul a devenit proprietarul autovehiculului pentru care a fost achitată taxa de primă înmatriculare în cuantum de 3189 lei, fiind de presupus că o persoană cu diligență medie se informează cu privire la toate aspectele legate de proprietatea bunului său, inclusiv cele de natură fiscală.
Prin urmare, raportat la textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune a început să curgă în cursul anului 2011, înainte de data de 1 octombrie, astfel încât, la data de 30.04.2013 (data depunerii la poștă a acțiunii, conform plicului de la fila 6 din dosar) termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretului nr. 167/1958 nu era împlinit.
Analizând hotărârea instanței de fond, tribunalul găsește neîntemeiate criticile formulate de către apelantă în sensul că instanța de fond ar fi schimbat temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii introductive cu care a fost investită prin acțiune de către reclamant și prin aceasta ar fi pronunțat o hotărâre nelegală, schimbând fundamentul juridic al cererii, deoarece prin cererea introductivă sumar formulată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare în cuantum de 3.l89 lei, sumă pe care a predat-o pârâtei cu acest scop, conform unui ordin de încasare depus la dosarul cauzei, sumă care însă a fost recuperată de către pârâtă, care a refuzat să i-o înmâneze.
Prin urmare, reclamantul a investit instanța cu această acțiune, iar prin hotărârea pronunțată instanța de fond nu a schimbat temeiurile de fapt și de drept ale cererilor introductive.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, reiterată în cuprinsul cererii de apel, instanța de fond a analizat-o în hotărârea apelată și a pronunțat o soluție legală și temeinică atunci când a respins ca nefondată această excepție, reținând că pârâta apelantă nu a făcut dovada notificării către reclamant despre faptul recuperării taxei de primă înmatriculare, iar reclamantul a putut să cunoască acest fapt abia în prima jumătate a anului 20ll, atunci când în urma finalizării contractului de leasing a devenit proprietar al autovehiculului pentru care s-a achitat respectiva taxă și a întreprins diligențe pentru restituirea respectivei taxe, ocazie cu care a aflat că de fapt că aceasta a fost recuperată de către pârâta apelantă.
Concluzionând asupra acestui apel, tribunalul găsește hotărârea instanței de fond ca fiind temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de anulare sau schimbare a acesteia, motiv pentru care în temeiul art.480 C.pr.civ, va respinge ca nefondat apelul declarat de către pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarata de apelanta . SA, cu sediul în Bistrița, ., jud.BN, J_, CUI l8733217, împotriva sentința civilă nr._/17.12.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ .
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 22.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
V. C. I. P. L. C. A.
RED/DACT
PI/CR/2 ex. Jud.fond: C. R. R. 3.l2.20l4
L.A. 06 Noiembrie 2014
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 371/2014. Tribunalul... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
