Constatare nulitate act. Sentința nr. 26/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 26/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 22-04-2013 în dosarul nr. 11431/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 244/2013
Ședința publică de la 22 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. O.
Judecător O. P. A.
Judecător C. I. C.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr._/26.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2012 în contradictoriu cu intimați reclamanți R. M., și R. Ș. având ca obiect constatare nulitate act.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns pentru recurenta pârâtă . BUCUREȘTI avocat D. B. și intimați reclamanți R. M., și R. Ș. reprezentați de avocat G. I..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei, de grefierul de ședință,după care,
Avocat D. B., pentru recurenta pârâtă, depune la dosar, împuternicirea de reprezentare juridică, ordin de plată nr. 2769/27.02.2013 în sumă de 441 lei și timbru judiciar de 3,3 lei, care se anulează la dosar prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.
Avocat G. I. pentru intimata reclamantă,arat că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente.
Avocat D. B., pentru recurenta - pârâtă, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, a se constata că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă și pe cale de consecință și cererea de restituire a prestațiilor succesive, și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocat G. I,pentru intimata reclamantă,solicit respingerea recursului,menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond,depunând concluzi scrise, cu cheltuieli de judecată
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele
Prin acțiunea formulată si înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, reclamantii R. M. și R. Ș. au chemat in judecată pe pârâta ., solicitând instanței să se constate nulitatea clauzei prevazute de art. 5 lit. a din Conventiile de credit nr._/25.09.2007 si nr._/09.10.2008, anularea acestor clauze și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1686,08 CHF, precum și a sumei de 593,99, încasate drept comision de risc în perioadas 15 mai 2009-16 aprilie 2012, sume actualizate la data plății, până la punerea în executare hotărârii irevocabile, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii reclamanții au arătat ca au incheiat cu pârâta două convenții de credit, respectiv convenția nr._ la data de 25.09.2007 si convenția nr._ la data de 09.10.2008, reprezentând credit ipotecar, in baza carora au imprumutat suma de 38.500 CHF pe o perioada de 156 luni si respectiv suma de 8800 CHF, pe o perioadă de 132 luni.
Reclamantul arata ca în ceea ce priveste art. 5 lit. a „ comision de risc: 0,15% si respectiv 0,22%, aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a conventiei de credit” este un comision ce este perceput in mod nelegal si totodata este nejustificata plata acestuia.
Arata ca această clauză prevazuta de art. 5 lit a, din conventia de credit, este considerata abuziva având in vedere ca incalca dispozitiile legii 193/2000.
Comisionul de risc nu este definit in mod expres in niciuna din clauzele conventiilor de credit, acesta fiind doar cuantificat procentual, respectiv 0,15% și 0,22% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilele de scadenta, pe toata durata de derulare a conventiei de credit.
De asemenea, se precizeaza ca nu este justificata perceperea unui asemenea comision de risc, având in vedere ca pe de o parte, reclamantul in calitate de imprumutat, a constituit in favoarea acesteia o garantie imobiliara, iar pe de alta parte au cesionat in favoarea bancii o polița de asigurare a imobilului adus in garantie.
Reclamantii susțin că nu se justifică comisionul de risc nici din perspectiva acoperirii riscului valutar, plata făcându-se tot în moneda creditului și nici din perspectiva întârzierii plății creditului, banca aplicând, conform contractului, un comision de penalizare.
In drept au fost invocate dispozitiile art. 1, 2, 4, 13 si 14 din Legea nr. 193/2000, art. 948 alin. 4 si art. 966 C.civ.
În dovedire la dosarul cauzei au fost depuse: conventia de credit, grafic rambursare credit, sentinte civile, convocarea la conciliere.
La data de 06.06.2012, pârâta a formulat întâmpinare in care a invocat exceptia prescriptiei dreptului de a solicita anularea clauzelor abuzive și a dreptului reclamantilor de a solicita restituirea comisionului de risc.
Pe fond solicitând respingerea cererii privind restituirea comisionului de risc, motivat de faptul că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive.
Comisionul de risc face parte din prețul contractului, clauza fiind negociată cu consumatorii iar despre perceperea comisionului de risc reclamantii au luat cunoștință la data încheierii contractului.
Susține de asemenea că această clauza contractuală privind comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Lg. 193/2000, iar comisionul de risc reprezintă parte integrantă a prețului contractului .
