Contestaţie la executare. Decizia nr. 262/2014. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 262/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 02-10-2014 în dosarul nr. 4354/121/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIA A II-A CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 262/2014
Ședința publică de la 02 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător S. L.
Judecător M. H.
Grefier G. G.
Pentru astăzi fiind amânată judecarea contestației în anulare formulată împotriva Deciziei Civile nr. 112/03.04.2014 pronunțată de Tribunalul G. privind pe contestatorii J. I., și J. E. domiciliați în G., ., . .> în contradictoriu cu intimata B. R. cu sediul în București, sector 2, D. V. nr. 11, .,7 având ca obiect „contestație la executare”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25.09.2014 când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 02.10.2014.
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată sub nr._ petenții J. I. și J. E. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei 112/03.04.2014 a Tribunalului G. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei, reluarea judecății recursului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii petenții arată că recursul care a format obiectul dosarului nr._ * la Tribunalul G. ( C2R – CIV II ) a fost promovat de către B. R. SA București împotriva sentinței civile nr. 7748/21.08.2013 pronunțată de către Judecătoria G. prin care într-o contestație la executare, contestatorii au obținut câștig de cauză, instanța de fond anulând ca ilegală clauza penală din contractul de credit nr._/24.03.2005 și somația imobiliară nr. 597/TS/2010 din 20.02.2012 cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în 7 puncte a recursului promovat de B. R. se arată că a invocat ca temei legal alături de contractul de credit nr._/2005, art. 3 din Legea nr. 313/1879, Decizia CC nr. 524/02.12.1997, Decizia de îndrumare nr. XI /24.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și OG nr. 9/200 cu mențiunea expresă că art. 1 și 2 se referă la contractele civile, iar art. 3 alin. 1 și 2 se referă la contractele comerciale situație ignorată complet atât de recurentă cât și de către întregul complet de judecată.
Se arată că instanța de recurs fără a analiza motivele de recurs ale intimatei și nici apărările contestatorilor, prin Decizia nr. 112/03.04.2014 a admis recursul și în rejudecare a modificat în parte sentința atacată în sensul respingerii cererii de anulare a clauzei privind dobânda penalizatoare înscrisă în art. 5.1 din contract cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii.
Apreciază ca profund viciată procedura de rejudecare a cauzei după admiterea recursului în sensul că li s-a refuzat beneficiul dreptului procesual al contradictorialității dezbaterii pe fond în rejudecare, neexistând în opinia lor nici un motiv pentru ca dosarul deși avea nr. de ordine 10 să fie judecat peste rând la amânări fără discuții în lipsa apărătorului aspect care rezultă din Încheierea din 27.03.2014.
Se susține că practic, instanța de control a evitat să pună față în față părțile pentru ca recursul să se judece în contradictoriu și oral, circumstanțe în care apărătorul contestatorilor intimați să poată invoca excepția de necompetență materială absolută a Tribunalului G. în cazul în care din dezbateri și mai ales în timpul rejudecării a ajuns la concluzia că există pericolul ca speța „ în calea de atac” să fie judecată „ ca un recurs în interesul legii” în care în contradicție flagrantă cu prevederile obligatorii să repună în discuție dacă Legea nr. 313/1879 se aplică atât în civil cât și în comercial ( contract de credit bancar).
Promovează această „ contestație în anulare” deoarece petenții pentru moment se situează în imposibilitatea morală de a iniția împotriva statutului român o acțiune la CEDO motivat de faptul că reprezentanții puterii judecătorești între lege și interesele unei bănci cu capital străin au ales să dea câștig de cauză băncii, refuzând cetățenilor români beneficiul unui proces echitabil și aceasta în condițiile dispariției „ recursului în anulare”.
În drept își întemeiază contestația pe prevederile art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.
Prin precizările depuse la 19 septembrie 2014 se mai arată că decizia nr. 112/03.04.2014 menține ca legală și temeinică desființarea formelor de executare imobiliară și infirmă soluția primei instanțe de anulare în temeiul legii nr. 313/1879 a clauzei privind dobânda penalizatoare ( cerere accesorie( ceea ce contravine principiului „ accesoriul urmează principalul”.
