Procedura insolvenţei. Suportarea cheltuielilor de judecată avansate de un creditor participant la această procedură judiciară
| Comentarii |
|
„A cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul, la baza obligaţie de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, aflându-se culpa procesuală. În cadrul unui dosar de insolvenţă practicianul desemnat de tribunal nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al debitorului, reprezentarea judiciară putând să fie nu numai facultativă, ci şi obligatorie (legală), aşa cum este cazul celor ce fac obiectul procedurii de executare colectivă. Un administrator judiciar sau lichidator poate şi trebuie să răspundă, în condiţiile Legii insolvenţei, pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic, însă în acest caz temeiul juridic este unul diferit de art. 274 din C.proc.civ., impunându-se cu necesitate administrarea unor probe certe, pertinente şi concludente din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor pretinse de lege pentru ca practicianul să poată fi obligat la acoperirea prejudiciului produs.
Secţia comercială, Decizia din 11 ianuarie 2011
Prin încheierea comercială nr. 279/J.S. din 22 aprilie 2010 pronunțată în dosarul nr. 1383/115/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraș-Severin a admis excepția de tardivitate a formulării contestației de către creditoarea SC C SRL Reșița împotriva hotărârii creditorului majoritar SC L SRL Brașov nr. 3755 din 25 ianuarie 2010 privind înlocuirea administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolvență P.E. cu SCP. M S.P.R.L. Reșița, respingând, totodată, și cererea aceleiași creditoarea de înlocuire, în baza art. 19 din Legea nr. 85/2006, modificată, a administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolvență P.E. cu SCP. M S.P.R.L. Reșița. De asemenea, în temeiul art. 22 din lege, tribunalul a dispus încetarea atribuțiilor administratorului judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență P.E., desemnat prin sentința de deschidere a procedurii insolvenței nr. 378/J.S. din 18 iunie 2009, numind în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC T SRL Bocșa pe practicianul în insolvență SCP. I S.P.R.L. Timișoara, obligând debitoarea la plata către creditoarea SC L SRL Brașov a sumei de 917 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar creditoarea SC C SRL Reșița, către aceeași parte, la 1.494,48 lei, cu același titlu.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs creditoarea SC L. SRL Brașov, solicitând modificarea ei în parte, în sensul obligării fostului administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență P.E. la plata cheltuielilor de judecată și nu a societății debitoare.
Prin decizia civilă nr. 20 din 11 ianuarie 2011 C.A. Timișoara a respins recursul declarat de creditoarea SC L. SRL Brașov împotriva încheierii comerciale nr. 279/J.S. din 22 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 1383/115/2009 în contradictoriu cu debitoarea intimată SC T. SRL Bocșa, reprezentată prin administratorul judiciar SCP. M S.P.R.L. Timișoara și intimatul Cabinetul Individual de Insolvență P.E.
Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că potrivit pct. 9 al art. 304 din C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
în esență, societatea creditoare consideră că în mod greșit judecătorul-sindic a dispus ca suma de 917 lei, conform decontului prezentat, să fie suportată de către debitoarea SC T. SRL Bocșa, câtă vreme cheltuielile de judecată avansate de ea au fost generate în mod direct de faptele și actele administratorului judiciar.
Aceste critici nu pot fi primite deoarece chiar dacă principiul statuat în art. 274 din C.proc.civ. este acela că „partea” care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată efectuate de adversarul său, nu înseamnă că în cadrul unui dosar de administrare a procedurii insolvenței „practicianul” desemnat în cauză poate fi obligat să suporte, în baza acestui text de lege, asemenea cheltuieli.
Judecata semnifică o legătură juridică, un raport de drept, care ia naștere odată cu cererea introductivă de instanță și se sfârșește prin executarea hotărârii pronunțate. Ca orice alt raport juridic, participanții la judecată au un statut predeterminat de lege și îndeplinesc, în baza acestui statut, funcții specifice. în raport cu statutul lor, unii dintre participanți exercită „atribuții”, alții exercită „drepturi” și îndeplinesc „obligații subiective” ori prevalează „prerogative” și îndeplinesc „sarcini”, îndatoriri „profesionale” sau de „serviciu” - toate integrate în funcția jurisdicțională.
