Constatare nulitate act. Decizia nr. 47/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 47/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 06-02-2013 în dosarul nr. 19392/215/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 47/2013
Ședința publică de la 06 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. D.
Judecător T. I. H.
Judecător V. V.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurent pârât . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr._/21.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimați reclamanți F. S.-B., și O. F. M.-C., având ca obiect constatare nulitate act
La apelul nominal au lipsit părțile.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 04 februarie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Tribunalul pentru a se depune concluzii scrise, în baza art. 260 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 06 februarie 2013.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele,
Prin acțiunea formulată si înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la 29.06.2011 sub nr._, reclamanții F. S. –B. și O. F. M. –C. au chemat in judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se constate nulitatea clauzelor prevazute de art. 3 lit d,art. 5 lit.a ,art.8.1 lit.c și d ,art.10.1 ,10.2 din conditiile speciale din conventia de credit nr._/13.04.2007, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate drept comision de risc în cuantum de 2840,97 CHF cu titlu de comision de risc ,respectiv comision de administrare, sau echivalentul în lei de la data plății raportat la data formulării cererii de chemare în judecată .
In motivarea acțiunii reclamantii au arătat ca la data de 13.04.2007 au încheiat cu pârâta conventia de credit nr._/13.04.2007, iar pe parcursul derularii acestui contract s-au retinut din contul acestora mai multe sume de bani cu titlu de comisioane pe care nu le datora. Astfel, reclamantii au sustinut ca este abuzivă in sensul art.4 din Legea nr.193/2000 clauza prev. la art. 3 lit.d intrucat ceeaza in detrimentul lor un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligatiile partilor, clauza nefiind negociata direct cu clientul ci, doar înștiințat, iar convenția de credit reglementeaza o dobanda fixa de 4,25 % p.a. De asemenea, reclamantii au mai precizat ca si clauza prev.de art.5 lit.a din conventia de credit nr._/13.04.2007 este nula, intrucat are caracter echivoc, nu rezulta din acesasta care este riscul asigurat iar creditul este garantat cu un drept de ipoteca in patrimoniul Bancii, avand ca obiect un bun imobil. In plus, Banca invocă și faptul că acest comision ar fi de fapt o parte a prețului contractului, lucru care nu rezulta din nici o clauza contractuală.
Referitor la art.8.1 lit.c si d din conditiile generale ale conventiei, reclamantul a aratat ca formularile cuprinse în clauzele analizate, respectiv: „ situații neprevăzute”, „ în opinia băncii”, „ să devină improbabil”, garant necorespunzător” nu ofera posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv . In realitate, astfel de clauze ofera Băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța sa aiba la indemână un criteriu pentru valorificarea legalității unei astfel de măsuri . Au aratat de asemenea reclamantii că și clauza cuprinsă in art.10.2 din conventia de credit – conditii generale este abuziva, intrucat in situatiile in care, din diferite motive, costurile Băncii – in general, ( nu doar cele legate de imprumutul ce face obiectul contractului in cauza ) cresc, această creștere va fi suportată exclusiv de client.
Restituirea sumelor incasate cu titlul de comision de risc respectiv comision de administrare, au conchis reclamantii, se impune in temeiul principiului restitutio in integrum, conform căruia orice prestație efectuata in temeiul unei clauze lovite de nulitate trebuie restituita, aceasta reprezentand o plata nedatorata.
In drept au fost invocate dispozitiile Legii nr.193/2000 si celelalte acte normative invocate in continutul cererii.
În dovedire la dosarul cauzei au fost depuse in copii urmatoarele inscrisuri: conventia de credit nr._/13.04.2007, plan de rambursare initial, invitație și proces-verbal la conciliere, calcul comision de risc/comision de administrare ,practică judiciară .
La data de 30.09.2011 pârâtă . a depus intampinare prin care a invocat exceptia prescriptiei de a cere anularea clauzelor din contractul de credit, inadmisibilitatea capatului de cerere referitor la restituirea prestatilor iar pe fond respingerea actiunii ca nefondata . In aparare parata a aratat in esență ca anularea unei clause din contractul cu executare succesiva nu poate produce efecte retroactive, intrucat, cealalta parte este in imposibilitate de a returna folosinta asigurata de cealalta parte, fiind o exceptie de la principiul restitution in integrum . De asemenea parata a precizat ca reclamantii nu pot fi încadrati in noțiunea de consummator si, prin urmare, dispozitiile protective nu le sunt aplicabile, iar in privinta clauzelor invocate, acestea nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațile partilor.
