Pretenţii. Decizia nr. 9/2014. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9/2014 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 16-01-2014 în dosarul nr. 21020/233/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
(*operator de date cu caracter personal nr. 2949)
SECȚIA A II-ACIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 9
Ședința publică din data de 16.01.2014
PREȘEDINTE: C. S.
JUDECĂTOR: D.-M. O.
JUDECĂTOR: S. L.
GREFIER - A. I.
La ordine fiind soluționarea recursului ce are ca obiect „pretenții” declarat de recurenta-reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, .. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 8937/03.20.2013 pronunțată de Judecătoria G., din dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. S. C. S.R.L., cu sediul în G., ., ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, în sensul că dosarul se află la primul termen de judecată, cererea de recurs este depusă în termen și motivată și este scutită de plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care;
Tribunalul, constată terminată cercetarea judecătorească și reține dosarul în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, în condițiile art. 256 C.p.civ. asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 8937 pronunțată la data de 03.10.2013 de Judecătoriei G. în dosarul cu nr._, instanța a dispus:
„Respingerea ca neîntemeiată a cererii formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE în contradictoriu cu pârâta S.C. S. C. S.R.L.
Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.”
Pentru pronunțarea acestei soluții instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. la data de 29.10.2012 reclamanta S. R. de Radiodifuziune a solicitat instanței:
- obligarea pârâtei S.C. S. C. S.R.L. la plata sumei de 800,56 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune aferent perioadei ianuarie 2010 – decembrie 2011 în cuantum de 718, 64 lei și penalități de întârziere calculate la debitul principal până la data de 22.10.2012 în cuantum de 81,92 lei. Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea pârâtă avea obligația stabilită de art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 de a achita taxa lunară de radio difuziune în cuantumul stabilit de H.G. nr. 977/2003, taxă inclusă conform art. 5 alin. 1 din HG. nr. 977/2003 în factura de plată a energiei electrice consumate. A precizat că pârâta nu și-a îndeplinit această obligație, acumulând un debit restant de 718, 64 lei, sumă la care au fost calculate penalități potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din HG. nr. 977/2003.
În dovedirea cererii întemeiate în drept pe dispozițiile legale anterior menționate, reclamanta a depus următoarele înscrisuri: fișă calcul penalități de întârziere (f. 4 dosar fond), fișă de calcul al debitului (f. 5 dosar fond), facturi fiscale emise de Electrica Furnizare Muntenia Nord S.A.(f. 7-29 dosar fond), extras ONRC ( f. 30 dosar fond).
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că nu poate fi obligată la plata sumelor pretinse de reclamantă deoarece nu este beneficiară a serviciilor prestate de aceasta, arătând că între părți nu s-a încheiat nicio convenție și că nici nu folosește receptoarele de primire radio.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 și decizia nr. 607/3.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. Nr. 318/2011, Partea I.
La data de 29.07.2013 reclamanta a depus prin Serviciul Registratură răspuns la întâmpinare, precizând că cererea de obligare la plata contravalorii taxei pentru serviciul public de radiodifuziune ce face obiectul acestui dosar este întemeiată în drept exclusiv pe dispozițiile art. 40 alin. 2 și 3 din legea 41/1994, iar prevederile H.G. nr. 977/2003 emise în aplicare legii 41/1994 au fost invocate în cererea introductivă doar în vederea justificării modului de calcul al taxei și a altor chestiuni adiacente, însă pretențiile deduse judecății pe calea prezentei acțiuni au ca temei obligația legală instituită în sarcina pârâtei de art. 40 alin 3. din legea 41/1994 în calitate de beneficiar prezumat al serviciilor de radiodifuziune, prezumția legală în sensul că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestor servicii rezultând din coroborarea art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 cu alin. 6 al aceluiași articol.
În motivarea hotărârii pronunțate instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 privind organizare și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune ,,persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii", iar potrivit alin. 1 lit. b al aceluiași articol sumele provenite din aceste taxe constituie venituri proprii ale Societății Române de Radiodifuziune.
