Procedura insolvenţei. Jurisprudență Faliment
| Comentarii |
|
Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 1036 din data de 07.03.2013
Într-un contract de leasing considerat, ca și contractele bancare, unul de adeziune, condițiile generale ale contractului trebuie să concorde cu condițiile speciale, clauza penală trebuind să fie expresă și nu subînțeleasă. În aceste condiții, orice clauză îndoielnică se interpretează în favoarea debitorului, OG nr. 51/1997 permițând alăturarea de norme derogatorii de la lege cu privire la daunele-interese, prin convenția părților. De asemenea, de la data rezilierii și/sau reposedării bunului, după caz, contravaloarea asigurărilor pentru bunul reposedat nu mai poate fi cerută debitorului, mai ales în contextul în care plata primelor de asigurare nu este acoperită nici de prevederile OUG nr. 51/1997, după cum nu poate fi cerută de la debitor decât contravaloarea restului de rate și a accesoriilor și altor cheltuieli din care a fost scăzută contravaloarea bunului vândut, dacă această valoare nu acoperă restul sumei finanțate, cu respectarea dispozițiilor legii insolvenței.
Prin sentința civilă nr. 1036 din 7 martie 2013 pronunțată în dosarul nr. 4428/108/2012/a1 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins contestația formulată de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. împotriva tabelului preliminar al creanțelor debitoarei S.C. CH S.R.L. Arad, menținând înscrierea contestatoarei în tabel, la poziția 3, în grupa creanțelor chirografare, cu suma de 93.325.940 lei, astfel cum a dispus administratorul judiciar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că contestația creditoarei este neîntemeiată, în mod corect această societate fiind înscrisă la poziția 3, în grupa creanțelor chirografare, cu suma de 93.325.940 lei, suma de 347.836,24 lei fiindu-i respinsă ca fiind achitată de către debitoare, astfel cum rezultă din actele contabile ale acesteia. Deși a semnat contractul de leasing nr. 12127/13.08.2012, debitoarea a avut posibilitatea de a negocia cu finanțatorul creditor numai în privința obiectului leasingului, a duratei contractului, a plăților ce urmau a fi efectuate, iar nu și în ceea ce privește condițiile generale de leasing, la care debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, care au fost numai aduse la cunoștința utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia. Totodată, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, art. 15, în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.
În speță, potrivit art. 12.4. alin. II prima liniuță, contractul a încetat la data de 24.01.2009, prin împlinirea termenului de 30 zile de la scadența ultimei rate neachitate, ultima rată achitată parțial având loc în data de 10.12.2008, scadentă la 24.12.2008, iar în data de 24.01.2009 s-a împlinit termenul de 30 zile când finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul sau să solicite daune-interese, respectiv penalități de 0,35% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 10.9.1 din Condițiile generale, însă finanțatorul a înțeles să emită în continuare facturi.
Prin somația emisă la data de 29.12.2008, acesta a înștiințat debitoarea cu privire la rezilierea contractului, dar a continuat să înregistreze, în sarcina ei, debite până în luna septembrie 2009, respectiv 30.09.2009, dată la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire a bunului către cesionarul S.C. MSS S.R.L. De precizat, că debitoarea a solicitat finanțatorului la data de 30.12.2008 să intre în posesia bunului, astfel cum rezultă din înscrisul din dosar (fila 20).
După cum se poate observa, creditoarea a pretins și ratele scadente după comunicarea în scris asupra rezilierii contractului. Cu toate acestea, finanțatorul a făcut cerere de înscriere la masa credală și a solicitat contravaloarea ratelor neachitate până la data rezilierii contractului, în baza unui pact comisoriu expres; penalități de întârziere până la data deschiderii procedurii pentru fiecare rată scadentă și neachitată; daune-interese reprezentând totalitatea ratelor ulterioare momentului rezoluțiunii. Aceste daune se cer ca urmare a unei clauze penale inserate în Condițiile generale ale contractului de leasing financiar, nenegociabile și care conțin de multe ori și valoarea reziduală; contravaloarea ratelor de asigurare CASCO neplătite, de la data rezilierii și până la finalizarea contractului de leasing, de către utilizator companiei de asigurări agreată de către finanțator, toate contractele de leasing financiar pentru autovehicule fiind încheiate cu condiția perfectării de către utilizator a unui contract de asigurare CASCO cu un asigurător agreat de către finanțator.