La data de 04.11.2011, reclamantii au depus precizare la actiune in sensul restrangerii actiunii, solicitand ca in contradictoriu cu parata . sa se constate nulitatea clauzei prev.de art.5 lit.a din conventia de credit precum si restituirea sumelor incasate de catre parata cu titlu de commission de risc in baza acestei clauze.
Parata a formulat cerere de înaintare a întrebărilor preliminare, solicitând instanței să înainteze Curții de Justiție a Uniunii Europene întrebările preliminare detaliate în Anexa 1 (a) referitoare la interpretarea dispozițiilor dreptului comunitar și să se dispună în temeiul art. 2 alin.2 și alin.8 din Legea 340/2009 suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate.
Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2012, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 244 alin.1 Cod procedură civil până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare înaintate de Tribunalul Cluj în cadrul dosarului nr._ .
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că în cauza nr._ a Tribunalului Cluj au fost înaintate C.J.U.E întrebările preliminarii formulate de .>
Împotriva acestei încheieri reclamanții F. S. B. și O. F. M. C. au formulat recurs, solicitând trimiterea cauzei la instanța de fond pentru continuarea judecății.
Prin decizia nr. 333/21.05.2012 pronunțată de Tribunalul D., s-a admis recursul formulat de reclamanții F. S. B. și O. F. M. C. împotriva încheierii pronunțate la data de 25 noiembrie 2011prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 244 alin.1 Cod procedură civilă, s-a casat încheierea atacată, cauza fiind trimisă pentru continuarea judecății la instnța de fond.
Analizand cu prioritate exceptiile invocate de catre parata prin întâmpinare, în temeiul art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanta retine urmatoarele:
În ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului de a solicita anularea clauzelor abuzive, instanta urmeaza sa o respinga ca neintemeiata, intrucat sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.
Astfel, nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).
Art.968 cod civil prevede expres faptul că este nelicită cauza atunci când este prohibilă de legi, iar stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este interzisă comercianților, conform art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
In speta, reclamantii invocă prin acțiune tocmai stipularea în contractul părților a unei clauze abuzive, expres prohibită de lege, iar sancțiunea care ar fi incidentă în situația în care s-ar reține existența unei astfel de clauze ar fi nulitatea absolută . Dacă însă, în concret, clauza la care fac referire reclamantii este sau nu abuziva este un aspect ce va fi analizat de instanță cu prilejul soluționării fondului cauzei.
Cum nulitatea absoluta poate fi invocata oricand, nefiind prevazut de lege un termen in acest sens, este neîntemeiată excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor abuzive astfel încât instanța o va respinge ca atare.
Referitor la excepția nulitatii cererii de chemare in judecata pentru lipsa de obiect, instanța constată, de asemenea, că este neîntemeiată, câtă vreme una din trăsăturile caracteristice ale sancțiunii nulității este aceea că momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic.
Ca atare, chiar dacă reclamantii au decis să ramburseze anticipat creditul acordat de catre parata, nu este lipsit de obiect capătul de cerere privind anularea art.5 lit.a din conventia de credit, câtă vreme acesta a existat pentru o perioadă în forma respectivă și și-a produs efectele între părți.
Pentru considerentele expuse, instanța va respinge excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind anularea art.3 lit.d din convenția părților, ca neîntemeiată.
În fine, în ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la restituirea prestațiilor, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța constată că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Principiul restabilirii situației anterioare (“restitutio in integrum”) ca efect al nulității unui act juridic este acea regulă de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
De la acest principiu, există într-adevăr, excepția menținerii, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, însă justificarea acestei excepții constă în imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.
Or, în speță, instanța constată că, în situația în care ar fi constatată nulitatea clauzelor contractuale, deși contractul este unul cu executare succesivă, totuși nu ar fi incidentă excepția de la principiul restabilirii situației anterioare deoarece există posibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare, respectiv tocmai prin restituirea de către pârâtă a sumelor déjà achitate de către reclamanți, ceea ce înseamnă că nu este inadmisibil un astfel de capăt de cerere privind restituirea prestațiilor.