Reține instanța de fond că prin Decizia nr. 297/2004, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, Curtea Constituțională a respins-o, cu motivarea că ,,obligația prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective", aceleași considerente fiind avute în vedere și la pronunțarea deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
Instanța de fond a mai reținut că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, soluția fiind aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, aspect de altfel statuat de Curtea Constituțional prin Decizia nr. 1/1995 a Plenului Curții. Față de această situație instanța de fond a arătat că potrivit art. 40 alin. 3 din lege 41/1994 există obligația de a achita taxa de radiodifuziune doar în sarcina persoanelor juridice în folosul cărora se prestează efectiv acest serviciu, concluzie care de altfel se desprinde și din interpretarea gramaticală a textului de lege pe care reclamanta își întemeiază pretențiile.
Cu referire la argumentele invocate de reclamantă pe calea răspunsului la întâmpinare, potrivit cărora din interpretarea coroborată a alin. 3 și 6 ale art. 40 reiese că acestea instituie o prezumție legală în sensul ca toate persoanele juridice sunt beneficiare a acestui serviciu, constată instanța de fond că art. 40 alin. 6 din legea 41/1994 instituie aparent excepții de la plata taxei de radiodifuziune, numai în ceea ce privește persoanele fizice. Aceastã normã trebuie interpretatã coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, ori alin. 3 al art. 40 condiționează obligația de plată a taxei de calitatea de beneficiar al serviciului. Cum în cuprinsul legii 41/1994 nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", sensul acestei noțiuni nu poate fi, contrar susținerilor reclamantei, decât cel comun, respectiv persoană care se bucură de un bun sau un serviciu.
Mai mult, instanța de fond a avut în vedere și faptul că prevederile art. 3 alin. 2 ale H. G nr. 977/2003 emisă în aplicare legii 41/1994 au fost anulate prin sentința nr. 185/27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin decizia 607/2011 a ICCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 318/09.05.2011, Partea I, decizie cu caracter general obligatoriu conform art. 23 din legea 554/2004. Considerentul care a stat la baza deciziei de anulare a dispozițiilor art. 3 alin 2 ale H. G nr. 977/2003 a fost tocmai că acest articol, instituind obligația de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, adăuga în mod nepermis la dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV.
Prin urmare, din moment ce art. 3 alin 2 din H.G. nr. 977/2003, care instituia prezumția de beneficiar a serviciilor de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, a fost anulat cu motivarea că adaugă în mod nepermis la art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, stabilindu-se astfel că H.G. nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect prevederile art. 40 din legea 41/1994, instanța de fond a reținut că nu i se poate da tocmai art. 40 din legea 41/1994 interpretarea dorită de reclamantă, respectiv că textul de lege instituie o prezumție legală în sensul că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciilor furnizate de aceasta.
Pentru considerentele mai sus expuse, reținând că dispozițiile legale incidente în cauză stabilesc obligația de plată a taxelor pentru serviciile de radiodifuziune doar în sarcina beneficiarilor acestora, iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar avea calitatea de beneficiar a serviciilor, la dosar nefiind nicio probă în acest sens, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 800,56 lei.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., având în vedere că a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă, instanța de fond a respins ca nefondat și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva hotărârii mai sus arătate a fost declarat recurs în termen legal de către S. R. de Radiodifuziune, care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare, recurenta a invocat, în esență, că Legea nr. 41/1994 instituie o prezumție legală în sensul că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciului public de radiodifuziune, Această prezumție legală, în aprecierea recurentei, dispensează reclamanta de a proba că persoanele juridice, în concret, sunt sau nu beneficiari ai acestui serviciu public. Această idee, rezultă și din împrejurarea că în cazul persoanelor juridice nu este prevăzută vreo posibilitate legală de a fi scutite de la plata serviciului, așa cum se prevede pentru persoanele fizice.
A mai susținut recurenta că instanța de fond a interpretat greșit de Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004, întrucât în această hotărâre s-a reținut că obligația de plată a taxei radio revine persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
De asemenea, recurenta a mai invocat și cele reținute de ÎCCJ în decizia nr. 1930/2009.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe disp. Art. 299, 304 pct.9, 304 ind.1 C.p.civ. vechi.