Așadar, nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti, pe lângă sumele mai sus precizate, toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și valoarea reziduală; plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum și a valorii reziduale reprezintă, în fapt, o sarcină evident excesivă, impusă utilizatorului, care este avantajat să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține pe lângă bunurile contractate și plata ratelor de leasing și valoarea reziduală. În aceste condiții, debitoarea a semnat un contract tipizat, ce stipulează, printre altele, și plata de daune-interese, concomitent cu restituirea bunului, iar această prevedere are natura juridică a unei clauze penale, reglementată de art. 1538-1543 Cod civil.
Clauza penală, este acea prevedere contractuală prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în caz că nu va executa obligația principală pe care și-a asumat-o. Așadar, prin clauză contractuală părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului pe care l-ar suferi creditorul ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Tribunalul a considerat că debitoarea nu a avut posibilitatea de a negocia cu finanțatorul decât aspecte ce țin de obiectul leasing-ului, durata contractului, dar nu și condițiile generale la care aceasta a aderat.
Față de această situație, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în practica sa constantă, a reținut că din această perspectivă, a protecției consumatorului împotriva condițiilor de creditare inechitabile și pentru a-i permite să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului subscris, art. 4 din Directiva 87/102 impune ca, la încheierea contractului, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale (Hotarârea Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul 21). De asemenea, prin Ordonanța din 16 noiembrie 2010 pronunțată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca, Curtea a statuat că revine instanței naționale în cauză, având în vedere toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului, obligația de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, precum cea din speță, care prevede în sarcina consumatorului, o penalitate într-un cuantum disproporționat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 si 4 din Directiva nr. 93/13.
În concluzie, în mod corect administratorul judiciar a înscris în tabelul preliminar doar suma de 93.325,94 lei, reprezentând facturi emise și neachitate în perioada în care bunul, obiect al contractului nr. 02817/08.08.2012, a fost în posesia debitoarei, respingând restul sumei pretinse de creditoarea contestatoare.
Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs creditoarea S.C. ILR IFN S.A. București, solicitând modificarea ei în parte, iar pe fond, admiterea cererii sale de înscriere în tabelul de creanțe cu suma de 441.162,18 lei.
În fapt, între părți s-a semnat contractul de leasing financiar nr. 12127/2008, prin care recurenta, în calitate de finanțator, a transmis intimatei, în calitate de utilizator, dreptul de folosință asupra unui utilaj - Buldoexcavator Case 580. Valoarea finanțării a fost de 41.775 euro, urmând a fi restituită prin plata unui număr de 36 de rate lunare, împreună cu o dobândă contractuală.
Pentru că nu și-a respectat obligațiile contractuale, recurenta creditoare a reziliat contractul de leasing în condițiile art. 12.4.ii din contract și a deschis procedura executării silite împotriva contestatorului, în vederea recuperării debitului. Din calculul de insolvență rezultă că până la data de 07.08.2012 a fost restituită doar suma de 20.757,20 euro (115.091,56/1,24%/4,4715 lei pentru un euro), rămânând un rest de 21.017,80 euro, reprezentând prejudiciu direct ca urmare a rezilierii contractului. Odată cu deschiderea procedurii insolvenței, finanțatorul a formulat o cerere de înscriere la masa credală cu suma de 441.162,18 lei, care se compune din: 115.091,56 lei, diferența de capital finanțat de la data stopării (pct. 1); 3.734,38 lei, dobânda calculată la diferența de capital finanțat (pct. 2); 324.529,56 lei, penalități la facturile neachitate (pct. 3); 418,03 lei, reprezentând penalități la facturi achitate (pct. 4), 15,82 lei, diferență de curs valutar (pct. 5) și 558,39 lei, reprezentând asigurări (pct. 6). Din creanța declarată trebuie scăzută suma de 96.511,50 lei (pct. 7), cu care a fost vândut autoturismul, rezultând un debit de 347.836,24 lei (pct. 8), la care se adaugă suma de 93.325,94 lei (pct. 9), reprezentând facturi neachitate, debitul final fiind de 441.162,18 lei (pct. 10).