Prin sentința nr._/21.09.2012 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria C. a respins exceptia dreptului material la actiune, exceptia nulitatii cererii de chemare in judecata pentru lipsa de obiect și excepția inadmisibilității capatului de cerere privind restituirea prestatiilor, a admis cererea precizată având ca obiect - nulitate act juridic formulată de reclamanții F. S. –B. și O. F. M. –C., în contradictoriu cu pârâta . ,a constatat abuziva clauza prevăzuta la art. 5 lit.a din Convenția de Credit nr._/13.04.2007 și, in consecință dispune anularea acestei clauze și a obligat pârâta să restituie reclamantilor suma de 2840,97 CHF, sau echivalentul in lei la data platii, achitată de către reclamanti cu titlul de comision de risc in temeiul art. 5 lit. a din Convenția de Credit nr._/13.04.2007
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că, între parata S.C. V. R. S.A. București, în calitate de Bancă, pe de o parte și reclamanții F. S. – B. și O. F. M.-C. pe de altă parte, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/13.04.2007.
Referitor la clauza de la pct.5-lit.a, privind comisionul de risc din secțiunea”condiții speciale” din convenția de credit încheiata între reclamanti și pârâta, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanta retine ca nu s-a facut dovada negocierii directe intre banca si consumator.
In acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
In speta, observand conventia de credit intervenita intre reclamanti si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
Totodata, instanta retine si faptul ca, in vederea acoperirii riscurilor bancii, imprumutul acordat de banca a fost garantat prin instituirea unei garantii reale imobiliare (ipoteca de rang I) asupra unui imobil situat in C. a carui valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat.
Clauza analizata este abuziva si pentru faptul ca nu se prevede destinatia finala a sumelor incasate pe parcursul derularii conventiei de credit.
Reprezentand o garantie instituita in vederea acoperirii unor riscuri, in conventie se impunea a fi prevazuta restituirea acestei garantii la incheierea contractului, in situatia in care riscul asigurat nu s-a produs pana la finalul contractului.
Totodata, instanta constata ca in conventia de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garantii si asigurari, toate prevazute in sarcina imprumutatilor, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu consumatorul, fiind de natura a crea, in detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind o clauza abuziva.
Legea speciala incidenta in cauza interzice inserarea in contractele de credit a clauzelor abuzive, nerespectarea acestor dispozitii atragand nulitatea absoluta a acestor clauze.
Nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii, ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).
Ca atare, instanta va constata nulitatea absoluta a clauzei prevazuta la art. 5 lit.a din conditiile speciale ale conventiei intervenită intre părți.
Analizand cererea privind restituirea sumelor incasate cu titlul de comision de risc, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea se indreapta impotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lasand neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului.
Instanta a apreciat ca abuziva si a dispus anularea clauzei prevazute de art. 5 lit.a din Conventia de credit, astfel ca se impune restituirea sumelor incasate de parata cu acest titlu, in cuantum de 2840,97 CHF.
Împotriva acestei sentinței a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
A considerat că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea:
- prevederilor art.137 Cod procedură civilă,fiind incident motivul de casare reglementat în art. 304 pct.5 Cod procedură civilă,
- prevederilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă privind prescripția dreptului la acțiune,
- este dată cu încălcarea prevederilor art. 112 alin.3 Cod procedură civilă, fiind incident motivul de casare reglementat în art. 304 pct.5 Cod procedură civilă,
- este dată cu încălcarea prevederilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă,
- este dată cu încălcarea prev.art. 3 și 4 din Legea 193/2000 cu privire la calitatea de consumator, motiv de modificare reglementat de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
- este dată cu încălcarea prev.art 4 pct.2 din Directiva 93/13 cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, motiv de modificare reglementat în art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Instanța de fond la ultimul termen de judecată, încălcând prev.art. 137 Cod procedură civilă a înțeles să unească cu fondul toate excepțiile invocate,care nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
După ce i s-a solicitat să pună concluzii pe excepții, recurentei i s-au respins și o parte din probele solicitate - interogatoriul – instanța a considerat că nu mai este cazul a se administra alte probe,luând dosarul în pronunțare.