Două sunt componentele fundamentale ale acestei funcții: litigiul și judecata. Litigiul este diferendul care opune părțile și el formează „materia” judecății. Judecata semnifică raportul care ia naștere între participanții la rezolvarea diferendului. Legătura dintre ele este de ordinul evidenței: litigiul constituie obiectul judecății, în timp ce judecata este forma de rezolvare a litigiului. Litigiul este condiția sine qua non a oricărei judecăți contencioase. Așa se explică încetarea judecății când litigiul se stinge, bunăoară prin achiesare totală și necondiționată, prin renunțarea la însuși dreptul dedus judecății, prin tranzacție.
Judecata contencioasă, spre deosebire de cea grațioasă, are, în mod necesar, cel puțin două părți: o parte reclamantă și o parte pârâtă. Acestea sunt subiecte principale în judecată, față de terți - față de toți ceilalți, străini de judecată - hotărârea instanței fiind un res inter alios acta. Orice parte are dreptul, iar uneori chiar obligația, de a împuternici un mandatar să o reprezinte în judecată, îndeplinind în numele ei actele necesare pentru deschiderea, desfășurarea și finalizarea procesului. în acest sens, câteva dispoziții legale sunt edificatoare. Astfel, potrivit art. 67 alin. 1 din C.proc.civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar; mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nicio precizare în această privință, dar poate fi restrâns numai la anumite acte sau numai pentru o anumită instanță - art. 68 alin. 3; persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate în formele arătate în legile sau statutele care reglementează capacitatea sau, după caz, și organizarea lor - art. 42; dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea - art. 68 alin. (4).
„A cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul, la baza obligație de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, aflându-se culpa procesuală. Această culpă aparține pârâtului nu numai în situația în care, urmare a neexecutării obligațiilor prevăzute de lege, acțiunea reclamantului este admisă de către instanță, ci și atunci când pârâtul își îndeplinește obligațiile pe parcursul procesului, ceea ce determină respingerea cererii reclamantului ca rămasă fără obiect, caz în care partea reclamantă, deși i se respinge acțiunea, nu se află în culpă pentru că pornirea procesului a fost determinată de atitudinea pârâtului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile la timp, situație similară cu cea în care pârâtul își îndeplinește obligațiile înaintea sesizării instanței, dar nu-l înștiințează pe reclamant, ceea ce determină declanșarea procesului.
în cadrul unui dosar de insolvență, practicianul desemnat de tribunal nu stă în proces în nume propriu, cum în mod judicios a reținut și prima instanță, ci în calitate de reprezentant legal al debitorului, prin reprezentare judiciară înțelegându-se situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește actele procesuale într-un proces și participă la raporturile procesuale în numele și pentru o altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului litigios sau persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecății, reprezentarea judiciară putând să fie nu numai facultativă, ci și obligatorie (legală), așa cum este cazul celor ce fac obiectul procedurii de executare colectivă, art. 87 pct. 5 din C.proc.civ. prevăzând expres că cei supuși procedurii insolvenței se citează prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar.
în aceste condiții este evident că practicianul în insolvență nu poate fi obligat să plătească cheltuielile de judecată ocazionate de purtarea unui litigiu câștigat de adversar, proces în care reprezenta interesele subiectului pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, pentru că nu el este cel care „a căzut în pretenții”, ci partea însăși, pe care doar o reprezintă. Totuși, nu înseamnă că un administrator judiciar sau lichidator nu poate și nu trebuie să răspundă, în condițiile art. 22 alin. (4) din acest act normativ, pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a atribuțiilor prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic. însă, în acest caz, temeiul juridic este unul cu totul diferit decât cel invocat de recurentă (art. 274 din C.proc.civ.), impunându-se cu necesitate administrarea unor probe certe, pertinente și concludente din care să rezulte îndeplinirea condițiilor pretinse de lege pentru ca practicianul să poată fi obligat la acoperirea prejudiciului produs, simplul fapt al câștigării procesului nefiind suficient, cum în mod greșit consideră creditoarea recurentă.
Chiar dacă încheierea tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din C.proc.civ., în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
(Judecător dr. Csaba Bela Nasz)
| ← Procedura insolvenţei. Condiţiile formulării acţiunii în... | Procedura insolvenţei. Contestaţie la tabelul de creanţe.... → |
|---|