Cererea de înscriere în tabelul preliminar a fost admisă în parte, respectiv doar pentru suma de 93.325,94 lei, tribunalul în mod greșit respingând contestația societății creditoare.
Primul motiv de recurs este cel de la art. 304 pct. 9, raportat la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din modul cum a fost motivată hotărârea, judecătorul-sindic face trimitere (deși nu o menționează expres) la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele semnate cu consumatori, categorie din care debitoarea S.C. Convest House SRL nu face parte.
Al doilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 15 din O.G. nr. 51/1997. O altă dovadă privind aplicarea greșită a legii este trimiterea la art. 15 din ordonanță, deși textul este foarte clar: "Dacă în contract nu se prevede altfel";.
În virtutea acestui principiu, părțile contractante au stabilit că, prin derogare de la art. 15 din O.G. nr. 51/1997, creditoarea recurentă poate solicita rezilierea contractului de leasing dacă utilizatorul întârzie cu mai mult de 30 de zile plata oricărei rate (art. 12.4.ii din contractul de leasing), situație în care devine aplicabil art. 13 din Condițiile generale de leasing financiar, unde se prevede că utilizatorul trebuie să achite, printre altele, capitalul neachitat, dobânda de prefinanțare neachitată, valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare CASCO, RCA, penalități. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea părților contractante de a stabili ca în cazul în care contractul de leasing încetează înainte de termen, utilizatorul fie achită doar obligațiilor contractuale până la momentul rezilierii contractului de leasing, fie stabilesc o altă întindere a acestor obligații, fără a fi limitate, ceea ce înseamnă că utilizatorul poate fi obligat la plata întregii finanțări de care a beneficiat. Așadar, restituirea tuturor ratelor de leasing, cu accesoriile aferente, nu poate avea caracter abuziv, atâta timp cât este prevăzută în mod expres de legiuitor, plecând de la un principiu elementar: dacă primești o sumă de bani, ești obligat să o restitui în totalitate, la care se adaugă și beneficiul creditorului pentru finanțarea acordată, având în vedere că acesta trebuie să înregistreze și un profit.
Al treilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 1084, 1085 și art. 1086 Cod civil.
Interpretarea tribunalului este eronată, Codul civil acordând creditorului dreptul de a-și recupera prejudiciul suferit și beneficiul nerealizat. Prin încheierea contractului de leasing financiar intimata a primit cu titlu de finanțare o sumă de bani în euro, care urmează a fi restituită prin achitarea unor rate de leasing lunare, conform planului de eșalonare. Această finanțare trebuie recuperată în totalitate de la utilizator, în caz contrar, pentru finanțator ar fi o pierdere evidentă, fără de care activitatea economică nu poate continua. De asemenea, conform planului de eșalonare a ratelor de leasing, intimata trebuia să achite, odată cu plata fiecărei rate, o dobândă convențională, care la momentul încheierii contractului era de 7,50%. Aceasta se modifică trimestrial, în funcție de modificarea Euroibor-ului, care este calculat de Banca Centrală Europeană, creditoarea neavând dreptul să modifice unilateral dobânda. Restituirea dobânzii aferentă fiecărei rate de leasing reprezintă beneficiul pe care creditoarea recurentă trebuie să-l obțină în urma finanțării acordate utilizatorului, rațiunea economică a finanțatorului.
O altă categorie de debite se referă la asigurările RCA și CASCO. Potrivit art. 9 din Condițiile generale de leasing financiare, raportat la art. 5 din O.G. nr. 51/1997, teza a Il-a, utilizatorul suportă cheltuielile privind asigurarea bunului. Prin urmare, conform art. 13 din Condițiile generale, în cazul rezilierii contractului de leasing înainte de termen, utilizatorul este obligat să plătească RCA și CASCO până la momentul înstrăinării bunului către o terță persoană, fiind o derogare permisă de legiuitor și care nu poate avea un caracter abuziv ori ilicit sau imoral. De asemenea, pe perioada derulării contractului de leasing financiar, dacă utilizatorul nu achită rata RCA și CASCO, asigurătorul refacturează finanțatorului asigurarea, în calitate de proprietar, iar acesta din urmă le refacturează utilizatorului. În cauză sunt rate RCA și CASCO care nu au fost achitate de utilizator, motiv pentru care acestea au fost achitate de recurentă, în calitate de proprietar.
