Procedura insolvenţei. Contestaţie la tabelul de creanţe. Contract de leasing. Clauze îndoielnice. Consecinţe
| Comentarii |
|
Pentru ca ratele de leasing neplătite să se transforme automat, începând cu momentul încetării contractului, în daune-interese pentru neexecutare, este necesar ca părţile să fi prevăzut în cuprinsul convenţiei o clauză expresă în acest sens, din analiza textului de care se prevalează recurenta neputându-se înţelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecinţă a rezilierii declarate de către finanţator pentru neplata integrală a ratelor de leasing, nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract), ştiut fiind faptul că, atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Chiar dacă în contractul de leasing se prevede că în caz de reziliere partea în culpă datorează şi daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, această clauză nu este decât una de principiu, neputând determina, prin ea însăşi, concluzia că debitoarea ar fi ţinută să plătească daune-interese în cuantumul ratelor viitoare, pentru aceasta trebuind să existe o clauză penală prin care părţile să fi evaluat anticipat despăgubirile datorate creditorului în acest fel.
Secţia comercială, Decizia nr. 220 din 8 februarie 2011
Prin sentința comercială nr. 2764 din 17 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 1344/108/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestația formulată de creditoarea SC T Leasing I.F.N. SA București împotriva tabelului preliminar al creanțelor debitoarei SC M SRL Arad întocmit de lichidatorul judiciar SCP. E S.P.R.L. Arad.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs societatea creditoare, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii contestației la tabel.
Prin decizia civilă nr. 220 din 8 februarie 2011 C.A. Timișoara a respins recursul creditoarei SC T Leasing I.F.N. SA București, menținând sentința comercială nr. 2764 din 17 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1344/108/2009.
Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că, în esență, recurenta susține că în mod greșit judecătorul-sindic i-a respins contestația la tabelul preliminar al creanțelor întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei SC M SRL Arad, menținând-o înscrisă doar cu suma de 223.059 lei din totalul de 590.435 lei, pentru care a depus declarație de creanță.
Curtea a constatat că în mod corect practicianul i-a înlăturat suma de 367.376 lei, apreciind că aceasta nu îndeplinește condițiile de admisibilitate pretinse de Legea nr. 85/2006, modificată, iar judecătorul-sindic în mod judicios a reținut că este neîntemeiată contestația pe care a formulat-o împotriva tabelului preliminar al creanțelor debitoarei.
Astfel, în conformitate cu art. 64-67 din acest act normativ, cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar potrivit evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii. La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanței și ale actelor de constituire de garanții. Toate creanțele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepția creanțelor constatate prin titluri executorii. Toate creanțele prezentate pentru a fi admise și înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile și corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administratorul judiciar sau creditori. Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri și a documentelor depuse și va efectua o cercetare amănunțită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea fiecărei creanțe, în vederea îndeplinirii acestei atribuții având dreptul de a solicita explicații de la debitor, putând purta discuții cu fiecare creditor, solicitându-i, dacă consideră necesar, informații și documente suplimentare.
într-adevăr, ca urmare a neplății ratelor de leasing pe o perioadă mai mare de 60 de zile de la data scadenței fiecărei rate, așa cum a fost stipulat expres la art. 22 - Calculul și eșalonarea plăților - din contract, în temeiul art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, cu modificările ulterioare, și a art. 15.3 din contractele de leasing financiar nr. 26434/10.01.2008, nr. 27646/29.02.2008 și nr. 29453/02.05.2008, în data de 26 februarie 2009 recurenta i-a trimis debitoarei o adresă de reziliere, cele trei contracte încetând, utilizatorul fiind obligat, în conformitate cu art. 18.1, coroborat cu art. 15.4, să restituie bunurile care fac obiectul leasingului, finanțatorul intrând în posesia acestora, în calitate de proprietar. De asemenea, art. 15.2 din contract stipulează că, în caz de reziliere, partea în culpă datorează și daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, art. 17.1 prevăzând că utilizatorul își exprimă opțiunea fermă de cumpărare la sfârșitul perioadei de leasing a bunului/bunurilor.
Totuși, sunt neîntemeiate susținerile creditoarei în sensul că, dat fiind faptul că în funcție de momentul rezilierii utilizatorul rămâne de obicei cu mai multe rate neplătite, toate acestea se transformă automat, conform contractului, începând cu momentul încetării acestuia, în daune-interese pentru neexecutare, în componența cărora intră capitalul, fără dobândă, asigurare bun, redevență, plată T.V.A. (ca și cum ar fi fost facturată o rată din timpul derulării leasingului). Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi fost imperios necesar ca părțile să fi prevăzut în cuprinsul contractului, care reprezintă legea părților - acestea fiind ținute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda -, o clauză expresă în acest sens, ceea ce nu au făcut, din analiza art. 15.7, de care se prevalează recurenta, neputându-se înțelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecință a rezilierii declarate de către finanțator pentru neplata integrală a ratelor de leasing timp de mai mult de 60 de zile de la data scadenței obligației (art. 15.3), nu îl scutește pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract, așa cum susține creditoarea). Or, este știut faptul că, deși din punct de vedere al teoriei dreptului, leasingul este un contract negociat, în practică el este unul de adeziune, utilizatorul fiind ținut să-l semneze, de regulă, în forma propusă de finanțator, așa cum se întâmplă și în cazul contractelor de credit bancar (dovadă în acest sens fiind împrejurarea că toate convențiile de leasing, în care recurenta deține calitatea de finanțator, au aceleași clauze generale). Ca atare, orice clauză îndoielnică îi este imputabilă exclusiv acesteia din urmă, iar art. 983 din C.civ. statuează că atunci când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, care în speța de față este intimata.