În legătură cu clauza penală deghizată sub denumirea de „ dobândă penalizatoare” în art. 5 ( 5.1) din contractul comercial de împrumut nr._ din 24.03.2005, clauză pe care Tribunalul G. a apreciat-o ca legală în contractele de împrumut bancar/ comercial încheiate înainte de . noului Cod Civil, a apreciat ca util și neireverențios în atenție câteva considerații:
Astfel în temeiul Legii nr. 313/20.02.1879 ( Monitorul Oficial nr. 40/20.02.1879)” pentru anularea clauzelor penale din oricare contracte”, act normativ declarat prin DCC nr. 524/02.12.1997 ( M. Of. 125/25.03.1998) ca fiind constituțional, neabrogat și necăzut în desuetudine; Decizia de îndrumare nr. XI /25.03.2005 a ÎCCJ – secțiile unite ) M. Of. nr. 123/09.02.2006) în referire directă la art. 1, art. 2 și art. 3 alin. 1 și 2 din OG nr. 9/21.01.2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligațiile bănești, stabilește fără echivoc și imperativ ( art. 329 alin. 3 din Codul de Procedură Civilă) că atât în împrumuturile civile ( art. 1, art. 2 din OG nr. 9/21.01.2000) cât și în împrumuturile comerciale ( art. 3 alin. 1 și 2 din OG nr. 9/21.01.2000) „ clauza penală prin care se stabilește restituirea la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii”.
Se menționează că este adevărat faptul că în intervalul cuprins între 02.12.1897 ( data pronunțării Deciziei Civile nr. 524/1997) și 24.10.2005 ( data pronunțării Deciziei de îndrumare nr. XI/2005) au fost unii practicieni ai dreptului, bancheri și chiar judecători care din anumite motive au interpretat prevederile art. 3 din Legea nr. 313/20.02.1879 ca fiind proba / dovada că art. 1 și 2 din legea privind interzicerea clauzei penale s-ar aplica exclusiv contractelor de împrumut sau de prestații în natură civilă.
În referire directă la această interpretare eronată a domeniului de aplicare a Legii nr. 313/02.12.897 punct e vedere împărtășit de întregul complet de judecată care s-a pronunțat în recurs, arată că, contractul de împrumut bancar este unul de natură comercială conform art. 3 pct. 11 din Codul Comercial, care prevede că legea consideră fapte de comerț, operațiunile de bancă și schimb.
Se mai susține că pe de altă parte Legea nr. 313/20.02.1879 fac vorbire despre contractele de împrumut fără a face precizarea că dispozițiile respective se aplică doar contractelor civile, astfel că „ ubi lex non distinguit nec nos distinguit debemus” legiuitorul a făcut în mod expres această distincție doar în cuprinsul art. 3 din lege, statuând admisibilitatea anatocismului ( dobândă la dobândă) exclusiv în materie comercială aceasta fiind însă un argument în plus în favoarea interpretării aplicării dispozițiilor articolelor anterioare ( 1 și 2) atât în materie civilă cât și în materie comercială.
Astfel, se arată că indiferent care era punctul de vedere al instanțelor în legătură cu domeniul ( civil/comercial) de aplicare al Legii nr. 313/1879 consideră că după publicarea în Monitorul Oficial nr. 123/09.02.2006 a Deciziei de îndrumare nr. XI /24.10.2005 se aplică perfect adagiul: „ unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”.
În apărare intimata a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată, motivând că potrivit dispozițiilor art. 317 pct. 1 din codul de procedură civilă „ hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului”.
Față de motivul contestației în anulare formulat de contestatori întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. 1 pct. 1 și 2 ce prevede…” când hotărârea nu a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență consideră că instanța competentă să judece recursul declarat este Tribunalul G. Secția a IIa Civilă.
Se arată că, competența secției II Civilă a Tribunalului G. în judecarea recursului a fost stabilită având în vedere obiectul dosarului de fond, o contestație la executare împotriva executării silite pornite de executorul judecătoresc având la bază un titlu executoriu reprezentat de un contract de credit bancar.
Astfel, titlul executoriu contestat îl reprezintă contractul de credit bancar pentru linie de credit utilizabilă prin card Maestro nr._/24.03.2005 încheiat între B. R. SA Sucursala G., în calitate de creditor și J. I. în calitate de împrumutat. Contractul de credit bancar este un contract comercial, adică un raport juridic izvorât dintr-o operațiune comercială, iar B., prin acordarea creditului a săvârșit o faptă de comerț.
Se precizează că având în vedere că între bancă și contestatorul J. I. există un raport juridic izvorât dintr-o operațiune bancară, în sensul dispozițiilor art. 3 pct. 11 din Codul Comercial, operațiune considerată de lege ca faptă de comerț, acesta a stabilit și competența Tribunalului G. Secția a II a Civilă în soluționarea recursului din dosar nr._ .