O altă categorie de debite se referă la penalitățile de întârziere. Dreptul părților de a însera în contract o penalitate de întârziere la sumele datorate de utilizator nu poate fi considerat abuziv, creditoarea recurentă având dreptul să aplice penalități pentru lipsa de folosință a banilor pe care utilizatorul nu i-a achitat la timp. În contractul de leasing s-a stabilit că, în caz de întârziere la plata unei sume restante, se aplică o penalitate de întârziere de 0,35% pe zi, putându-se depăși cuantumul sumei asupra căreia se aplică. Sistemul de drept românesc a consacrat principiul libertății contractuale, legiuitorul impunând, însă, anumite limite, astfel încât, conform art. 5 din Codul civil, "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri";.
În cauza de față, părțile au prevăzut în contract o penalitate de 0,5 % pentru întârzierea plății unei obligații contractuale. Dacă ne raportăm la jurisprudența românească și la cuantumul penalităților practicate pe piață, o penalitate de întârziere de 0,35% pentru întârzierea plății unei obligații contractuale nu este nici ilicită și nici imorală, nereprezentând o îmbogățire fără justă cauză a subscrisei, motiv pentru care nu poate avea un caracter abuziv. Debitul final a fost stabilit după ce bunul care a format obiectul contractului de leasing financiar a fost vândut către o terță persoană, fiind o obligație contractuală prevăzută de art. 10.9.2. lit. d) din Condițiile generale de leasing financiar. O situație în care, după rezilierea contractului de leasing, intimatul ar fi fost obligat să achite întreaga valoare a contractului de leasing, indiferent dacă bunul se află în posesia subscrisei sau a fost vândut unei terțe persoane, ar fi fost, într-adevăr, o situație ilicită și imorală, reprezentând un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților contractante, deoarece ar fi dus la îmbogățirea fără justă cauză a recurentei.
În drept, a invocat și art. 3041 Cod procedură civilă, solicitând ca instanța de recurs să examineze sentința atacată sub toate aspectele.
Debitoarea intimată S.C. CH S.R.L. Arad, reprezentantă prin administratorul judiciar Casa de Insolvență O&O I.P.U.R.L. Arad a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
Examinând recursul declarat de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. București, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în care se încadrează unele dintre criticile formulate, a art. 3041 și 312 alin. 3 din același cod, prin prisma motivelor invocate, a apărărilor intimatei, precum și din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 3, cu privire la aspectele de ordine publică, Curtea constată acesta este fondat, astfel că îl va admite ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În conformitate cu pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii";. Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
Potrivit art. 1066 din vechiul Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing financiar nr. 12127/13.02.2008, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. Pornind de la definiția legală a instituției, doctrina a definit clauza penală ca fiind o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Așadar, rolul clauzei penale este acela de a evalua pe cale convențională prejudiciul suferit de creditor ca urmare a încălcării de către debitor a obligațiilor contractuale, instituind în sarcina acestuia din urmă obligația de a a-i achita creditorului o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială.
O astfel de clauză are un izvor juridic legal reprezentat de art. 15 din O.G. nr. 51/1997, conform căruia, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligațiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive calculate de la data scadenței prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.
Se observă, însă, că prevederile O.G. nr. 51/1997 acoperă doar dreptul locatorului/finanțatorului la restituirea bunurilor plasate în leasing și la obligarea locatarului/utilizatorului de a plăti sumele datorate până la data restituirii obiectului material al leasingului. Dispoziția citată nu se referă expresis legis și la daunele-interese reprezentate de prejudiciul încercat de locator/finanțator după data restituirii obiectului material al leasingului (bunuri/echipamente). Totuși, aceeași prevedere legală, în chiar debutul reglementării, statuează că dispozițiile sale își găsesc aplicarea "dacă în contract nu se prevede altfel";. Prin urmare, norma specială conținută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părțile au posibilitatea să recurgă pe cale convențională, cum în mod întemeiat a susținut și recurenta.
