Clauze abuzive. Comisionul de risc în contractul de credit.
| Comentarii |
|
Comisionul de risc, deşi face parte din preţul total al contractului, clauza poate fi analizată din punctul de vedere al caracterului clar sau neclar al formulării sale Această clauză, insuficient definită prin justificarea a ceea ce reprezintă acest comision şi care este raţiunea perceperii lui, a nu fost negociată efectiv şi creează un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.
în contract nu este definit comisionul de risc, iar motivaţia perceperii lui nu este indicată nici în condiţiile generale, nici în condiţiile speciale ale convenţiei. Dacă s-ar accepta că acest comision este perceput de bancă drept garanţie pentru îndeplinirea obligaţiei de restituire a împrumutului, în contract trebuiau să fie prevăzute condiţiile în care banca poate reţine sumele depuse cu acest titlu în contul ratelor sau obligaţia de a le restitui la rambursarea integrală a împrumutului sau în alte situaţii. Conform clauzelor contractuale însă, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligaţie corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe. Astfel, este abuzivă stipularea plăţii unui "comision de risc” care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziţia clientului”, mai ales în condiţiile în care creditul este garantat cu garanţii reale.
Pe de altă parte, perceperea acestui comision de risc de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C.civ.
Ca argument suplimentar că o asemenea clauză este contară bunei credinţe reiese şi din faptul că prin OUG nr.50/2010 un asemenea comision de risc a fost interzis.
Riscul bancar este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere însă, acest risc trebuie să şi-l asume iar nu să-l transfere exclusiv pe seama clienţilor săi, în condiţiile în care riscul contractului şi l-a asigurat prin constituirea de garanţii. Clientul nu va putea să suporte riscul bancar ci doar o parte din riscul contractului pe care l-a încheiat. Durata îndelungată a perioadei de rambursare a creditului şi cuantumul mare al creditului nu justifică acoperirea de către împrumutat a riscului bancar. Riscul contractului a fost acoperit prin constituirea garanţiei iar dacă banca aprecia că aceasta nu este suficientă şi dorea o garanţie suplimentară prin constituirea unui depozit alimentat prin plata unui comision de risc trebuia prevăzută destinaţia la final a sumei astfel acumulate - fie restituire, fie compensare cu ratele datorate la momentul la care acestea deveneau egale. Numai aşa s-ar fi asigurat raţiunea perceperii acestui comision, ca o modalitate de asigurare a echilibrului contractual faţă de evoluţia stării financiare a împrumutaţilor, în spiritul normelor BNR privitoare la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Clientul nu poate suporta riscul nerestituirii altor credite, de alţi clienţi. Dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor este evident cât timp s-a stipulat doar obligaţia clientului de a plăti comisionul nu şi contraprestaţia băncii.
Prin sentinţa nr. 51 din 1 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia a Il-a Civilă, în dosarul nr.17927/63/2011, a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanţii F.F. şi F: L. în contradictoriu cu pârâta SC V. ROMANIA SA.
S-a constatat, printre altele, nulitatea clauzei prevăzute la art. 5 lit. a. din condiţiile speciale din convenţia de credit nr. 0136051 din 23.11.2007 .
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Cât priveşte obligaţia de transparenţă şi de a nu stipula clauze abuzive;
Potrivit legii, o clauză cuprinsă într-un contract cu un consumator trebuie să fie clară, fără echivoc încât pentru înţelegerea sa să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. Pentru a fi declarate abuzive, clauzele trebuie, de asemenea, să nu fi fost negociate efectiv cu consumatorii.
Aşa cum de altfel recunoaşte şi apelanta, în calitate de furnizor de servicii financiare îi revine o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive. În cadrul acestor obligaţii intră aceea de a stipula clauze clare, precis determinate, care să nu creeze interpretări echivoce şi obligaţii oneroase şi fără corespondent în sarcina consumatorilor.
Într-adevăr, în acord cu Rezoluţia Parlamentului European din 18.10.2008, educaţia financiară trebuie să fie corectă, echidistantă şi transparentă. Profesionistul are obligaţia de al informa onest pe consumator, fără însă a se transforma în apărătorul intereselor consumatorului. Faptul că banca a structurat contractul în două părţi - condiţiile speciale şi condiţiile generale, nu înseamnă automat că şi-a îndeplinit onest cele două obligaţii, fiecare clauză dedusă judecăţii urmând a fi analizată prin prisma Legii nr. 193/2000 şi a dezideratelor dreptului european al consumatorului.