Se mai arată că inițial recursul declarat de B. R. SA a fost înregistrat pe rolul Tribunalului G. Secția I Civilă, la termenul din 21.02.2013 a fost admisă excepția privind necompetența materială ( funcțională) a Secției I Civilă în judecarea cauzei, cauza fiind transpusă la Secția a II a Civilă, instanță ce s-a declarat competentă în soluționarea cauzei și s-a format astfel dosarul nr._ * al Tribunalului G..
Față de aceste considerente a solicitat respingerea ca inadmisibilă a prezentei contestații în anulare. Față de motivația invocată de către contestatori cu privire la încălcarea principiului contradictorialității în cadrul dezbaterii recursului ce a făcut obiectul dosarului nr._ * al Tribunalului G. arată că față de dispozițiile art. 317 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă motivele pentru care se poate formula contestație în anulare sunt strict prevăzute de dispozițiile legale la punctul 1 și 2 iar refuzul la beneficiul dreptului procesual al contradictorialității nu se încadrează în temeiul dispozițiilor citate.
Examinând actele și lucrările dosarului Tribunalul reține:
Contractul de credit pentru linie de credit a fost încheiat intre J. I. si B. Româneasca SA la data de 24.03.2005, data la care erau in vigoare următoarele acte normative incidente in cauza: codul civil 1864, codul de procedura civila 1865, codul comercial 1887, codul familiei, OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
Potrivit art.3 pct.11 din c.. lege ca fiind fapte de comerț operațiunile de banca și schimb. De altfel, toate părțile au fost de acord asupra naturii juridice a contractului încheiat, considerându-l contract comercial. Divergenta de opinii apare in ceea ce privește aplicabilitatea in cauza de fata si interpretarea Legii nr.313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte și pentru adaosul unui alineat la art. 1089 din Codul civil.
Potrivit art.1 din aceasta lege, clauza penală aflată în contracte de împrumuturi (…)este și va rămâne anulată, oricare va fi data actului a cărui executare se cere. Acesta este punctul de vedere al intimaților, care au arătat ca din moment ce legea nu distinge, aceasta se aplica tuturor contractelor.
Instanța de recurs apreciază ca aceasta modalitate de interpretare este trunchiata si nesistematica, actul normativ nefiind avut in vedere in întregul sau. Astfel, chiar din titlul legii rezulta ca aceasta este si „pentru adaosul unui alineat la art. 1089 din Codul civil”. Aceasta finalitate este inclusa in art.3, care arata ca: „ La art. 1089 din Codul civil se adaugă următorul alineat: Clauza prin care, de mai înainte și în momentul formării unei convențiuni alta decât o convențiune comercială, se va stipula dobândă la dobânzile datorite pentru un an, sau pentru mai puțin ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă." Este fara îndoiala faptul ca o interpretare sistematica si corecta a acestei legi duce la concluzia ca dispozițiile ei nu se aplica si contractelor comerciale. In consecința, „dobânda la dobânda” constituie o clauza ce se va declara nula in orice alta convenție decât cea comerciala, care este exclusa.
Incidenta in cauza a acestui act normativ apare însa numai cu condiția ca in discuție sa fie o clauza penala, fie ea si deghizata. Art.1066 Codul Civil. definește clauza penala ca fiind aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. Altfel spus, clauza penala stabilita convențional este aceea prin care partile determina anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de către creditor. Ea nu este decât o modalitate de evaluare a prejudiciului si in atare situație, doar creditorul este cel care, in caz de neexecutare, poate cere fie îndeplinirea obligației principale, fie clauza penala, conform art.1068 c.civ.
In ceea ce privește dobânda, atât OG nr.9/2000 cat si OG NR.13/2011 reglementează nivelul dobânzii legale aplicabile in contractele civile si comerciale. Rezulta, per a contrario, ca nivelul dobânzii convenționale se stabilește in funcție de voința parților, respectându-se principiul libertatii contractuale. Acest din urma act normativ, desi neaplicabil in cauza, diferențiază dobânda remuneratorie de cea penalizatoare, functiile lor fiind diferite. Aceasta diferențiere se aplica însa in fapt, in materia contractelor bancare, acestea prevăzând in mod uzual ambele tipuri de dobânzi.
Astfel, in mod obișnuit, dobânda remuneratorie este datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței. Ea este datorata pentru simpla acordare a împrumutului. Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este una penalizatoare, având scopul evident de a sancționa o conduita culpabila a acestuia. In caz de neîndeplinire a obligației de plata, debitorul datorează ambele tipuri de dobânda, conform contractului.