Curtea constată că părțile au procedat în acest mod, în sensul că, alăturat înscrierii în contractul lor a prevederilor art. 15 din O.G. 51/1997, au inclus o clauză convențională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun, și anume de art. 1066-1070 și art. 1087 Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului de leasing.
Pe acest temei, creditoarea a solicitat, prin declarația de creanță formulată, daunele-interese reprezentând penalități la facturile neachitate și la cele achitate cu întârziere (art. 10.9.1 din Condițiile generale de leasing financiar, parte integrantă din contractul nr. 12127/13.02.2008), precum și diferența de curs valutar (art. 10.4 din Condițiile generale).
Dispozițiile O.G. nr. 51/1997 au natura juridică a normelor speciale și, prin urmare, pot fi completate, în mod subsidiar, cu normele dreptului comun, fie acesta drept comercial sau civil.
Prin urmare, nimic nu împiedică părțile contractului de leasing financiar să recurgă la clauze contractuale care își află regimul juridic, în totul sau în parte, în reglementarea dreptului comun. Ca o consecință directă, validitatea acestor clauze trebuie verificată potrivit regimului juridic care le reglementează și în acord cu voința juridică reală manifestată de părți la încheierea contractului. Curtea relevă că clauza penală înscrisă de părți în conținutul art. 10.9.1 din Condițiile generale de leasing financiar trebuie examinată sub două comandamente juridice, astfel: clauza penală să nu contravină cerințelor O.G. nr. 51/1997 în legătură cu încheierea, executarea și efectele contractului de leasing; clauza penală extinsă la regimul juridic al dreptului comun să corespundă scopului instituit de legiuitor.
Din economia dispozițiilor art. 15 din ordonanță rezultă, pe de o parte, că părțile pot conveni asupra daunelor-interese datorate pentru rezilierea contractului, statuându-se că acestea se pot întinde, cel puțin, până la data restituirii obiectului material al leasingului, iar pe de altă parte, că părțile pot conveni și altfel, în sensul de a stipula o altă determinare a daunelor-interese, mai restrânsă sau mai întinsă decât cea la care se referă norma legală evocată. Curtea apreciază, însă, că astfel de daune-interese trebuie să se coreleze cu conținutul intrinsec al drepturilor și obligațiilor părților contractului de leasing, dintre care constituie repere de reflectare a daunelor-interese specifice contractului de leasing financiar efortul finanțatorului de a avansa integral suma de bani către furnizorul bunurilor/echipamentelor în vederea achiziționării acestora în scopul punerii lor la dispoziția utilizatorului, cu titlu de folosință, în speranța obținerii de la acesta din urmă a restituirii investiției financiare, prin intermediul ratelor de leasing și a unei dobânzi de finanțare a operațiunii. De cealaltă parte se identifică ruperea raporturilor contractuale din culpa utilizatorului debitor, ceea ce conduce la eșecul întregii operațiuni și la încercarea de către finanțator a unui prejudiciu financiar, exclusiv. Aceasta, întrucât finanțatorul, deși este, totodată, achizitorul bunurilor/echipamentelor, deținând dreptul de proprietate al acestora, de natura obiectului său de activitate nu este cumpărarea spre închiriere a unor bunuri sau echipamente, nici exploatarea în nume propriu a acestora, ci contractarea finanțării bunurilor/echipamentelor, la cererea utilizatorilor lipsiți de mijloace financiare, pentru a le asigura acestora din urmă exploatarea sau punerea în operă a bunurilor/echipamentelor astfel achiziționate, în schimbul unor rate de leasing și, după caz, a unei dobânzi de leasing.
Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, poate avea ca efect cauzarea unui prejudiciu constând în ratele de leasing și dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanțatorul avea speranța legitimă că le va încasa. Prin urmare, referirea clauzei penale la daune-interese evaluate ca prejudiciu reprezentând "penalități de întârziere în valoare de 0,35% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere, în toate cazurile, totalul penalităților putând depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate";, nu este contrară dispozițiilor O.G. nr. 51/1997.