La termenul de judecată din data de 31.10.2012 reclamantii au formulat precizare a actiunii cu privire la capetele de cerere solicitate la punctele 1 și 2 prin cererea de chemare în judecată, respectiv să se constate nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzute de art. 5 lit. a " comision de risc" din Conventiile de credit nr._/25.09.2007 si nr._/09.10.2008 si să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2733,73 CHF, precum și a sumei de 708,46 CHF, încasate drept comision de risc în perioada 15.10._12, respectiv în perioada 17.11._12, sume actualizate la data plății efective, ca efect al nulității clauzei privind perceperea comisionului de risc.
Prins entința nr._/31.10.2012 pronunațtă în dosar nr._ Judecătoria C. a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R. M., reclamant R. Ș., în contradictoriu cu pârâta ., a constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzute de art. 5 lit. a din convențiile de credit nr._/2509.2007 și nr._/09.10.200 și a obligat pârâta la restituirea sumei de 2733,73 CHF, percepută cu titlu de comision de risc, în perioada 15.10._12, precum și a sumei de 708,46 CHF percepută cu titlu de comision de risc, în perioada 17.11._12 și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut ca la data de 25.09.2007, reclamantii au incheiat cu pârâta conventia de credit nr._ pentru acoperirea cheltuielilor personale, in baza careia au imprumutat suma de 38.500 CHF pe o perioada de 156 luni iar la data de 09.10.2008, au incheiat conventia de credit nr._, în baza căreia au împrumutat suma de 8800 CHF, pe o perioadă de 132 luni.
La pct 5 lit a s-a precizat existența unui„ comision de risc de 0,15% si respewctiv 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata de derulare a Convenției”.
Convențiile de credit nr._ si respectiv nr._, reprezintă un contract ale cărui clauze intră sub incidența Lg.193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori.
Astfel, în ceea ce privește comisionul de risc, instanța constată că acesta intră sub incidența prevederilor Lg. 193/2000.
În acest sens, se reține că în contract nu este definit comisionul de risc, iar motivația perceperii lui nu este indicată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
Chiar dacă s-ar accepta că acest comision este perceput de bancă drept garanție pentru îndeplinirea obligației de restituire a împrumutului (conform susținerilor pârâtei), firesc ar fi ca în contract să fie prevăzute condițiile în care banca poate reține sumele depuse cu acest titlu în contul ratelor, dar și obligația de a le restitui la rambursarea integrală a împrumutului sau în alte situații. Conform clauzelor contractuale însă, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligație corelativă.
Contractul de credit bancar nu este însă un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului deoarece ar depinde de un eveniment viitor și incert. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi.
Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia.
În aceste condiții, în speță, este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea putând să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C.civ.
În consecință, constată ca art.5 lit. a din condițiile speciale ale contractelor de credit nr._/2007 si nr._/2008, sunt clauze abuzive.
Instanța va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât acțiunea reclamantilor este imprescriptibilă, nulitatea reprezintând o sanctiune care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale, efectul constatarii nulitatii absolute fiind reprezentat de restituirea prestatiilor efectuate in baza acestor clauze.
Față de precizarea cererii, formulată la data de 5.09.2012, nu se justifică restituirea sumelor actualizate de la data introducerii acțiunii, până la data pronunțării hotărârii, deoarece instanța se pronunță asupra și în limitele pretențiilor deduse judecății, la valoarea determinată și dovedită.
În raport de aceste considerente, având în vedere prevederile art. 966 C.Civ, instanța va admite în parte acțiunea și în consecință va dispune obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2733,73 CHF percepută cu titlu de comision de risc in perioada 15.10._12, precum și a sumei de 708,46 CHF percepută cu titlu de comision de risc, în perioada 17.11._12. Împotriva sentinței nr._/2012 a declarat recurs pârâta ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, a se constata că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă și pe cale de consecință și cererea de restituire a prestațiilor succesive, și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocată, arată că recent ICCJ prin decizia 753/17.02.2011 a statuat că în sfera de aplicare a art. 304 pct.9 Cod procedură civilă "este inclusă și interpretarea clauzelor contractuale constituite ca probe în dosar, deoarece art. 969 din Codul civil le califică drept "legea părților".
În motivare, în baza disp. art. 304 C.proc.civ. recurenta a arătat că instanța de fond, deși nu era competentă cu soluționarea cauzei, a apreciat în mod greșit și netemeinic, fără a face aplicarea unor principii de bază ale dreptului procesual civil, ca fiind întemeiată acțiunea formulată de către reclamanți.
Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune,fără a aduce o motivare concretă,explicită și pertinentă acestei soluții.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, apreciind în mod greșit că acțiunea este imprescriptibilă, dată fiind nulitatea care afectează clauzele abuzive. A arătat că în raport de temeiul juridic invocat - Legea nr. 193/2000, nulitatea clauzelor cuprinse în convenția de credit este o nulitate relativă, normele de drept invocate protejând un interes privat, individual al persoanei care a încheiat contractul.
Termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 din Decretul 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 9 din acest termen de la data la care contractantul a cunoscut cauza anulării și întrucât convențiile au fost încheiate în 2007,respectiv 2008 iar cererea a fost înregistrată în 2012, deci după expirarea termenului de trei ani, astfel că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă. Pe de altă parte, întrucât odată cu stingerea dreptului la acțiunea principală, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective, a arătat că este prescrisă și cererea de restituire a prestațiilor succesive efectuate de către reclamanți.
Prin urmare, clauzele indicate în cerere ,cele prev.de art. 5 lit a, nu se mai regăsesc în cuprinsul convenției de credit modificată, reclamata solicitând anularea unor clauze care nu m,ai există, astfel că cererea privind nulitatea acestor dispoziții contractuale a rămas fără obiect și pe cale de consecință este inadmisibil și capătul de cerere referitor la restituirea prestațiilor.
În mod greșit instanța de fond a obligat-o la restituirea sumelor încasate în baza comisionului de risc de la data încheieri convenției de credit, neținând cont de termenul general de prescripție de 3 ani.
Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulări actelor care stau la baza primiri lor, se prescrie într-un termen general de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Instanța, în condițiile în care a apreciat că este legală restituirea sumelor, nu putea să le acorde decât pe exact ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii, raportând de la data la care a fost înregistrată cererea respectiv anul 2012 și data de la care reclamanții au început achitarea comisionului de risc, se poate observa că termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit .
Instanța de fond în mod greșit a obligat recurenta la restituirea sumelor încasate în baza comisionului de risc de la data încheieri convenției de credit, neținând cont de termenul general de prescripției de 3 ani. Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primiri lor, se prescrie într-un termen general de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil, nu putea să acorde restituirea sumelor decât pe ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii.
Pe fondul cauzei a arătat că clauzele prevăzute în art. 5 lit a din contractul de credit nu sunt clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000. A susținut că art.4 alin1 din Legea nr.193/2000 permite introducerea în contracte a unor clauze standard, preformulate, fără a fi negociate cu consumatorii, acestea fiind abuzive numai cu îndeplinirea următoarelor condiții: să nu fi fost negociate, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru serviciul prestat. Clauza cuprinsă în art. 3 lit d nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanții, modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului.
Recurenta a arătat că clauzele analizate nu pot fi considerate abuzive prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. In acest sens, art. 4 alin 1 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
În cauză nu sunt îndeplinite cele trei condiții cerute de lege, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei credințe; prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, iar reclamantul nu a făcut dovada necesară pentru a răsturna prezumția de bună credință.. Instanța de fond a apreciat în mod greșit că prevederea contractuală privind posibilitatea ajustării dobânzii curente ar fi o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că Anexa la lege oferă o listă exemplificativă a clauzelor care sunt considerate abuzive iar printre acestea se situează și clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Totodată a menționat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc. A precizat că nu este o clauză abuzivă în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză a fost negociată direct cu reclamanții, a fost citită, explicată și însușită de aceștia prin semnarea convenției de credit, fiind convenită de comun acord .
În mod eronat a reținut instanța de fond că recurenta ar fi trebuit să justifice mai în detaliu clauzele perceperii comisionului de risc, întrucât acestea fac parte din prețul contractului care este format din dobândă și comisioane,iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
O altă critică invocată de recurentă a fost greșita aplicarea a normelor de drept european relevante în judecarea cauzei, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D. aceasta reprezentând prețul serviciului prestat de către bancă, ignorând apărările sale în ceea ce privește aplicarea art. 4 alin 2 al Directivei 93/13/CEE.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 Cod procedură civilă, Directiva 93/13/CEE.
Recursul a fost timbrat cu suma de 512 lei și timbru judiciar de 3,3 lei.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ., tribunalul reține că acesta este nefondat.
Criticile recurentei referitoare la soluționarea greșită de către instanță a excepției privind prescripția dreptului material la acțiunea în anulare și susținerile referitoare la incidența unei cauze de nulitate relativă, raportat la natura interesului ocrotit, sunt neîntemeiate, motivul de nulitate invocat de reclamant, acela al existenței unui caracter abuziv al clauzei contestate, fiind unul de nulitate absolută, atât timp cât prin instituirea normei ce îl sancționează se urmărește ocrotirea unui interes general, iar nu privat, care să fie dedus din raporturile contractuale ale părților.