In consecința, clauza penala si dobânda penalizatoare sunt doua instituții juridice diferite, având reglementare si finalitate diferite.
Instanța de fond nu a arătat de ce a apreciat art.5.1 ca fiind o clauza penala deghizata, neindicând nici un criteriu sau un argument in acest sens. In continuare, instanța a reținut ca „nu exista nici un text legal care sa permită stabilirea unor dobânzi, altele decât cele convenite prin contract, al căror cuantum sa poată depăși dobânda legala cu cel mult 50% pe an”.
Procedând astfel, instanța de fond a făcut practic aplicarea disp.art.5 al.1 din OG nr.9/2000, conform căruia „in raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”. Instanța de fond a procedat greșit, art.5 din acest act normativ referindu-se la contractele civile si nefiind aplicabil in cauza. Pe de alta parte, prin formularea textului chiar judecătorul fondului a exclus dobânzile convenite prin contract.
Deși in procent foarte ridicat, -70% pe an- dobânda penalizatoare nu are caracter ilicit, nefiind contrara niciunei dispoziții legale. Cuantumul ridicat al acestei dobânzi nu este suficient pentru a se concluziona ca si clauza este ilicita, atâta vreme cat nu exista nici un act normativ care sa îl limiteze.
Concluzionând, se retine ca instanța de fond a făcut in mod greșit aplicarea in cauza doar a unor acte normative incidente in raporturile civile, fara relevanta .. Mai mult, a schimbat natura juridica a clauzei deduse judecații, apreciind fara niciun fundament legal ca este vorba despre o clauza penala deghizata, când actul clar stipula ca este doar dobânda penalizatoare. Neputându-se retine in cauza faptul ca prin stipularea acesteia s-ar fi încălcat vreo norma, instanța constată ca este o clauza legala si nu se impune anularea ei.
In ceea ce privește anularea actelor de executare însa motivele de recurs nu sunt întemeiate, hotărârea fiind legala si temeinica. Instanța a procedat corect din perspectiva admiterii cererii de intervenție in interes propriu formulata de J. E.. In ipoteza dedusa judecații, fiind aplicabile actele normative anterior menționate, este imperios necesara efectuarea partajului de bunuri comune al soților pentru legalitatea executării silite, sancțiune corecta fiind anularea actelor de executare.
În drept s-a invocat art. 317 alin. 1 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.
Potrivit art. 317 alin. 1 punctul 2 din Codul de Procedură Civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare dacă acestea au fost date de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Pentru a se putea însă invoca acest motiv de contestație este necesar ca în fața instanței a cărei hotărâre se atacă să nu se fi ridicat și respins excepția de necompetență.
Or, așa cum rezultă din motivele de recurs din încheierea de ședință din data de 21.02.2014 a Tribunalului G. Secția I Civilă prin care s-a admis excepția necompetenței funcționale a Secției I Civilă și s-a trimis cauza la Secția a II a Civilă.
În aceste condiții, câtă vreme Tribunalul s-a pronunțat deja cu privire la competență, hotărârea instanței de recurs nu mai poate fi atacată pe calea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. 1 punctul 2 din Codul de procedură Civilă întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care aceeași instanță ( contestația în anulare fiind o cale de atac de retractare) ar fi chemată din nou să se pronunțe asupra excepției competenței și, implicit, asupra soluției adoptate deja.
Pentru aceste considerente, cererea contestatoarei de anulare a deciziei atacate pe considerentul invocat nu poate fi primită.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, or motivul invocat nu se încadrează în niciunul din acestea.
Prin urmare pentru argumentele expuse, Tribunalul, a constatat că motivele în fapt invocate de contestatoare, nu se regăsesc în cele limitativ prevăzute de dispozițiile legale invocate ca temei de drept, respectiv art. 317 alin. 2 din Codul de Procedură Civilă, astfel că în baza art. 320 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă a respins contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată împotriva Deciziei Civile nr. 112/03.04.2014 pronunțată de Tribunalul G. privind pe contestatorii J. I., și J. E. domiciliați în G., ., . . în contradictoriu cu intimata B. R. cu sediul în București, sector 2, D. V. nr. 11, .,7 având ca obiect „contestație la executare”, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 Octombrie 2014.
Președinte, P. P. | Judecător, S. L. | Judecător, M. H. |
Grefier, G. G. |
Red. PP/06.10.2014
Dact. GG/02 ex/06.11.2014
| ← Acţiune pauliană / revocatorie. Sentința nr. 489/2014.... | Pretenţii. Sentința nr. 9101/2014. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