Este cunoscut faptul că prevederile art. 969 din vechiul cod civil ridică la rang de lege convenția părților, așa încât acestea sunt ținute la executarea, întocmai și cu bună-credință, a obligațiilor asumate. Invalidarea convenției ori a uneia dintre clauzele acesteia nu poate avea loc decât pentru cazurile prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 948 și următoarele din actul normativ menționat. În speță, însă, singurele justificări avute în vedere de prima instanță pentru invalidarea clauzei penale, au fost reprezentate de pretinsul dezechilibru contractual ce s-ar ivi în situația în care i s-ar pretinde debitoarei executarea obligațiilor asumate și de împrejurarea că actul juridic este un contract de adeziune. Însă, atare justificări nu-și găsesc acoperirea în dispozițiile legale care au guvernat condițiile de încheiere a contractului de leasing supus analizei.
Astfel, atât dezechilibrul contractual, cât și impunerea de către creditoare a clauzei, pot fi analizate, din punct de vedere al condițiilor de încheiere a contractului, numai din perspectiva cauzei convenției. În speță, debitoarea intimată nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o stare de constrângere și că, în mod deliberat, profitând de situația sa, creditoarea i-ar fi impus clauza penală stipulată la art. 10.9.1 din Condițiile generale de leasing financiar. De aceea, raționamentul judecătorului-sindic nu are fundament legal, ceea ce atrage incidența cazului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reținerile tribunalului referitoare la caracterul abuziv al clauzei prevăzută de art. 10.9.1 sunt eronate, raportat la ceea ce definește legiuitorul român a fi o clauză abuzivă, art. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000, republicată, prevăzând că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea urmând să fie interpretate în favoarea consumatorului, totodată, fiind interzis comercianților să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, în timp ce prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia. Așadar, actul normativ sus-menționat exclude din sfera noțiunii de "consumator"; comercianții, aplicându-se exclusiv contractelor încheiate de consumatori, cum în mod judicios a arătat și recurenta.
Totuși, Curtea constată că nu pot fi primite în bloc criticile contestatoarei cu privire la greșita înlăturare a unora dintre sumele declarate spre înscriere la masa credală. Astfel, suma de 115.091,56 lei, reprezentând diferență de capital finanțat, nu este datorată de intimată întrucât art. 13 din Condițiile generale, care reglementează consecințele apariției unui caz de neîndeplinire a obligațiilor contractuale, nu stabilește în mod neîndoielnic o asemenea obligație în sarcina utilizatorului. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi fost imperios necesar ca părțile să fi prevăzut în cuprinsul contractului, care reprezintă legea părților - acestea fiind ținute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda -, o clauză expresă în acest sens, ceea ce nu au făcut, din analiza art. 13, de care se prevalează recurenta, neputându-se înțelege cu certitudine dacă încetarea contractului, ca o consecință a rezilierii declarate de către finanțator pentru neplata integrală a ratelor de leasing timp de mai mult de 30 de zile de la data scadenței obligației (art. 12.4. ii), nu îl scutește pe utilizator de plata integrală a ratelor pentru trecut (adică, a ratelor scadente la data rezilierii, dar neplătite) sau pentru viitor (adică, a restului ratelor de leasing, până la expirarea perioadei de contract, așa cum susține creditoarea). Or, este știut faptul că, deși din punct de vedere al teoriei dreptului, leasingul este un contract negociat, în practică el este unul de adeziune, utilizatorul fiind ținut să-l semneze, de regulă, în forma propusă de finanțator, așa cum se întâmplă și în cazul contractelor de credit bancar. Ca atare, orice clauză îndoielnică îi este imputabilă exclusiv acesteia din urmă, iar art. 983 din Codul civil statuează că atunci când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă, care în speța de față este intimata.