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor, a arătat ca, in raport de temeiul juridic invocat - Legea nr. 193/2000, nulitatea clauzelor cuprinse in convenția de credit este o nulitate relativa, normele de drept invocate protejând un interes privat, individual al persoanei care a încheiat contractul.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunii in anularea clauzelor abuzive este de 3 ani, care începe sa curgă potrivit art. 9 din acest termen de la data la care contractantul a cunoscut cauza anularii si întrucât convenția a fost încheiată la data de 13.04.2007, o eventuală acțiune în anulare ar fi trebuit demarată,cel mai târziu la data de 13.04.2010,iar cererea a fost înregistrată la data de 29.06.2011, deci după expirarea termenului de trei ani, astfel ca acțiunea formulata de reclamant este prescrisa.
Pe de alta parte, întrucât odată cu stingerea dreptului la acțiunea principala, se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile subiective, a arătat ca este prescrisa si cererea de restituire a prestațiilor succesive efectuate de către reclamanți.
De asemenea, consideră că în mod greșit a respins excepția inadmisibilității privind restituirea prestațiilor neobservând faptul că admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, fiind competentă doar să stabilească limitele unui nou cadrul contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității băncii de a solicita ulterior rezilierea contractelor și implicit restituirea sume acordate ca și credit.
Recurenta a susținut că instanța de fond a respins solicitarea pe care a formulat-o, de a-i obliga pe reclamanți să facă dovada calității de consumator.
Un alt motiv de recurs privește faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept intern și european relevante în judecarea corectă a speței, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D., acesta reprezentând prețul serviciului prestat de bancă; s-a susținut că instanțele de fond au obligația de a nu aplica prevederile dreptului național contrare directivei, iar traducerea art. 4 alin2 al Directivei 93/13/CEE în legislația românească este una nefericită, iar instanța de fond ar fi trebuit să se prevaleze de textul directivei europene și să o aplice în consecință; astfel, din analiza art 4 alin2. din Directivă se deduce faptul că prețul unui serviciu, așa cum este comisionul perceput de bancă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, fiind de notorietate că întru –un contract de credit prețul este constituit din dobândă și comisioane, toate incluse în cuantumul dobânzii anuale efective, iar, pe de altă parte, convenția de credit semnată constituie legea părților, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civ.
Clauza contractuală ce reglementează dreptul recurentei de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea 193/2000, astfel că clauza reglementată la art. 5 din convenția de Credit a fost negociată, aceasta nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Ca și alte comisioane și comisionul de risc este un element al prețului băncii.
In ceea ce privește netemeinica sentinței recurate, in esența, se arata ca, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul, va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”.
De asemenea, se arata ca au fost negociate clauzele invocate de reclamanti, acestea nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor si nu sunt contrare bunei credințe.
Totodată, recurenta a menționat ca in mod greșit instanța de fond a reținut ca abuziva clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat ca nu este o clauza abuziva in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât aceasta clauza a fost negociata direct cu reclamanții, a fost citita, explicata si însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenita de comun acord .
Împrumutații au cunoscut de la data semnării contractului condițiile generale si au discutat si negociat condițiile speciale, iar clauza ce reglementează comisionul de risc nu este o clauza care ar putea crea un dezechilibru intre prestațiile părților.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 299-316 Cod procedura civila, Directivei 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000.
Recursul a fost timbrat corespunzător.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 304 ind.1 C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Criticile recurentei referitoare la soluționarea greșită de către instanță a excepției privind prescripția dreptului material la acțiunea în anulare și susținerile referitoare la incidența unei cauze de nulitate relativă, raportat la natura interesului ocrotit, sunt neîntemeiate, motivul de nulitate invocat de reclamanți, acela al existenței unui caracter abuziv al clauzei contestate, fiind unul de nulitate absolută, atât timp cât prin instituirea normei ce îl sancționează se urmărește ocrotirea unui interes general, iar nu privat, care să fie dedus din raporturile contractuale ale părților.
Prin urmare, solicitându-se constatarea nulității absolute a unei clauze din convenția încheiată între părți, iar nulitatea fiind o sancțiune care constă in desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, îndreptându-se împotriva efectelor care contravin dispoziției legale încălcate și lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea, devine aplicabil în cauză principiul restituirii integrale a prestațiilor
De aceea, tribunalul apreciază caracterul imprescriptibil al acțiunii în anulare,situație în care în mod corect, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit și excepția inadmisibilității cererii privind restituirea prestațiilor .
De asemenea ,tribunalul consideră că dreptul reclamantului de a solicita restituirea comisionului de risc încasat de recurentă se naște la data la care instanța de fond a pronunțat hotărârea judecătorească prin care a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive,moment din care începe să curgă termenul legal de prescripție de 3 ani, deci cererea reclamantului este formulată în termenul legal de prescripție.
