Acţiune în constatare. Decizia nr. 74/2014. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 74/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 7735/121/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
(*operator de date cu caracter personal nr. 2949)
SECȚIA A II-ACIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 74/R/2014
Ședința publică din data de 04.03.2014
PREȘEDINTE: C. S.
JUDECĂTOR: S. L.
JUDECĂTOR: G. M.
GREFIER - A. I.
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursului ce are ca obiect „acțiune în constatare” declarat de recurenta-pârâtă S.C P. B. ROMANIA S.A., cu sediul procesual ales la Cabinet Avocat D. S. din București, .. 2-4, ., sector 1 și recurenta-reclamantă C. R. PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD - EST G., cu sediul în G., ., ., J. G., împotriva sentinței civile nr. 4709/08.05.2013 pronunțată de Judecătoria G., în dosarul civil nr._/233/2012, în contradictoriu cu intimații-intervenienți în nume propriu CODOREANU C. și C. G., ambii cu domiciliul în G., ., .. 1, ., J. G..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 13.02.2014, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 04.03.2014 și a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra recursului comercial de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 2/16.01.2014, Tribunalul G. a admis contestația în anulare a Deciziei civile nr. 7735/26.09.2013 pronunțată de Tribunalul G. – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr._/233/2012, cerere formulată de contestatoarea S.C P. B. ROMANIA S.A., în contradictoriu cu intimata C. R. PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD - EST G. și intervenienții CODOREANU C. și C. G. și a anulat decizia civilă nr. 240/26.09.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._/233/2012.
De asemenea, instanța a stabilit termen pentru rejudecarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 4709/8.05.2013 a Judecătoriei G. de reclamantul ANPC-CJPC G. și pârâta P. B. ROMANIA SA.
În esență, instanța a reținut că recursul a fost declarat în termen de P. B. la data de 13.05.2013, iar de către reclamanta ANPC-CJPC G. la data de 27.06.2013. În recursul declarat, pârâta menționează expres că motivarea acestuia nu este obligatorie, motivele putând fi susținute și oral în fata instanței, precum și faptul ca recursul este suspensiv de executare și a fost declarat în temeiul disp.art.34 al.2 și art.3041 din Codul de procedură civilă.
La fondul cauzei, instanța a fost sesizata de către CJPC G. în temeiul Legii nr. 193/2000. Aceasta a solicitat sa se constate caracterul abuziv al clauzelor menționate în cuprinsul PVC nr._/23.07.2012, să fie obligată banca la modificarea clauzelor contractuale sau la excluderea lor din contract și să se aplice sancțiunile prevăzute la art.16 al.1 din lege (referitoare la faptul că este contravenție, în măsura în care fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune, stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatori).
A reținut instanța de recurs că obiectul procesului îl constituie verificarea legalității procesului-verbal de constatare a contravenției încheiat de CJPC, întrucât aceasta este consecința directa a verificării caracterului abuziv al clauzei. Altfel spus instanța, verificând clauzele constatate prin procesul-verbal ca fiind abuzive, prin raportare la dispozițiile Legii nr.193/2000, verifică însăși legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenției.
Concluzia se întemeiază și pe interpretarea art. 13 și 16 din legea nr.193/2001, care prevăd următoarele:
Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În caz contrar, instanța va anula procesul-verbal întocmit. Prin urmare, anularea procesului-verbal este consecința fireasca și obligatorie a faptului că cele constatate în cuprinsul său (caracterul abuziv al clauzelor contractuale) nu se verifica în realitate.
Art.16 al.2 din aceeași lege menționează că „prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 27 - 29.”
Concluzionând, instanța a reținut că clauzele contractuale constatate a fi abuzive nu constituie obiectul litigiului, ci obiectul contravenției. Ele sunt analizate doar prin prisma faptului că pot fi o faptă contravențională ce ar atrage aplicarea unei sancțiuni contravenționale, dacă au fost corect și legal constatate și reținute în procesul-verbal. OG nr.2/2001, care constituie dreptul comun în materie contravențională, este pe deplin aplicabil, cu excepția art.27-29, referitoare la punerea în executare.
