Obligarea autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor la plata despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003. Instanţa competentă.
| Comentarii |
|
Obligarea autorităţii naţionale pentru restituirea proprietăţilor la platadespăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003. Instanţa competentă.Art. 8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003,H.G. nr. 1120/2006, H.G. nr. 57/2008,Art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004
În condiţiile în care obiectul cererii nu vizează vreo hotărâre saudecizie a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru RestituireaProprietăţilor - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr.290/2003, ci priveşteexclusiv obligarea la plata despăgubirilor (operaţiune subsecventă actuluiadministrativ prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), în modevident nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţatribunalului, urmând a fi aplicate normele de competenţă stabilite prin art.10alin. 1 din Legea nr.554/2004 - lege cadru în materia contenciosuluiadministrativ.
Drept urmare, competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni revinecurţii de apel, avându-se în vedere rangul central al respectivei autorităţipublice chemate în judecată.
(Decizia nr. 1030 din 21 octombrie 2009)
Prin sentinţa nr.152/CA/30 aprilie 2009, Tribunalul Argeş a respins canefondată acţiunea formulată de reclamanta L.M. prin care a solicitat obligareaAutorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata despăgubirilorîntemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003.
Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut că, întemeiul hotărârilor nr. 178/19 decembrie 2006 şi nr. 264/6 iulie 2007, pârâtaurmează să plătească reclamantei 192.006,71 lei pentru anexele gospodăreşti şiterenul aferent acestora şi 429.057,28 lei pentru suprafaţa de 50 ha., bunuri ce auaparţinut autorilor acesteia.
S-a mai reţinut de către prima instanţă că dispoziţiile art. 18 din HG nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003 ce reglementează eşalonarea plăţii pe parcursul a doi ani consecutivi suntaplicabile doar în situaţia în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul destat pentru plata despăgubirilor stabilite în baza Legii nr.290/2003.
În cauză, s-a apreciat că prin plata primei tranşe a despăgubirilor stabilite prinhotărârea nr. 278/2007 pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile. Neplata primei tranşereprezentând 40 \% din suma stabilită prin hotărârea 264/2007 nu este imputabilăpârâtei, deoarece nu au fost alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat în acestscop, iar pe de altă parte, printr-o eventuală admitere a prezentei acţiuni, s-ar creareclamantei două titluri pentru aceiaşi creanţă, ceea ce este inadmisibil..
Împotriva sentinţei în termen legal s-a formulat recurs de către reclamantă,prin care s-a susţinut că acţiunea a fost respinsă printr-o interpretare nelegală datădispoziţiilor art.18 alin.5 din HG.1120/2006, pentru că reţinerea existenţeifondurilor suficiente echivalează cu asumarea unei obligaţii sub condiţie purpotestativă din partea debitorului, care este nulă absolut. Chiar şi în această ipotezănu s-a făcut vreo probă care să ateste că nu s-au alocat fondurile necesare ci,dimpotrivă, prin adresa din 26 mai 2008 i s-a comunicat de către Ministerul deFinanţe că au fost virate sumele solicitate de către ANRP.
Mai mult, a primit 40\% din despăgubirile stabilite prin decizia nr.278/2007chiar în anul 2007, nu şi pentru decizia nr.264/2007, iar prezenta acţiune a fostintrodusă pentru obţinerea unui titlu executoriu.
La 8 octombrie 2009 s-a înregistrat întâmpinarea formulată de AutoritateaNaţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a solicitat respingerearecursului ca nefondat, cu motivarea de esenţă că nu a avut la dispoziţie fondurilenecesare pentru achitarea tranşelor.
La termenul de judecată din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel a invocatdin oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială atribunalului în soluţionarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.290/2003 şiale HG 1120/2006.
Examinând cu prioritate această excepţie (ce face inutilă cercetarea celorlaltemotive de recurs), Curtea constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.5 din Legea nr.290/2003 privind acordarea dedespăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate aacestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şiŢinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi aplicării Tratatului de Pace întreRomânia şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947,actualizată ( act normativ pe care se întemeiază dreptul reclamantei), hotărârileAutorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sunt supuse controluluijudecătoresc, putând fi atacate în condiţiile legii contenciosului administrativnr.554/2004, cu modificările ulterioare. Prin Normele Metodologice de Aplicare aacestei legi, aprobate prin HG nr.1120/2006, modificată prin HG nr.57/2008 (forma în vigoare la această dată) s-a stabilit că hotărârile autorităţii, respectivdeciziile emise de vicepreşedinte, pentru anumite situaţii, sunt supuse căii de atac latribunalul în a cărui teritorială domiciliază petentul.
În condiţiile în care obiectul cererii, potrivit celor arătate în cuprinsulacesteia, nu vizează vreo hotărâre sau decizie a vicepreşedintelui AutorităţiiNaţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru Aplicarea Legiinr.290/2003, ci priveşte exclusiv obligarea la plata despăgubirilor (operaţiunesubsecventă actului administrativ prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri), înmod evident nu sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la competenţatribunalului, urmând a fi aplicate normele de competenţă stabilite prin art.10 alin. 1din Legea nr.554/2004 - lege cadru în materia contenciosului administrativ.
Refuzul executării actului administrativ prin care persoanei respective i-a foststabilit dreptul la despăgubiri este asimilat refuzului nejustificat de rezolvare a uneicereri adresate unei autorităţi publice, care la rândul lui este asimilată actuluiadministrativ, în baza art. 2 alin.1 litera i teza a II-a si alin.2 din legea contenciosuluiadministrativ. Ca o consecinţă, calea procesuala ce trebuie urmată este aceea acontenciosului administrativ.
În considerarea legii speciale, a contenciosului administrativ nr.554/2004,competenţa de soluţionare a prezentei acţiuni revine Curţii de Apel Piteşti, avându-se în vedere rangul central al respectivei autorităţi publice chemate în judecată.
În concluzie, în temeiul art.312 alin.3 coroborat cu art.304 pct.3 şi art..3pct.1 Cod pr.civilă, precum şi cu art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, Curtea aadmis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, înprimă instanţă, la Curtea de Apel Piteşti - secţia comercială.
| ← Teren proprietate privată a statului. Procedura de concesionare... | Obligaţia consignatarului de restituire a bunului în cazul în... → |
|---|