Critica recurentei referitoare la soluționarea greșită de către instanță a excepției lipsei de obiect a cererii reclamantului,tribunalul consideră că este neîntemeiată ,soluția instanței de fond de respingerea acestei excepții fiind una corectă ,întrucât observând cererea formulată de către reclamanți ,astfel cum a fost precizată la data de 04.11.2011,se constată că obiectul cererii și valoarea acestuia sunt clare,anume solicitându-se anularea clauzei inserată la art.5 lit.a)din convenția de credit_/13.03.2007 și restituirea sumelor plătite de aceștia începând de la încheierea convenției .
Astfel fiind,tribunalul ,consideră că în speță, legea a fost corect aplicată ,iar în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare, în mod legal acestea au fost unite cu fondul ,întrucât pentru soluționarea acestora fiind nevoie de administrarea de probe,în mod corect s-a încuviințat de către instanța de fond doar proba cu înscrisuri solicitată de recurenta pârâtă ,apreciindu-se că proba cu interogatoriul reclamanților nu este o probă pertinentă,concludentă și utilă soluționării cauzei,cu atât mai mult cu cât, alte cereri și mijloace de probă, în afara probei cu înscrisuri și interogatoriu ,nemaifiind solicitate de către recurentă în fața instanței de fond
În ceea ce privește încadrarea reclamanților în categoria de consumator, instanța constată că potrivit art. 1 alin 3 din Lg. nr. 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Conform art. 2 din lege prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
Cum intimații reclamanți nu au încheiat contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, ci ca o simplă persoană fizică, instanța constată că aceștia pot fi încadrați în categoria de consumatori, fiindu-le aplicabile dispozițiile Lg. nr. 193. Actul normativ nu face nici o distincție în funcție de pregătirea sau profesia pe care o are consumatorul, astfel că instanța, raportându-se și la principiul egalității în fața legii, nu poate reține ca legală susținerea recurentei cu privire la faptul că reclamanții nu pot invoca prevederile referitoare la protecția consumatorului.
Tribunalul constată că în cauză nu există motive de recurs de ordine publică, pe care le-ar putea analiza din oficiu, iar criticile invocate de recurentă nu pot avea ca efect modificarea sau casarea hotărârii.
Instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate realizează o completă prezentare a situației de fapt, cât și o analiză elaborată a cererii reclamantului și apărare a pârâtei, iar statuarea primei instanțe în sensul că art.5 lit.a), din convenția de credit ,este corectă ,acesta fiind rezultatul aprecierii în ansamblu a întregului material probatoriu administrat în cauză.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu a constituit temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimații reclamanți nu a fost determinate de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimații reclamanți la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.
Este nefondată critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept intern și european incidente în cauză. Prevederile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot beneficia de un efect direct orizontal și nici chiar de un efect direct vertical decât în situația în care aceste prevederi nu ar fi fost transpuse sau ar fi fost greșit transpuse în legislația română.
În aceste condiții, față de faptul preluării exprese și literale a art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în conținutul Legii 193/2000 – art.4 alin.6, instanțele naționale, în aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale urmează să aibă în vedere dispozițiile legii interne, o eventuală transpunere defectuoasă, ceea ce însă nu se poate considera cu privire la dispoziția normativă sus-menționată, îndreptățind doar la o interpretare conformă, iar nu la un efect direct.
Mai mult chiar posibilitatea instanțelor naționale de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, poziție constantă exprimată de către CJUE în jurisprudența sa, se poate extinde chiar și asupra clauzelor referitoare la obiectul sau prețul contractului, precum clauza reglementând comisionul de risc, comision cu privire la care însăși recurenta susține că afectează valoarea D. a contractului, în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Acest fapt rezultă din interpretarea per a contrario a art.4 alin.6 Legea 193/2000, teza finală, text ce preia literal conținutul art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs, acesta fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sector 2, împotriva sentinței nr._/21.09.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți F. S.-B., și O. F. M.-C., ambii cu domiciliul, în C., ..36, județul D.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 06 februarie 2013
Președinte, L. D. | Judecător, T. I. H. | Judecător, V. V. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.L.D.
Tehn.red./A.F. 22 Februarie 2013
Red.jud.fond.M.O.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