A mai reținut instanța că nu poate fi primită ipoteza conform căreia Legea nr.193/2000 se completează cu OG nr.2/2001 numai în ceea ce privește aplicarea unei sancțiuni contravenționale, din moment ce însăși legea exclude în privința completării doar articolele 27,28 și 29 din OG nr.2/2001, referitoarea la punerea în executare a proceselor-verbale.
Particularitățile procedurii instituite de legea nr.193/2000 față de dreptul comun în materie contravențională se refera doar la unele aspecte, însă acestea nu sunt de natura a duce la concluzia ca procedura în sine nu ar fi una contravențională. Aceste particularități se referă la următoarele aspecte:
1. organul constatator se limitează la constatarea faptelor ce ar putea fi contravenții (constând în existența clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).
2. sancțiunea contravențională este aplicata de instanța, în urma „confirmării” legalității procesului-verbal de constatare, prin verificarea caracterului abuziv al clauzelor.
Aceasta procedura de constatare și sancționare “în doi pași” a contravenției nu este singulară în ansamblul legislației contravenționale. Astfel, instituții precum ITM sau Garda de Mediu procedează în mod similar, în sensul că printr-un proces-verbal de constatare constată fapta contravențională și acorda un termen pentru . numai în ipoteza în care persoana vizata nu se conformează se încheie un alt proces-verbal, prin care este și sancționată. Diferența în procedura legii nr. 193/2000 constă în aceea ca aplicarea sancțiunii nu se face tot de organul constatator, ci de către instanță.
Împrejurarea ca obiectul contravenției îl constituie constatarea ca abuzive a unor clauze contractuale, nu este suficienta prin ea însăși pentru a exclude fapta din categoria contravențiilor supune unei legislații derogatorii și a o supune dispozițiilor dreptului civil comun. O dovadă în acest sens o constituie împrejurarea că și alte acte normative sancționează abuzurile contractuale (de ex. OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, art.2 pct.24, art.91 și urm.), însă se completează tot cu OG nr.2/2001 (art.62 din OG nr.21/1992). Prin urmare nu exista niciun argument pentru care Legea nr. 193/2001, edictată tot în materia drepturilor consumatorului, să nu se completeze tot cu OG nr.2/2001, mai ales în condițiile în care prevede expres acest lucru. Dimpotrivă, dreptul civil comun este pe deplin aplicabil în ipoteza prevăzută de art. 13 din legea nr.193/2000, care arată că consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Urmare pronunțării acestei decizii în soluționarea contestației în anulare, ținând seama de cele dispuse de instanță prin această decizie, instanța de recurs, verificând legalitatea si temeinicia sentinței civile nr.4709/08.05.2013 pronunțată de Judecătoria G., prin prisma motivelor de recurs invocate și analizând legalitatea și temeinicia hotărârii recurate sub toate aspectele, așa cum prevede art. 3041 C. proc. Civ., ținând seama de probele administrate în dosar, Tribunalul constată că recursul declarat în cauză de către ANPC- CRPC G. este nefondat și că recursul declarat de Pireus B. România SA este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse mai jos:
Recurenta ANPC- CRPC G. nu și-a motivat recursul. Însă, având în vedere soluția pronunțată de instanța de fond, prin care a fost admisă doar în parte cererea sa și a fost respins capătul de cerere privind aplicarea pârâtei a unei amenzi contravenționale, conform art. 16 din Legea nr. 193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța apreciază că ANPC – CRPC G. justifică interes în promovarea unei căi de atac doar pentru partea din hotărâre prin care a fost respins cel de-al doilea capăt de cerere.