Legal citată intimata –reclamantă S.C. S. C. S.R.L. nu s-a prezentat în recurs și nu a depus la dosar întâmpinare.
Nici una dintre părți nu a solicitat probe noi în recurs.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru având în vedere calitatea recurentei de instituție publică și prevederile art. 30 din OUG 80/2013.
Analizând hotărârea atacată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de probatoriile existente la dosar, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 și 304 1C.p.civ., Tribunalul constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se succed:
Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
De asemenea, conform art. 3 alin. 2 din HG 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
În mod corect instanța de fond a reținut că persoanele juridice sunt obligate să achite taxa radio numai în măsura în care sunt beneficiare ale acestui serviciu și că nicăieri în cuprinsul Legii 41/1994 nu se regăsește o definiție a noțiunii de „beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva”.
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Mai mult, Tribunalul are în vedere și faptul că prevederile art. 3 alin. 2 ale H. G nr. 977/2003 emisă în aplicare legii 41/1994 au fost anulate prin sentința nr. 185/27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin decizia 607/2011 a ICCJ, publicată în Monitorul Oficial nr. 318/09.05.2011, Partea I, decizie cu caracter general obligatoriu conform art. 23 din legea 554/2004. Considerentul care a stat la baza deciziei de anulare a dispozițiilor art. 3 alin 2 ale H. G nr. 977/2003 a fost tocmai că acest articol, instituind obligația de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, adăuga în mod nepermis la dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV, interpretare dată de Guvern denaturând însuși sensul noțiunii de "taxă" așa cum e ea definită în Legea finanțelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public .
Prin urmare, din moment ce art. 3 alin 2 din H.G. nr. 977/2003, care instituia prezumția de beneficiar a serviciilor de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, a fost anulat cu motivarea că adaugă în mod nepermis la art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, stabilindu-se astfel că H.G. nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect prevederile art. 40 din legea 41/1994, instanța reține că nu i se poate da tocmai art. 40 din legea 41/1994 interpretarea dorită de reclamanta - recurentă, respectiv că textul de lege instituie o prezumție legală în sensul că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale serviciilor furnizate de aceasta.
Așadar, pentru a putea pretinde taxa de la pârâtă, reclamanta - recurentă trebuia să dovedească faptul că aceasta beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, fără a achita contravaloarea acestui serviciu, întrucât nu există nicio prezumție legală absolută, așa cum susține recurenta și care ar dispensa-o pe aceasta de sarcina probei. Legiuitorul nu poate prezuma calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune pentru toate persoanele juridice, ci poate institui numai obligația oricărei persoane juridice de a achita o sumă de bani pentru serviciul de care beneficiază. Ori, în cauză, pârâta a probat că nu deține nici un receptor de radiodifuziune la sediul societății, în acest sens fiind declarația sa și a celor trei vânzătoare care își desfășoară activitatea la sediul societății.
A accepta că taxa este datorată de orice persoană juridică, indiferent dacă aceasta beneficiază sau nu de serviciul public de radiodifuziune, echivalează cu o îmbogățire fără just temei pentru prestatorul de servicii de radiodifuziune, care poate percepe o taxă de la persoane juridice în favoarea cărora nu prestează nici un serviciu.
Prin urmare, în condițiile în care recurenta nu a dovedit, conform art. 1169 C. civ., că pârâtă are calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune conform art. 40 al.3 din Legea 41/1994, Tribunalul apreciază că acțiunea reclamantei este nedovedită.
Pentru considerente mai sus arătate, instanța va respinge recursul ca nefondat, menținând hotărârea instanței de fond atacată, aceasta fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul ce are ca obiect „pretenții” declarat de recurenta-reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, .. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 8937/03.20.2013 pronunțată de Judecătoria G., din dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. S. C. S.R.L., cu sediul în G., ., ., ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
C. S. D.-M. O. S. L. A. I.
Red .D.M.O.
Tehnored.A.I.
2 ex/11.02.2014
Fond:A.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 72/2014. Tribunalul GALAŢI | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
