contravaloare tichete . Jurisprudență Acte ale autorităţilor publice
| Comentarii |
|
Tribunalul OLT Sentinţă comercială nr. 743 din data de 04.11.2015
Prin cererea înregistrată sub nr.1141/104/2015, pe rolul Tribunalului Olt, secția a- II-a Civilă, de contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul X a chemat in judecată pe pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Olt, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să acorde fiecăruia dintre reclamanți o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012 - 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecății, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că în fapt, membrii de sindicat în numele cărora a formulat prezenta acțiune sunt funcționari publici cu statut special, polițiști, pârâtul având calitatea de ordonator de credite și, drept urmare, obligația de a acorda reclamanților toate drepturile de natură salarială ce decurg din lege.
Dreptul la acordarea tichetelor de vacanță (redenumite "vouchere prin art. III din Legea 94/2014) a fost recunoscut reclamanților prin adoptarea O.U.G. 8/18.02.2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 110/24.02.2009.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin, 2 din O.U.G. nr. 8/2009, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe "Instituțiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și instituțiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și subordonare (...) acordă în condițiile legii, tichete de vacanță".
În ceea ce privește data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, dat fiind faptul că în cuprinsul său nu este prevăzut un alt termen, aceasta este data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 24.02.2009, astfel cum reiese din aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. 2 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ( în vigoare la data promulgării ordonanței), în conformitate cu care "Ordonanțele de Urgență ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiția depunerilor lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzut o dată ulterioară".
Valoarea tichetelor/voucherelor de vacanță a fost stabilită de art. 1 alin. 4 din ordonanță, în care se prevede că "Nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaților sub formă de vouchere de vacanță reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal".
Dreptul de a beneficia de voucher de vacanță are caracterul unui drept salarial prevăzut de o lege specială, conferit în condiții expres reglementate, independent de prestarea muncii și a cărui acordare, sub condiția probării cerințelor legale, este determinată de efectul forței obligatorii O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014.
În cadrul raportului juridic ce se naște în acest caz, beneficiar este o persoană care are calitatea de funcționar public, iar în cel obligat să acorde voucherul de vacanță este instituția publică cu care acesta se află în raporturi de serviciu.
Aceste aspecte rezultă din lectura art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014 unde se prevede că " Instituțiile publice [...] acordă, în condițiile legii, vouchere de vacanță.
Prin urmare instanță competentă să soluționeze prezentul litigiu este Tribunalul/ Secția Contencios Administrativ.
Dispozițiile art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 creează în sarcina instituției pârâte obligația de a acorda tichetele/voucherele de vacanță, textul legal fiind clar și nelăsând loc de interpretare contrară.
Astfel, este creată o diferență clară între angajatorii din sectorul privat, sare "pot acorda" aceste vouchere, și instituțiile din sectorul bugetar și celelalte categorii de instituții, limitativ prevăzute de alin. 2 al art. 1 din O.U.G. 8/2009, care au obligația de a acorda aceste drepturi bănești.
Diferența este dată de caracterul normei legale care, la alin.2, devine imperativă, obligatorie, nelăsând la latitudinea angajatorului posibilitatea acordării acestor drepturi.
Învederează instanței că niciun act normativ ulterior O.U.G. 8/2009 nu a abrogat aceste dispoziții legale, iar aplicarea acestora nu a fost amânata/prorogată.
Mai mult, intenția legiuitorului de a menține valabilitatea acestor dispoziții legale rezultă din O.U.G. 8/2009 prin promulgarea Legii 94/2014.
În conformitate cu dispozițiile art. 160 Codul Muncii, "salariatul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri", iar, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c "angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă".
Așadar, potrivit dispozițiilor art.l alin. 2 din O.U.G. 8/2009, coroborate cu dispozițiile art. 160 și 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, în sarcina pârâtului a existat această obligație încă de la data publicării în Monitorul Oficial, obligație pe care însă acesta nu și-a îndeplinit-o până în prezent.