În motivarea respingerii acestui capăt de cerere prima instanță a reținut că:” În ceea ce privește aplicarea unei amenzi contravenționale pârâtei, conform art. 16 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, instanța apreciază că nu se impune, având în vedere dispozițiile privind anularea clauzelor abuzive.”
Având în vedere dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:” (1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.”, se constată că instanța de fond în mod greșit nu a aplicat și amenda contravențională pârâtei, întrucât legea nu îi permite instanței să aprecieze asupra necesității aplicării sau a neaplicării unei amenzi contravenționale. Dimpotrivă, legea obligă la aplicarea sancțiunii contravenționale în măsura în care se constată existența clauzelor abuzive. Or, în cauză, instanța de fond a constatat existența clauzelor abuzive. Prin urmare, aceasta trebuia să aplice și sancțiunea contravențională.
Cu toate acestea, având în vedere soluția care va fi dată în recursul promovat de Pireus B. România SA, se va constata că nu mai putea fi aplicată sancțiunea contravențională întrucât a intervenit prescripția aplicării acesteia, astfel că, din aceste considerente recursul declarat de ANPC – CRPC G. va fi respins, ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de Pireus B. România SA, instanța de recurs constată că în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a invocat o . apărării întemeiate pe OG nr.2/2001.
Instanța, pentru motivele expuse in decizia pronunțată in contestația in anulare, motive expuse succint mai sus, apreciază pe deplin aplicabil in cauza acest act normativ.
În ceea ce privește competența teritorială, instanța constată că aceasta aparține deopotrivă și instanței de la sediul consumatorului, clauza contractuală prin care părțile au stabilit competența numai în favoarea judecătoriei de la sediul profesionistului, respectiv a Judecătoriei Sectorului I București este abuzivă. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2938/27.09.2013 dar și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea Pannon GSM Zrt. împotriva E. Sustikne G. (C-243/08) și Hotărârea VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva F. S. (C-137/08). Prin aceste hotărâri Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu privire la competența și obligația instanțelor naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, de stabilire a instanței competente. Astfel, concluzia Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunțată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. Schneide, în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, din contractul încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, ce face obiectul unui litigiu cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr.93/13/CEE și, în caz afirmativ, să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze, justifică analiza clauzei atributive de competență sub aspectul caracterului său abuziv.
În speță, clauza prevăzută în contractul de credit este inoperantă, caracterul restrictiv și exclusiv ale acesteia fiind denaturat prin lezarea liberului acces al consumatorilor la justiție și situarea lor pe o poziție dezavantajată în raport de pârâtă.
În consecință, referitor la competența teritorială, Tribunalul constată că aceasta aparține Judecătoriei G. întrucât clauza atributivă de competență inserată la art. 8.2 din convenția de credit intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate, instanța reține următoarele:
Potrivit art.16 al.1 din Legea nr.193/2000, constituie contravenție, în măsura în care fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune, încălcarea interdicției stipulate la art. 1 alin. 3.
Conform art.1 al.3, se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Prin urmare, contravenția constă in stipularea de clauze abuzive, astfel că aceasta nu poate fi săvârșită decât instantaneu, in momentul stipulării, respectiv în momentul încheierii contractului. Verbul utilizat de legiuitor nu permite încadrarea contravenției in categoria celor continue, “stipularea” neputând dura in timp. Ceea ce durează în timp este doar efectul clauzelor, respectiv conținutul obligațiilor părților.
D. fapta de “stipulare ” a clauzei abuzive angajează răspunderea contravențională a băncii si se finalizează cu aplicarea amenzii contravenționale de către instanță, în condițiile legii, urmare a constatării faptei de către organismele abilitate. Constatarea contravenției si aplicarea amenzii nu pot fi disociate, chiar daca se fac de instituiții diferite, întrucât in lipsa constatării faptei nu se poate aplica nici amenda.
În opinia instanței, existența clauzei abuzive în contract nu este sinonimă cu stipularea clauzei abuzive în contract.
