Pretenţii. Decizia nr. 85/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 85/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 290/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 85/2014
Ședința publică din 26 Februarie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. P.
JUDECĂTOR F. M.
JUDECĂTOR V. C.
GREFIER L. C. A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, împotriva Sentinței civile nr. 8184/16.10.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, prin afișare cu intimata.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se reține că la 21.02.2014 recurenta a depus la dosar, prin serviciul de registratură al instanței, Răspuns la întâmpinare, 2 exemplare.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, constatând că nu sunt alte cereri de formulat precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată că:
Prin Sentința civilă nr. 8184/16.10.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, în contradictoriu cu pârâta ., fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în perioada ianuarie 2010-decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către . Transilvania Nord SA, în calitate de mandatar al reclamantei, o . facturi fiscale în valoare de 690 lei reprezentând taxă radio și TV. Pentru suma de 690 lei reprezentând taxă radio și TV reclamanta a calculat penalități de întârziere în cuantum de 93,29 lei. Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie în sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune și televiziune obligația de a achita o taxă pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispozițiile HG 977/2003, acest text legal stabilind și penalitățile de întârziere în cazul neplății la termen a taxei respective. Având în vedere aceste texte legale instanța reține că singura condiție necesară pentru existența obligației pârâtei de plată a sumei de 690 lei este ca aceasta să fi beneficiat, în perioada ianuarie 2010 - decembrie 2011 de serviciile de radiodifuziune și televiziune furnizate de reclamantă, cuantumul obligației, în cazul în care aceasta există, fiind stabilit prin lege. Pârâta a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de probă faptul că în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale pârâta a beneficiat de aceste servicii, cu toate că potrivit disp. art. 1169 cod civil cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Susținerea reclamantei potrivit căreia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune este neîntemeiată întrucât textul legal invocat este clar formulat și nu conține vreo dispoziție potrivit căreia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio și televiziune sau potrivit căreia obligativitatea achitării taxei radio și tv ar exista indiferent dacă persoana juridică este sau nu beneficiară a acestor servicii. De altfel, în același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale indicate de reclamantă era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., instanța va obliga reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva Sentinței civile nr. 8184/16.10.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ a declarat recurs S. R. DE RADIODIFUZIUNE în contradictoriu cu intimata ., prin care susține că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la interpretarea eronată a disp.Leg.nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul în care reclamanta nu a dovedit faptul că pârâta ar fi beneficiara serviciului public de radiodifuziune, respectiv că ar deține receptoare radio.
Recurenta a mai precizat că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de „beneficiar” a primit alte valențe față de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
Recurenta a mai menționat că, în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional. De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, se menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.31 alin.5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
Față de cele prezentate, recurenta a solicitat instanței admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de S. R. de Radiodifuziune, cu cheltuieli de judecată, și respingerea ca nefondată a solicitării pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.
In drept, se invocă disp.art.299, 304 pct.9, 304/1 C.pr.civ., Legea nr.41/1994 rep.cu modificările și completările ulterioare și orice alte dispoziții legale.
Intimata . a formulat „întâmpinare” (f.11-13), solicitând respingerea recursului declarat de recurentă ca fiind nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată suportate în această etapă procesuală.Astfel: potrivit art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, care a constituit temeiul de drept pentru formularea cererii de chemare în judecată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Intimata a mai menționat că Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri (ex. Deciziile nr.159/2004, nr.297/2004, nr.331/2006) că „obligația prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”, condiție care nu este îndeplinită în cauză, întrucât pârâta nu posedă receptoarele necesare pentru a beneficia de serviciul public în discuție, așa cum corect a reținut prima instanță. Susținerile reclamantei-recurente cu privire la o pretinsă modificare a concluziei Curții Constituționale, exprimată prin decizia nr.297/2004, sunt de-a dreptul aberante, în condițiile în care, pentru o corectă interpretare a acestor dispoziții legale, nu se poate face abstracție de considerentele decisive ale respectivei hotărâri, care constituie fundamentul soluției adoptate și potrivit cărora obligația de plată a acestei taxe subzistă doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.
Recursul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs limitativ prescrise de art. 304 precum și în coordonatele stabilite de art. 312 din Vechiul Cod de procedură civilă, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, procedând la o corectă interpretare a probelor administrate și la o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale incidente în materie în condițiile în care art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 („ persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora”) nu instituie o prezumție legală absolută, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. Considerăm că în eventualitatea în care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumții legale absolute ar fi întrebuințat o formulă de exprimare aflată la adăpost de orice interpretare de genul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
Opinăm că, în același sens, pledează și considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006 pronunțate de Curtea Constituțională, în cuprinsul lor statuându-se că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Ca atare, din interpretarea considerentelor expuse de instanța de contencios constituțional rezultă în mod implicit că pot fi obligate la plată numai persoanele juridice care au beneficiat în mod efectiv de serviciul public mai sus menționat, infirmând astfel existența unei prezumții legale absolute pretins instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Fără îndoială, singurul text legal care ar fi impus reținerea prezumției legale absolute indicată de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost însă anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 185/27.04.2010 (pe motiv că s-a adăugat la lege) rămasă irevocabilă prin decizia 607/03.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această ultimă hotărâre stabilind totodată că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În ceea ce privește invocarea de către recurentă, în sprijinul pretențiilor sale, a prevederilor art. 56 alin.1 din Constituție, apreciem că acest text constituțional nu poate fi aplicat direct și în concret (cu atât mai puțin arbitrar și abuziv), contribuția persoanelor juridice la cheltuielile publice prin plata de taxe și impozite neputând fi instituită în sarcina acestora decât printr-un act normativ care să exprime explicit, în termeni fără echivoc, o asemenea obligație.
Prin urmare, plecând de la premisa că în cauză nu este incidentă o prezumție legală absolută care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice cu sediul în România și având în vedere că recurenta reclamantă nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a serviciului de radiodifuziune, respectiv de deținător a unui receptor radio, a pârâtei intimate, obligație de a proba ce-i incumba conform prevederilor procesuale civile, instanța de recurs apreciază că pretenția bănească solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Pentru argumentele arătate și apreciind hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în baza art. 312 alin 1 din Vechiul Cod de procedură civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de S. R. de Radiodifuziune, menținând astfel în ființă sentința civilă atacată, conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) cu sediul în București, ..60-64, sector 1, împotriva sent.civ.nr.8184/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dos.civ.nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 februarie 2014.
P., JUDECATORI, GREFIER,
I. P. F. M. V. C. L. C. A.
Fl.M./VF.
2 ex./27.03.2014.
Jud.fd.Jîrghiuță A.M.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