Pârâta - ordonator de credite - nu se poate apăra susținând ca nu au fost alocate fonduri bugetare pentru plata acestor drepturi salariale întrucât acesteia îi revine obligația de a efectua demersurile necesare în vederea alocării de fonduri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 8/2009 în formă modificată prin Legea nr. 94/2014 " (3) Voucherele de vacanță se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din domeniul bugetar, și în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".
Aceleași dispoziții se regăsesc și la. alin. (3) al art. 1 din O.U.G. nr, 8/2009 cu excepția faptului că în loc de sintagma " vouchere de vacanță." se utilizează sintagma tichet de vacanță.
Așa fiind, legea a prevăzut și prevede că obligația efectuării demersurilor legale în asigurarea fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanță (tichetelor de vacanță) incumba pârâtului.
Prin urmare, susținerea în sensul că fondurile necesare nu au fost prevăzute în proiectul de buget nu constituie motive întemeiate pentru neplata unui drept garantat de legislația în vigoare, deoarece pârâtul cunoștea aceste prevederi și avea obligația de a cuprinde în buget sumele necesare.
Altfel spus, lipsa fondurilor ori neprevederea lor în buget în vederea achitării drepturilor salariaților nu poate împiedica plata acestor drepturi legai conferite, întrucât în alcătuirea bugetelor, ordonatorii de credite au obligația de a respecta inclusiv prevederile legislației conexe privind drepturile salariaților, cum este O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014.
Aceste aspecte au fost reținute în mod constat în jurisprudență (Deciziile nr. 288/2010, nr. 1365/2009, nr. 1304/2009 ale Curții de Apel Timișoara/Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale; Decizia nr. 4598/R/2012 a Curții de Apel București, s.a VII-a civ., conflicte de muncă și asigurări sociale).
Precizează că și în nume propriu reclamanții au formulat cereri prin care au. solicitat acordare." tichetelor/voucherelor de vacanță pentru anii 2012 - 2014, cereri la care nu am primit nici un răspuns.
Apreciază astfel că, din culpa exclusivă a pârâtului, oricare ar fi fost cauza, după caz, neprevederea sumelor în bugetul anual, chiar și după rectificările bugetare sau din alte motive, neacordarea tichetelor, respectiv voucherelor de vacanță în perioada 2012-2014 de către pârât ne-a cauzat un prejudiciu material, prejudiciu ce este cert și constă în privarea nejustificată de dreptul salarial prevăzut de lege.
Consideră că obligația pârâtului de a acorda tichetele/voucherele de vacanță pentru perioada. 2012-2014 nu poate fi executată în natură întrucât în conformitate cu art. 2 alin. 4 din O.U.G. 8/2009. tichetele/voucherele de vacanță au o perioadă de valabilitate limitată, acestea nepptând fi utilizate de beneficiari decât până la data de 31 decembrie a anului în care au fost emise.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind nou Cod Civil, temeiul juridic în baza căruia se poate dispune executarea prin echivalent îl constituie art. 1527 potrivit cărora " creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executarea în natură cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă".
Astfel, consideră că singura posibilitate de executare a obligației, în prezent, o constituie acordarea în bani a contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanță, în caz contrar dreptul legal al reclamanților rămânând unul pur teoretic, iar prejudiciul creat prin neacordarea acestor drepturi de natură salarială ar rămâne neacoperit.
Pe de altă parte, consideră că prin refuzul de a acorda tichetele/voucerele de vacanță aferente perioadei 2012-2014 (sau contravaloarea acestora) reclamanții - funcționari publici -sunt discriminați față de celelalte categorii de personal care primesc sau au primit tichetele/voucerele de vacanță
În acest sens, precizează că art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede: Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute la prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere naștere sau orice altă situație.
Dreptul la nediscriminare a primit în legislația noastră și o consacrare constituțională, prin art. 16 al. 1 astfel: Cetățenii sunt egali in fata legii si a autorităților publice, fara privilegii si fara discriminări.
Conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, alin. 1 ,prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Potrivit alin. 3, sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, în afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare.
Învederează instanței că asupra problemei discriminării anumitor categorii de salariați s-a pronunțat și înalta curte de Casație și justiția care în motivarea Deciziei nr. 46/15.12.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16.07.2009 privind recursul în interesul legii, a avut în vedere următoarele:
Potrivit art.l alin.(2) lit.i) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicata, principiul egalității intre cetățeni, al excluderii privilegiilor si discriminării sunt esențiale in exercitarea dreptului la munca, la libera alegere a ocupației, la condiții de munca echitabile si satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egala, la o remunerație echitabila si satisfăcătoare.
Prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, vârsta etc, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, Maturarea recunoașterii, folosinței ori executării, in condiții de egalitate, a drepturilor omului si a libertății fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul public, economic, social si cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.
Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. (1), este considerata discriminatorie in înțelesul acestei ordonanțe.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanțai, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), fata de alte persoane, in afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici suni justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare fart.2 alin. (l)-(3)j.
Prin aceasta ordonanța, astfel cum a fost modificata si completata de Legea 324/2006, au fost transpuse in dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament intre persoane, fara deosebire de origine rasiala sau etnica, publicata in Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L303 din 2 decembrie 2000.
Prin actul normativ menționat se asigura o interpretare unitara a principiilor generale de egalitate si nediscriminatorie stabilite de Constituția României, republicata, precum si de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general in domeniu, persoanele care se considera discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete in baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii si repararea prejudiciului cauzat.
Asa cum lesne se poate observa, ari. 2 alin. (3) din ordonanța caracterizează ca discriminatorii, intre altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane fata de alte persoane, fara sa facă vreo distincție cu privire la natura juridica a acestor prevederi, ceea ce poate fi inteles ca se refera si la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament si Ordonanțele Guvernului, emise in virtutea delegării legislative prevăzute de art 115 din Constituție.
Cat privește noțiunea de "discriminare ", trebuie avuta in vedere si practica in materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut, in mod constant ca exista discriminare, atâta timp cat diferența de tratament aplicata unor subiecte de drept aflate in situații analoage, nu are justificare legitima, obiectiva si rezonabila.
Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela ca "pentru munca egala sau de valoare egala,plata egala", consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituție si art. 6 alin. (3). Munca poate fi egala deoarece funcția/ postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupa.
Daca felul muncii este același, daca cerințele si condițiile de munca sunt aceleași, daca muncesc este egala sau de valoare egala, diferențierile de salarizare nu se justifica.
In sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil in interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.
întrucât salariile (indemnizațiile) de baza se stabilesc in funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv si rezonabil intre ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitima, fara a fi vorba de existenta unor discriminări.
In ceea ce privește insa sporurile, adică acele elemente accesorii si variabile ale salariului, care se acorda in funcție de condițiile in care se prestează munca, situația este cu totul alta.
In sistemul legal actual sporurile sunt recompense sau gratificații, ele constituind, in principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de munca sau pentru întrunirea de către cei in cauza a unor condiții speciale.
Sporurile la salariu (indemnizație) de baza se acorda daca sunt întrunite următoarele condiții:
- Salariatul sa ocupe un post intr-o specializare care ii conferă dreptul la un anumit spor;
- Salariatul sa lucreze efectiv in condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de munca sau, dupa caz, de contractul individual de munca.
Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexitatea si atribuțiile de serviciu, funcția (postul), meseria îndeplinita, cantitatea, calitatea si valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate si cuantumul salariului (indemnizației) de baza ale unui salariat, acestuia trebuie sa i se dea un anumit spor daca lucrează efectiv in condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu exista nici o justificare legitima, obiectiva si rezonabila ca. in cazul a 2 (doi) salariați, care nu se găsesc in situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii s.a.. dar care amândoi lucrează - cu titlul de exemplu - in aceleași condiții deosebite de munca, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei sa primească sporul corespunzător, iar cel de al doilea, sa nu-l primească pentru motivul ca legea sau ordonanța in baza căruia este retribuit acest din urma salariat nu prevede acordarea acestui spor.
In considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea si complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții si activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fara ca prin aceasta sa se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de Art. 16 din Constituție, insa acest tratament diferențiat trebuie sa se refere doar la stabilirea salariatului (indemnizației) de baza, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați in funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, cat si a adaosurilor la salariu de baza ce se acorda in funcție de performantele individuale.
In ceea ce privește insa sporurile la salariu (indemnizație) de baza, acestea trebuie sa fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile si funcțiile pe care le ocupa si de domeniul in care isi desfășoară activitatea atat timp cat lucrează efectiv in condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Mai mult, orice deosebire în acordarea tichetelor/voucherelor de vacantă trebuie, potrivit art. 2 al. 3 din OUG nr. 137/2000 să fie justificată de un s:op legitim. Scopul legitim trebuie să fie expres exprimat în cuprinsul legii sau cu ocazia adoptării acesteia.
De asemenea, precizează ca art. 11 clin Constituția României stabilește cu valoare de principiu, obligarea statului român de a îndeplini întocmai și, cu buna credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
Integrarea normelor internaționale consensuale în dreptul intern se realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaționale (acord, convenție, protocol, statut, pact, etc.) operațiune prin care acestora li se conferă forța obligatorie de către Parlament, întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internațional ratificat sunt integrate în sistemul normelor interne, urmând a avea forte juridică a legii.
Distinct de consacrarea integrării dreptului internațional în sistemul juridic național, legea fundamentală a României conține reglementări specifice referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului.
Astfel, art. 20 stabilește că interpretarea si aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte și că reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinde în tratatele ratificate de România, au prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe."
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului (C.E.D.O), precum si protocoalele adiționale la aceasta, în acest mod, conform art. 11 și 20 din Constituție, Convenția si protocoalele ei adiționale devenind parte integrată a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus C.E.D.O si protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu si prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecința imediata aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar in plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O cu privire la hotărârile judecătorești naționale.
Devenită parte a dreptului intern Convenția are aplicabilitate directă în sistemul roman de drept, atât prin dispozițiile conținute de textul propriu-zis al acestuia și al Protocoalelor adiționale, cât, mai ales, prin practica judiciară dezvoltată de gardianul său principal, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Textul articolului 53 din Convenție obligă statele să se conformeze hotărârilor Curții în litigiile în care sunt părți. In caz de neconcordantă între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate, potrivit Constituției României, republicată, reglementările internaționale, cu excepția situației în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede, in art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: "Orice persoane are dreptul de a fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. (....)
Conform Directivei 20007JIC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatări: discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar compatibile, nu neapărat in situații similare.
Dreptul la o remunerație egală pentru muncă egală este reglementat și la art. 6 din Codai Muncii și art. 23 din declarația Universală a Drepturilor Omului, iar OG nr. 137/2000 cu modificările ulterioare, prevede la art. 1 alin. 2 principiul egalității între cetățeni, caz în care excluderea privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea unor drepturi inclusiv salariul egal pentru muncă egală.
Învederează instanței că însuși legiuitorul, sesizând vădita discriminare între funcționarii publici și celelalte categorii de personal care primesc sau au primit tichetele/voucherele de vacanță, a procedat la adoptarea Legii nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță.
Astfel, la data de 01.07.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 173/2015, prin care legiuitorul a statuat că Instituțiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și instituțiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și subordonare, inclusiv cele care se finanțează integral din venituri proprii, care încadrează funcționari publici și/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă, după caz, acordă, în condițiile legii, prime de vacanță numai sub forma voucherelor de vacanță (an. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009).