De aceea, pentru a verifica existența elementelor constitutive ale contravenției, existența vinovăției și a aplica sancțiunea contravențională, organul de constatare, în speță ANPC – CRPC G. și instanța de judecată care aplică sancțiunea trebuie să se raporteze la momentul săvârșirii contravenției. Acest moment este cel al încheierii contractului, întrucât atunci au fost stipulate clauzele abuzive și nu cel al sesizării organului de constatare de către consumator și nici cel al verificării efectuate de acest organ.
În aprecierea instanței, fiind vorba de verificarea săvârșirii unei contravenții, trebuie aplicate cu rigoare dispozițiile legale care reglementează răspunderea contravențională, în caz contrar putându-se ajunge la antrenarea răspunderii contravenționale chiar și la trecerea unui termen extrem de mare de la data săvârșirii contravenției.
Astfel, dacă s-ar admite că fapta contravențională constă în existența în contract a unor clauze abuzive și nu în stipularea la momentul încheierii contractului a acestor clauze abuzive, s-ar putea ajunge la situația în care o astfel de contravenție ar putea fi constată și sancționată chiar și la 25 sau 30 de ani de la data încheierii contractului. Acest lucru ar fi posibil întrucât contractele de credit se încheie pe perioade lungi de timp, rambursarea creditului, ca obligație principală a consumatorului, întinzându-se, de regulă, pe parcursul a 25 sau 30 de ani. În aceste condiții, consumatorul ar putea sesiza oricând ANPC, așa cum s-a întâmplat și în cauza de față, consumatorii sesizând ANPC la 5 ani de la data încheieri contractului, iar ANPC ar putea constata săvârșirea contravenției chiar și la 5, 10 sau 20 de ani de la data săvârșirii ei, ceea ce este inadmisibil.
Ca orice răspundere juridică și răspunderea contravențională se prescrie într-un anumit termen, care, potrivit ordinei juridice normale, ar trebui să fie mai mic decât termenul de prescripție a răspunderii penale. Prelungirea în timp a momentului de începere a curgerii termenului de prescripție, respectiv până la momentul înlăturării din contract a clauzelor abuzive, în măsura în care am admite că fapta este continuă, nu are fundament legal.
Contravenția continuă presupune săvârșirea în mod repetat a actului material, respectiv a faptei de a stipula. Or, stipularea are loc printr-un singur act, la momentul încheierii contractului, doar obligațiile părților prelungindu-se în timp.
Prin urmare, instanța apreciază că în mod greșit a reținut instanța de fond caracterul continuu al contravenției, în fapt aceasta fiind o contravenție care se consumă prin și se epuizează într-un singur act.
Potrivit disp.art.13 din OG nr.2/2001, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Prescripția constituie un caz legal de neangajare a responsabilității făptuitorului pentru contravenția săvârșită. Momentul începerii curgerii termenului de prescripție in cazul contravențiilor ce constau . se consuma printr-un singur act, ca in cazul de fata, este cel al săvârșirii faptei. Astfel, termenul de 6 luni in care se poate aplica recurentei o amenda contravențională ca urmare a constatării faptei s-a împlinit la 6 luni de la încheierea contractului, respectiv la data de 21.02.2008.
După derularea convenției părților fără nici un incident timp de 5 ani, reclamanta – intimată nu mai poate constata la data de 23.07.2012 contravenția constând in „stipularea” de clauze abuzive, aceasta fiind prescrisa.
De altfel, se constată că în procesul – verbal de constatare a contravenției nici nu s-a trecut data, locul și ora săvârșirii contravenției, astfel că și sub acest aspect este fondat recursul declarat în cauză, procesul – verbal de constatare a contravenției fiind nul absolut.