Este de reținut și faptul că societatea creditoare dă dovadă de inconsecvență în cuprinsul cererii de recurs, în sensul că, pe de o parte, face referire la art. 15.7 din convenție, afirmând că rezilierea contractului de leasing în oricare dintre situațiile reglementate de 15.3 (printre care se regăsește și neplata ratelor de leasing timp de cel puțin 60 de zile, în actul juridic semnat de părți făcându-se referire la „neexecutarea integrală a obligației de plată a ratei de leasing timp de cel mult 60 de zile de la data scadenței obligației”), nu îl scutește pe utilizator de plata integrală a ratelor viitoare, această clauză reglementând, în opinia sa, respectiva obligație a locatarului, iar pe de altă parte, invocă art. 15.2, lăsând să se înțeleagă că plata sumei rezultată din adunarea ratelor de leasing ulterioare încetării contractului, până la sfârșitul perioadei stabilită în contract, i-ar reveni cu titlu de daune-interese (compensatorii), ca echivalent al prejudiciului suferit pentru neexecutarea parțială a obligației de către debitor. Chiar dacă art. 15.2 din contractele de leasing prevede că în caz de reziliere, partea în culpă datorează și daune pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, această clauză nu este decât una de principiu, neputând determina, prin ea însăși, concluzia că debitoarea ar fi ținută să plătească daune-interese în cuantumul ratelor viitoare, pentru aceasta trebuind să existe, așa cum s-a arătat și mai sus, o prevedere expresă distinctă, o clauză penală prin care părțile să fi evaluat anticipat despăgubirile datorate creditorului în acest fel, art. 1066 din C.civ. arătând că clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.
Nu în ultimul rând, simplul fapt că, în conformitate cu art. 8 din O.G. nr. 51/1997, republicată, cu modificările ulterioare, contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii, nu însemnă că o declarație de creanță depusă de un creditor ce deține un astfel de titlu trebuie primită pur și simplu de practician. Atât în vechea reglementare, cât și în cea actuală, legiuitorul a stabilit cu precizie și claritate pașii ce trebuie urmați în aplicarea procedurii de executare silită concursuală a creanțelor debitorului insolvent. Sub acest aspect, într-o secțiune distinctă a legii, întitulată „Primele măsuri”, sunt descrise activitățile care trebuie întreprinse de judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar, creditorii sociali și asociați, ordinea operațiunilor și termenele în care persoanele implicate în procedură sunt obligate să se încadreze, toate aceste operațiuni și competențe fiind reglementate punctual. în acest profil, pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor asupra averii debitorului legea prevede un termen de decădere, obligând administratorul sau lichidatorul judiciar să verifice toate creanțele care nu rezultă din titluri executorii. întrucât practicianul este prezumat de legiuitor ca fiind un cunoscător și profesionist, unul dintre organele care aplică procedura, acesta este obligat să verifice toate creanțele, să ceară lămuriri, să-și sprijine constatările pe documente justificative și pe texte de lege, și să întocmească tabele de creanță.
în speță, judecătorul-sindic a impus lichidatorului judiciar să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 85/2006, modificată, și să procedeze la verificarea creanței recurentei contestatoare prin prisma înscrisurilor și a documentelor doveditoare, mai exact a clauzelor contractelor de leasing, și să întocmească tabelul preliminar care să cuprindă fără echivoc toate informațiile privitoare la sumele pretinse de SC T Leasing I.F.N. SA București. Pe de altă parte, practicianul a ordonat creanțele în sensul cerut de lege, arătând că suma de 367.376,02 lei nu poate fi primită deoarece din declarația de creanță nu rezultă explicit care ar fi pierderea suferită de creditoare în cazul contactelor invocate, nerezultând beneficiul de care aceasta a fost lipsită prin neexecutarea de către debitoare a obligațiilor sale, partea arătând în scris clauzele contractuale în temeiul cărora pretinde respectiva sumă, toți creditorii fiind interesați să fie elucidate sub toate aspectele diferendele asupra existenței și certitudinii creanțelor de suportat și de încasat din averea falitei. De asemenea, trebuie avut în vedere că potrivit alin. 3 al art. 66 din Legea insolvenței, toate creanțele prezentate pentru a fi admise și înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile și corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administrator sau creditori, recurenta neinterpretând în totalitate acest text atunci când a invocat doar prevederile alin. 1 al respectivului articol. Drept urmare, în situația în care creanța unui creditor este contestată, judecătorul-sindic este obligat să facă o verificare atât asupra caracterului cert și exigibil al creanței declarate, cât și asupra temeiniciei ei, pentru că chiar dacă un titlu executoriu nu poate fi apreciat ca „netemeinic și nelegal” decât în ipoteza în care el este atacat pe căile prevăzute de lege, judecătorul de insolvență nu poate ignora motivele invocate în contestația lichidatorului judiciar.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
| ← Procedura insolvenţei. Suportarea cheltuielilor de judecată... | Anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna... → |
|---|