Cu alte cuvinte, ceea ce se întâmplă in fapt și în drept în prezent confirmă susținerea noastră potrivit cu care membrii noștri de sindicat în numele cărora am formulat prezenta acțiune, funcționari publici cu statut special - polițiști., au dreptul la contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012 - 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/ar.
Având în vedere toate aceste motive, solicită instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului să acorde fiecăruia dintre reclamanți o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an depus judecății, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale.
În drept, își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 8/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 94/2014; art. 40 alin. (2) lit. c), ar:. 253, art. 266 și urm. din Codul Muncii, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Directiva CEDO nr. 200/JIC/78, Directiva CEDO 2000/43/CE, Decizia nr. 46/15.12.2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
In conformitate cu prevederile art. 272 din Codul Muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de la înfățișare.
Solicită instanței să dispună admiterea probei cu înscrisuri.
Anexăm prezentei următoarele înscrisuri:anexă-tabel nr. 1 cu membrii de sindicat în numele cărora am depus cererea de chemare în judecată;dovada calității de calității de reprezentant, prin tabele cu semnături;dovada înființării S.N.P.V. "PRO LEX" - sentința civilă nr. 14/2004 (acordare personalitate juridică) și sentința civilă nr. 19/2005 .
În temeiul art. 223 alin. 3 și art. 411 alin. 1 pct. 2 teza finală din codul de procedură civilă solicită judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 11.09.2015, pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Olt, a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru considerentele ce urmează :
Art.l alin.(l) din OUG nr.8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, cu modificările și completările ulterioare, prevede:
" (1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pentru recuperarea și întreținerea capacității de muncă a personalului salarial, angajatorii care adresează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță.
Membrii de sindicat pentru care reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "PRO LEX" solicită despăgubirea echivalentă cu contravaloarea tichetelor de vacanță aferente perioadei 2012-2014 sunt funcționari publici civili cu statut special polițiști în cadrul IPJ Olt, aspect pe care de altfel îl menționează chiar reclamantul în cuprinsul acțiunii sale "în fapt, membrii de sindicat în numele cărora a formulat acțiunea sunt funcționari publici cu statut special, polițiști.
Art.l alin.(l) din Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului (modificată) precizează că polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului,,.
Art.25 alin.(l) lit.a) din același text de lege sus enunțat prevede că fiecare polițist are dosar personal care cuprinde:documentul de numire în funcție, documentul de atestare a studiilor și cel privind depunerea jurământului,art.4 alin.(l) din Legea nr.188/199 privind Statutul funcționarilor publici, rep,arată că raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ emis în condițiile legii, neexistând contracte individuale de muncă.
In conformitate cu prevederile art.411 alin.(l) pct.2 din Codul de procedură civilă, solicită judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului instituției.
Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:
Reclamantul X a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliție al Județului Olt să acorde fiecăruia dintre reclamanți o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente perioadei 2012 - 2014 în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată/an, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecății, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. 8/2009 "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pentru recuperarea și întreținerea capacității de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță", în timp ce alin. 2 al aceluiași articol prevede " Instituțiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și instituțiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și subordonare, inclusiv cele care se finanțează integral din venituri proprii, care încadrează funcționari publici și/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă, după caz, acordă, în condițiile legii, prime de vacanță numai sub forma voucherelor de vacanță.» "..
Prin urmare, art. 1 alin. 2 din O.U.G. 8/2009 condiționează acordarea voucherelor de vacanță de către instituțiile publice de respectarea "condițiilor legale" - cu alte cuvinte, pentru acordarea unor astfel de drepturi salariale este necesară alocarea de fonduri cu această destinație.