În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei formulată de intervenienții C. G. și C. C., instanța constată că în mod greșit a fost admisă de instanța de fond, din următoarele considerente:
Așa cum s-a stabilit și prin decizia pronunțată în contestația în anulare, nr. 2/16.01.2014 a Tribunalului G., obiectul procesului îl constituie verificarea legalității procesului-verbal de constatare a contravenției încheiat de CJPC, întrucât aceasta este consecința directă a verificării caracterului abuziv al clauzei. Altfel spus instanța, verificând clauzele constatate prin procesul-verbal ca fiind abuzive, prin raportare la dispozițiile Legii nr.193/2000, verifică însăși legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenției, adică verifică existența contravenție, prevederea ei în lege, întrunirea elementelor constitutive ale acesteia, gradul de pericol social și funcție de aceste criterii individualizează amenda ce va fi aplicată contravenientului. Prin urmare, în acest raport juridic, statul - prin organele sale de constatare -, are o poziție dominantă iar făptuitorul – în calitate de comerciant -, are o poziție de subordonare, acest raport juridic fiind specific dreptului public și nu dreptului privat, părțile neaflându-se pe poziții de egalitate. Prin urmare, statul este chemat să restabilească ordinea de drept tulburată prin săvârșirea contravenției de către făptuitorul comerciant.
Intervenția unor persoane în apărarea statului pentru aplicarea unei sancțiuni contravenționale este inadmisibilă, întrucât chiar și în această formă de intervenție trebuie justificat interesul personal al intervenienților.
Or, interesul acestora nu poate consta decât în înlăturarea clauzelor abuzive din contract și, eventual, restituirea sumelor de bani plătite nedatorat.
Însă această constatare, dat fiind obiectul cauzei, trebuie să fie făcută în termenul legal. În cauză, acest termen este de 6 luni de la data stipulării în contract a clauzelor abuzive. Intervenind însă prescripția dreptului de a mai constata și sancționa această contravenție, nu mai este admisibilă nici intervenția în interes propriu. Din aceleași considerente, instanța nici nu poate verifica din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, fiind absolut necesar ca instanța de judecată să fie sesizată în condițiile și cu respectarea legii, numai în aceste împrejurări activându-se obligația instanței de judecată de a verifica din oficiu caracterul abuziv al clauzelor.
Însă, intervenienții din prezenta cauză, în calitatea lor de consumatori, pot oricând, potrivit Legii nr. 193/2000, să se adreseze instanțelor civile și să solicite constatarea nulității absolute a unor astfel de clauze, situație în care acțiunea este imprescriptibilă.
Din aceste considerente, constatând ca soluția primei instanțe a fost data cu aplicarea si interpretarea greșită a legii, ceea ce atrage incidenta motivului de modificare prev. de art.304 pct.9 C.proc.civ., in temeiul disp.art.312 al.3 C.proc.civ, instanța va admite recursul declarat de P. B. România SA și, în consecință va respinge recursul declarat de ANPC- CRPC G., ca nefondat, va modifica sentința recurată si, in rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, va anula procesul – verbal de constatare nr._/23.07.2012 încheiat de ANPC- CRPC G. și va respinge cererea intervenienților în interes propriu, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de ANPC - CRPC G. cu sediul în G., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 4709/08.05.2013 pronunțată de Judecătoria G., în dosarul civil nr._/233/2012, ca nefondat.
Admite recursul declarat de P. B. România SA, cu sediul procesual ales la Cabinet Avocat D. S. din București, .. 2-4, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 4709/08.05.2013 pronunțată de Judecătoria G., în dosarul civil nr._/233/2012.
Modifică sentința recurată și în rejudecare:
Admite excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională.
Anulează procesul-verbal de constatare nr._/23.07.2012 încheiat de ANPC - CRPC G..
Respinge cererea de intervenție în interes propriu, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
C. S. S. L. M. G. A. I.
Red. C.S
Tehored. AI /2 ex/14.07.2014
Fond: G.N.C.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 9411/2014. Tribunalul GALAŢI | Radieri ca urmare a dizolvării. Sentința nr. 231/2014.... → |
|---|