Cât priveşte condiţia de negociere, pentru ca o clauză să fie exclusă de la declararea sa ca abuzivă;
Faptul că anterior încheierii contractului cu reclamanţii, banca a făcut publică o prezentare a produselor, care conţinea condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre produsele oferite de către bancă, nu echivalează cu conceptul de negociere a întregului contract, deci a tuturor clauzelor, şi cu îndeplinirea obligaţiei de transparenţă. Negocierea unor clauze nu exclude aplicarea prevederilor Legii 193 pentru restul contractului (art.4 alin.3). Faptul că s-a negociat cuantumul creditului, moneda creditului, perioada de utilizare, perioada de graţie şi rata dobânzii, care aşa cum susţine apelanta, diferenţiază un client de altul, nu înseamnă că au fost negociate toate clauzele contractului.
După cum este îndeobşte cunoscut, băncile afişează şi fac publică oferta lor pentru anumite credite, ofertă în cadrul căreia prezintă moneda creditului, dobânda (curentă şi efectivă) şi alte câteva chestiuni esenţiale cum ar fi caracterul dobânzii de a fi fixă sau variabilă, limitele sumelor ce pot fi oferite, garanţiile ce se cer în raport de tipul de credit, condiţiile minime pentru obţinerea împrumutului. În cadrul ofertei nu este prezentat şi contractul, cu toate clauzele acestuia, astfel încât consumatorul nu poate lua cunoştinţă efectiv de conţinutul contractului decât după ce l-a semnat, clauzele sale fiind predefinite de bancă.
Deşi apelanta susţine că acele clauze cuprinse în condiţiile speciale sunt negociate, nu toate clauzele din condiţiile speciale pot fi considerate că au fost negociate efectiv.
Faptul că reclamanţii a luat la cunoştinţă de cuantumul dobânzii şi au optat pentru dobânda variabilă, prin comparaţie cu alte oferte, nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate se cere a se constata, în lipsa unei dovezi clare a băncii în acest sens. Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în care consumatorul nu putea să intervină, putând doar să adere sau nu la el. Potrivit art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens. Ori, în cauză banca nu face astfel de dovezi cu care să dovedească că a fost negociată clauza de la art. 5 lit. a), din condiţiile speciale din convenţia de credit nr. 0136051 din 23.11.2007 . Deci banca nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de lege a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat, cu reclamanţii.
Faptul că în ofertă se menţionează expres că „Banca îşi rezervă dreptul să comisioneze suplimentar orice abatere de la condiţiile standard de creditare prevăzute în prezentarea produselor, comisionul urmând a fi adus la cunoştinţă solicitanţilor” nu înseamnă că părţile au negociat, ci din contră, că dacă consumatorul va cere negocierea şi abaterea de la condiţiile standard, i se va putea pretinde un comision suplimentar.
De asemenea, faptul că reclamanţii nu au făcut nici o obiecţie sau propunere de schimbare a vreuneia dintre clauzele contractuale, vreo cerere de modificare sau de negociere a vreunei clauze contractuale, faptul că ulterior părţile au rescadenţat creditul şi că reclamanţii au avut la îndemână 2 luni după încheierea contractului pentru a renunţa la credit nu înseamnă că au avut posibilitatea să renegocieze clauzele a căror nulitate se cere a se constata şi că au negociat efectiv aceste clauze.
Cât priveşte condiţia ca clauza să nu se asocieze cu obiectul şi preţul contractului;
În spiritul legii şi al directivei este exclus din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv elementele obiectului principal al contractului prin raportare la preţ dar, cu condiţia ca acea clauză care le determină să fie clară, neechivocă, exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.
Faptul că dobânda şi toate comisioanele fac parte din preţul contractului nu exclude pur şi simplu clauza de la controlul instanţei, instanţa trebuind să analizeze şi cealaltă condiţie, şi anume dacă clauza este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.
Cât priveşte condiţia bunei credinţe, nu se poate reţine o rea credinţă generală a băncii, legea de altfel necerând să existe acesta, ci doar ca o clauză să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Analizând clauza prin prisma motivelor de apel invocate şi apărărilor părţilor adverse, Curtea reţine următoarele:
Cât priveşte clauza privind comisionul de risc stipulat în contract, la art. 5 lit. a, Curtea găseşte neîntemeiate motivele de apel invocate de apelantă.