Or, din acest punct de vedere, art. 15 alin. 2 din O.U.G. 80/2010 - respectivul articol fiind introdus prin Legea nr. 283/2011 -, statuează că "În bugetele pe anul 2012 ale instituțiilor publice centrale și locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou și tichete de vacanță personalului din cadrul acestora", art. 9 din O.U.G. 84/2012 stabilește că "Prevederile art. 15, 18, 19 și 20 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013", în timp ce art. 5 alin. 2 din O.G. 29/2013 menționează "În bugetele pe anul 2014 ale instituțiilor și autorităților publice centrale și locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou și vouchere de vacanță personalului din cadrul acestora".
Ca atare, din moment ce legiuitorul a stabilit în mod clar că, în bugetele pentru anii 2012, 2013 și 2014, instituțiile publice nu vor avea prevăzute sume care să fie destinate acordării voucherelor de vacanță, nu este îndeplinită condiția impusă de art. 1 alin. 2 din O.U.G. 8/2009 pentru acordarea respectivelor drepturi - și anume alocarea fondurilor cu această destinație.
Contrar susținerilor reclamantului, nu se poate considera că instituției-pârâte îi revenea obligația efectuării demersurilor legale în vederea asigurării fondurilor pentru acordarea voucherelor de vacanță (tichetelor de vacanță) pentru perioada 2012 - 2014 - în contextul în care existau acte normative care statuau în mod expres că nu pot fi alocate fonduri cu o astfel de destinație.
În altă ordine de idei, chiar în ipoteza în care ar fi stabilit că reclamantul este îndreptățit a primi vouchere de vacanță (tichete de vacanță) în perioada anterior menționată, instanța nu s-ar fi putut substitui ordonatorului de credite și să stabilească acordarea a "6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată/an", întrucât constituie prerogativa exclusivă a pârâtei să aprecieze, în concret - în ipoteza că i-ar fi fost alocate fonduri în acest sens, dacă va acorda respectivele vouchere la nivelul maxim reglementat de legiuitor sau într-o mai mică proporție - dat fiind că sintagma folosită de art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 8/18.02.2009 nu este "se acordă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal", ci "nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaților sub formă de vouchere de vacanță reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal".
Totodată, instanța reține că reclamanții din prezenta cauză sunt funcționari publici cu statut special, conform art. 1 alin. 1 din legea nr. 306/2009, ale căror raporturi de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ emis în condițiile legii, nefiind cuprinși în sfera persoanelor care sunt îndreptățite să primească aceste vouchere de vacanță, care sunt prevăzute pentru personalul salarial încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, în timp ce alineatul 2 vorbește despre funcționari publici și/sau personal prin încheierea unui contract individual de muncă.
Deși reclamanții iau invocat în speță principiul nediscriminării, instnața nu poate reține că aceștia au fost discriminați în vreun fel, având în vedere că scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor perspective egale și echitabile de acces la oportunitățile disponibile în societate, astfel încât persoanele aflate în situații similare trebuie să beneficieze de tratament similar și să nu fie tratate mai puțin favorabil numai din cauza unei anumite caracteristici "protejate"; pe care o dețin, iar acele persoane care se află în situații diferite trebuie să beneficieze de tratament diferit în măsura în care acesta este necesar pentru a le permite să profite de anumite oportunități în același mod ca și celelalte persoane.
Ori, în speță nu se poate reține că reclamanții se află într-o situație similară celorlalte categorii de personal salarial, aceștia beneficiind de un statut special, reglementat printr-o lege specială în care sunt prevăzute drepturi în raport de munca prestată.
Chiar dacă egalitatea de șanse constituie unul dintre principiile fundamentale ale democrațiilor moderne, aceasta nu înseamnă totuși egalitatea absolută. Aplicarea unui tratament diferențiat este indicat în cazul celor aflați într-o situație diferită.
Față de aceste considerente, instanța a respins cererea formulată ca neîntemeiată.
Data publicarii pe portal:24.03.2016
| ← anulare act administrativ . Jurisprudență Acte ale... | constatarea legalităţii hotărârii de divizare.... → |
|---|