Chiar dacă art. 13 din Condițiile generale prevede că, în caz de reziliere, finanțatorul are dreptul să calculeze toate creanțele ce decurg din contract (de exemplu, dobânda de prefinanțare neachitată, valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare CASCO, RCA, până la radierea bunului de pe numele finanțatorului din evidențele organelor abilitate, a valorii reziduale a bunului, valoarea însumată a tuturor celorlalte obligații financiare prevăzute în sarcina utilizatorului conform contractului, scadente dar neplătite de către utilizator, totalitatea cheltuielilor ocazionate de încetarea înainte de termen a contractului, incluzând, fără însă a se limita la cheltuielile efectuate de către finanțator cu încetarea contractului, recuperarea bunului și valorificarea acestuia către terți, indiferent de obiectul acestor cheltuieli, de titlul cu care aceste plăți sunt efectuate de către finanțator și de identitatea creditorului plății cheltuielilor, taxe vamale, cheltuieli de radiere, alte prestații efectuate ca urmare a încetării contractului, cheltuieli legate de recuperarea și/sau executarea silită a debitelor restante și alte cheltuieli aferente încetării contractului etc.), aceste cheltuieli/debite urmând a fi deduse din prețul obținut din vânzarea bunului, finanțatorul fiind îndreptățit la plata de către utilizator a unor despăgubiri suplimentare, în special cheltuieli neprevăzute, impozite, taxe sau orice alte cheltuieli suplimentare, scadența acestor plăți fiind în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii facturii de către finanțator, în cazul în care plățile nu sunt efectuate la termen, utilizatorul trebuind să plătească finanțatorului - în afara diferențelor de curs etc. menționate la art 10.4 - și penalități de întârziere conform art. 10.9, iar în cazul în care debitul utilizatorului față de finanțator nu este acoperit în totalitate din suma de bani obținută din valorificarea bunului sau bunul nu poate fi valorificat în termen de 15 zile de la data încetării contractului, utilizatorul va plăti întreaga diferență în termen de 5 zile de la emiterea facturii de către finanțator, Curtea reține că această clauză nu este decât una de principiu, neputând determina, prin ea însăși, concluzia că debitoarea ar fi ținută să plătească și daune-interese în cuantumul ratelor viitoare, pentru aceasta trebuind să existe o prevedere expresă distinctă, o clauză penală prin care părțile să fi evaluat anticipat despăgubirile datorate creditorului în acest fel.
De asemenea, nici suma de 558,39 lei, reprezentând servicii de asigurare, nu este datorată de intimată pentru simplul motiv că acest contract a fost reziliat în data de 29.12.2008, iar din situația facturilor la 12.11.2012 întocmită de contestatoare rezultă că valoarea asigurării este scadentă la 28.04.2009. Or, independent de data reposesiei, utilizatorul nu mai datorează asemenea sume către finanțator, primele de asigurare neavând acoperire nici în conținutul O.G. nr. 51/1997 și nici în contractul semnat de părți, ele fiind cuvenite asiguratorului, iar nu finanțatorului. De altfel, potrivit art. 9 din Condițiile generale, în ceea ce privește asigurarea bunului, se stipulează că încheierea asigurării asupra bunului se va efectua de către utilizator (în calitate de asigurat), pe cheltuiala sa, prin brokerul de asigurare agreat de finanțator.
Așadar, creditoarea recurentă are dreptul să fie înscrisă pe tabelul de creanțe și cu suma de 324.963,41 lei, reprezentând daunele-interese rezultate din contractul de leasing financiar nr. .../13.02.2008, astfel cum ele au fost precizate prin cererea de recurs (ca urmare a deducerii valorii de 96.511,50 lei, reprezentând suma recuperată în urma valorificării bunului obiect derivat al contractului de leasing), numai această creanță corelându-se cu conținutul intrinsec al drepturilor și obligațiilor părților contractante.
Având în vedere aceste considerente, prin Decizia civilă nr. 1063/11.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis recursul declarat de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. București împotriva sentinței civile nr. 1036 din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4428/108/2012/a1 și, în consecință a fost
modificată hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă în parte contestația formulată de creditoarea S.C. ILR IFN S.A. București împotriva tabelului preliminar al creanțelor debitoarei S.C. CH S.R.L. Arad, întocmit de administratorul judiciar Casa de Insolvență O&O I.P.U.R.L. Arad, și dispusă înscrierea acesteia în tabel cu suma de 324.963,41 lei, respingând-o în rest.
| ← Procedura insolvenţei. Jurisprudență Faliment | Procedura insolvenţei. Jurisprudență Faliment → |
|---|