Comisionul de risc, deşi face parte din preţul total al contractului, clauza poate fi analizată din aceleaşi perspective expuse anterior, al caracterului neclar al clauzei, cu efectele sale, clauza fiind nenegociată efectiv pentru motivele expuse anterior. Această clauză, insuficient definită prin justificarea a ceea ce reprezintă acest comision şi care este raţiunea perceperii lui, a nu fost negociată efectiv pentru considerentele deja exprimate şi creează un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.
În contract nu este definit comisionul de risc, iar motivaţia perceperii lui nu este indicată nici în condiţiile generale, nici în condiţiile speciale ale convenţiei.
Corect instanţa de fond a reţinut că, dacă s-ar accepta că acest comision este perceput de bancă drept garanţie pentru îndeplinirea obligaţiei de restituire a împrumutului (conform susţinerilor pârâtei), corect ar fi ca în contract să fie prevăzute condiţiile în care banca poate reţine sumele depuse cu acest titlu în contul ratelor sau obligaţia de a le restitui la rambursarea integrală a împrumutului sau în alte situaţii. Conform clauzelor contractuale însă, comisionul de risc i se cuvine automat băncii, fără vreo obligaţie corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe. Astfel, este abuzivă stipularea plăţii unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziţia clientului", mai ales în condiţiile în care creditul este garantat cu garanţii reale.
Pe de altă parte, cum corect s-a reţinut, perceperea acestui comision de risc de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C.civ.
Ca argument suplimentar că o asemenea clauză este contară bunei credinţe reiese şi din faptul că prin OUG nr.50/2010 un asemenea comision de risc a fost interzis.
Riscul bancar este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să îl acopere însă, acest risc trebuie să şi-l asume iar nu să-l transfere exclusiv pe seama clienţilor săi, în condiţiile în care riscul contractului şi l-a asigurat prin constituirea de garanţii. Clientul nu va putea să suporte riscul bancar ci doar o parte din riscul contractului pe care l-a încheiat.
Susţinerea apelantei că perceperea comisionului de risc nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinţe între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care reclamanţii sunt beneficiarii unei sume importante ce urmează a fi rambursată într-un termen lung de 384 de luni, nu poate fi acceptată. Durata îndelungată a perioadei de rambursare a creditului şi cuantumul mare al creditului nu justifică acoperirea de către împrumutat a riscului bancar. Riscul contractului a fost acoperit prin constituirea garanţiei iar dacă banca aprecia că aceasta nu este suficientă şi dorea o garanţie suplimentară prin constituirea unui depozit alimentat prin plata unui comision de risc trebuia prevăzută destinaţia la final a sumei astfel acumulate - fie restituire, fie compensare cu ratele datorate la momentul la care acestea deveneau egale. Numai aşa s-ar fi asigurat raţiunea perceperii acestui comision, ca o modalitate de asigurare a echilibrului contractual faţă de evoluţia stării financiare a reclamanţilor, în spiritul normelor BNR privitoare la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, aşa cum susţine apelanta. Clientul nu poate suporta riscul nerestituirii altor credite, de alţi clienţi. Dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor este evident cât timp s-a stipulat doar obligaţia clientului de a plăti comisionul nu şi contraprestaţia băncii.
Susţinerea apelantei că în temeiul libertăţii contractuale Banca are dreptul să stabilească, aşa cum consideră de cuviinţă, preţul serviciilor furnizate, nefiind necesar ca fiecare sumă cerută să compenseze o pierdere concretă, fiind legitim pretinsă şi păstrată cu titlu de preţ al posibilităţii de pierdere nu este un argument în favoarea sa ci demonstrează caracterul abuziv în care băncile lucrează cu clienţii şi tocmai de aceea Uniunea Europeană şi statele au fost nevoite să ia măsuri în vederea protecţiei consumatorilor.
(Decizia nr. 124 din 12 septembrie 2012 - Secţia a II-a civilă, rezumat judecător Nicoleta Ţăndăreanu).
| ← Clauze abuzive. Clauza de ajustare a ratei dobânzii în raport... | Clauze abuzive contract credit. Excepţia inadmisibilităţii... → |
|---|