Prin urmare, solicitându-se constatarea nulității absolute a unei clauze din convenția încheiată între părți, iar nulitatea fiind o sancțiune care constă in desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale, îndreptându-se împotriva efectelor care contravin dispoziției legale încălcate și lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea, devine aplicabil în cauză principiul restituirii integrale a prestațiilor
De aceea, tribunalul apreciază caracterul imprescriptibil al acțiunii în anulare,și în mod corect, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit și excepția inadmisibilității cererii privind restituirea prestațiilor .
De asemenea ,tribunalul constată că este legală și soluția de respingere a excepției prescripției dreptului reclamanților de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, întrucât dreptul reclamanților de a solicita restituirea comisionului de risc încasat de recurentă se naște la data la care instanța de fond a pronunțat hotărârea judecătorească prin care a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive,moment din care începe să curgă termenul legal de prescripție de 3 ani, iar cererea acestora este formulată în termenul legal de prescripție. Tribunalul constată că starea de fapt a fost corect stabilită și legea a fost corect aplicată. instanța de fond ,dând dovadă de rol activ prin examinarea existenței unor clauze abuzive în contractul părților.
În speță, tribunalul nu constată existența unor motive de recurs ordine publică, pe care le-ar putea analiza din oficiu, iar criticile invocate de recurentă nu pot avea ca efect modificarea sau casarea hotărârii.
Instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate realizează o completă prezentare a situației de fapt, cât și o analiză elaborată a fiecărei cereri a reclamanților și apărare a pârâtei, aceasta constituind chiar o manifestare a rolului activ,iar statuarea primei instanțe în sensul că art.5 lit.a) din convențiile de credit ,este corectă ,acesta fiind rezultatul aprecierii în ansamblu a întregului material probatoriu administrat în cauză.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamanți instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu a constituit temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimații reclamanți nu a fost determinate de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotărârea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit că instanța este obligată să verifice din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimații reclamanți la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
În ceea ce privește cuantumul sumei la a cărei restituire a fost obligată recurenta, se constată că acest cuantum a fost corect determinat de instanța de fond, ținându-se seama de sumele plătite cu acest titlu ,așa cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul de fond, și avându-se în vedere cursul de schimb valutar din ziua depunerii cererii de chemare în judecată,neputându-se reține nici criticile recurentei cu privire la aceste aspecte.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.
Este nefondată critica referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept intern și european incidente în cauză. Prevederile art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot beneficia de un efect direct orizontal și nici chiar de un efect direct vertical decât în situația în care aceste prevederi nu ar fi fost transpuse sau ar fi fost greșit transpuse în legislația română.
În aceste condiții, față de faptul preluării exprese și literale a art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE în conținutul Legii 193/2000 – art.4 alin.6, instanțele naționale, în aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale urmează să aibă în vedere dispozițiile legii interne, o eventuală transpunere defectuoasă, ceea ce însă nu se poate considera cu privire la dispoziția normativă sus-menționată, îndreptățind doar la o interpretare conformă, iar nu la un efect direct.
Mai mult chiar posibilitatea instanțelor naționale de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, poziție constantă exprimată de către CJUE în jurisprudența sa, se poate extinde chiar și asupra clauzelor referitoare la obiectul sau prețul contractului, precum clauza reglementând comisionul de risc, comision cu privire la care însăși recurenta susține că afectează valoarea D. a contractului, în măsura în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Acest fapt rezultă din interpretarea per a contrario a art.4 alin.6 Legea 193/2000, teza finală, text ce preia literal conținutul art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE.
Prin urmare, tribunalul apreciază că sunt nefondate criticile referitoare la greșita aplicare a legii, instanța de fond realizând o corectă stabilire a dispoziției aplicabile - art.4 alin.6 Legea 193/2000 și o corectă interpretare a conținutului acesteia.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs, acesta fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D E
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI cu sediul în București, Soseaua P., nr. 42, etaj 3-8 si 10, sector 2, împotriva sentinței nr._/26.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2012 în contradictoriu cu intimați reclamanți R. M., și R. Ș., ambii cu domiciliul în C., .. 101, județul D..
Obligă recurenta la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimați
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 22 Aprilie 2013
Președinte, I. O. | Judecător, O. P. A. | Judecător, C. I. C. |
Grefier, A. F. |
Red.jud.P.A. O.
Tehn.red./A.F. 25 Aprilie 2013
Red.jud.fond.D.S.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
