Recurs. procedura insolvenţei. contestaţie plan de distribuire. nelegalitatea distribuirii, în condiţiile art. 41 alineat 2 din legea nr. 85/2006, către creditorul - instituţie nebancară, a dobânzilor legale, calculate de la data dobândirii prin cesiune a

Comentarii

0

Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 118 din data de 10.10.2017

Contestație plan de distribuire. Nelegalitatea distribuirii, în condițiile art. 41 alineat 2 din Legea nr. 85/2006, către creditorul - instituție nebancară, a dobânzilor legale, calculate de la data dobândirii prin cesiune a creanței de la o instituție bancară. Obligația lichidatorului judiciar de a calcula dobânzile acordate creditorului la nivelul dobânzilor contractuale stabilite de cedent cu debitorul în contractul de credit.

- art. 121-122 și art. 41 alin. 2 din Legea nr. 85/2006

Prin Sentința nr. 364/F din 22 martie 2017 Tribunalul (...) a respins ca nefondate contestațiile formulate de creditorii SOCIETATEA (C1) SA prin AGENȚIA (...), DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE (...) PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE (...), PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) și MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR împotriva raportului asupra fondurilor obținute și planului de distribuție parțială între creditorii debitorului SC (D1) SRL.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul sindic a reținut următoarele:

Prin Sentința nr. 1204/12.10.2016 a fost deschisă procedura falimentului față de debitorul S.C. (D1) S.R.L. În exercitarea atribuțiilor stabilite în sarcina sa, lichidatorul judiciar a procedat la întocmirea raportului privind fondurile obținute din lichidarea activului 2 "centru Logistic-Hală de producție, birouri"; situat în (...) str. (...) și a planului de distribuire.

Anterior la termenul din data de 8 februarie 2017 lichidatorul judiciar a depus tabelul suplimentar de creanțe în care creditorii SOCIETATEA (C1) SA prin AGENȚIA (...) și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...), respectiv MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR au fost înscriși la categoria creanțelor rezultând din continuarea activității debitorului (art. 123 pct. 3 - poziția 17), respectiv în grupa creanțelor bugetare (art. 123 pct. 4 - poziția 5) - filele 57-58. Împotriva tabelului suplimentar nu a fost formulată vreo contestație, astfel încât sumele pretinse și categoria de creanțe în care sunt incluse au fost preluate întocmai în tabelul definitiv consolidat de creanțe.

Acesta nu a fost modificat până în prezent, stabilirea unei alte ordini de distribuire reprezentând o încălcare a unui act procedural ce își produce efectele în continuare. Stabilirea unei alte ordini de distribuire prin recurgerea la prevederile art. 121 pct. 1 ar duce la răsturnarea ordinii inserate în tabelul definitiv consolidat și la modificarea lui implicită pe o altă cale decât cea prevăzută de lege.

Întocmirea lui reprezintă neîndoielnic un moment important în cadrul procedurii întrucât pe lângă configurarea masei pasive reflectă și modalitatea în care se vor face distribuirile în cazul vânzării bunurilor aparținând debitorului.

În plus, referitor la calificarea sumelor pretinse de către creditorii PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) și MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR ca fiind unele de conservare și administrare a bunurilor debitorului judecătorul sindic reține că din examinarea coroborată a prevederilor art. 121 și 123 nu rezultă că legiuitorul a făcut vreo distincție în funcție de momentul la care s-a născut creanța bugetară. În condițiile în care actul de administrare presupune desfășurarea unei activități pentru punerea normală în valoare a unui bun, plata impozitului pentru un imobil scos la vânzare în faliment nu poate fi calificată în acest sens.

Indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul poate fi valorificat în continuare, art. 159 alin. 7 Cod procedură fiscală stabilind în mod expres că în procedura insolvenței nu este obligatorie plata prealabilă a impozitelor. Distincția avansată de către creditori în funcție de momentul la care s-a născut creanța ar conduce la concluzia că numai cele curente ar beneficia de o super-prioritate nu poate fi primită din moment ce art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 are în vedere toate creanțele bugetare.

Soluția se impune cu atât mai mult cu cât art. 64 alin. 6 stabilește numai că vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, fără a fi necesară înscrierea la masa credală, creanțele curente născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării. Dispoziția legală nu prevede o anumită ordine de distribuire, regulile fiind stabilite numai de art. 121 și 123 din Legea nr. 85/2006. Tocmai de aceea, a apreciat nefondate cele două contestații, sens în care au fost respinse.

Referitor la contestația formulată de creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), reține că onorariul lichidatorului judiciar a fost aprobat în adunarea creditorilor, practicianul în insolvență (L1) - Filiala (...) deținând anterior și calitatea de administrator judiciar. Fiind în continuarea activității desfășurate în prima etapă a procedurii insolvenței, este firesc ca sumele stabilite cu acest titlu să fie încasate într-o etapă subsecventă în ipoteza în care nu au fost plătite în cea a reorganizării judiciare. În condițiile în care la data întocmirii raportului asupra fondurilor era scadentă și luna decembrie 2016 (fiind de neînțeles cum s-ar putea calcula onorariul prin raportare la zilele scurse dintr-o lună din moment ce el a fost stabilit prin raportare la un alt reper temporal), a apreciat că în mod corect a fost stabilită suma cu titlu de onorariu.

Modalitatea în care s-a făcut distribuirea către creditorul S.C. (C2) S.R.L. impune luarea în considerare a prevederilor art. 41 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006 care stabilește dreptul creditorului garantat de a încasa suma rămasă după acoperirea părții garantate din creanță în măsura în care bunul grevat este vândut la o valoare mai mare decât creanța înscrisă în tabelul definitiv consolidat de creanțe.

Din postura de creditor garantat, creditorul S.C. (C2) S.R.L. era îndreptățit să solicite, în baza alineatului 1, calcularea în continuare a accesoriilor prin raportare la dobânda legală. În absența unor dovezi din care să rezulte că în cadrul procedurii reorganizării judiciare creditorului inițial (CI) S.A. i-ar fi fost acoperită o parte mai mare din creanță decât cea cesionată în favoarea creditorului S.C. (C2) S.R.L., consideră că se impune a fi avută în vedere suma înscrisă în tabelul definitiv consolidat de creanțe, modificarea acestuia putând interveni numai în ipotezele expres și limitativ prevăzute de art. 75. Tocmai de aceea, având în vedere că dobânda legală a fost calculată pentru o perioadă de aproape șase luni în care valoarea ei a fluctuat, a apreciat că distribuirea s-a făcut în mod legal, astfel că a respins contestația ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SOCIETATEA (C1) SA prin AGENȚIA (...) solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și admiterea contestației sale.

În motivarea recursului arată că, creanța născută în procedura de reorganizare judiciară avea valoarea de 18.845,27 lei, care în conformitate cu prevederile art. 64(6) din Legea nr.85/2006, se achită conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală - facturile fiscale nr. (...)/10.10.2016 respectiv nr.(…)/18.10.2016 nu sunt achitate și au făcut obiectul declarației de creanță (creanța necontestată/certă, lichidă și exigibilă).

Planul de distribuire contestat privește sume ca urmare a valorificării imobilului proprietatea debitoarei situat în (...), str. (...), sumele obținute au fost distribuite creditorului (C2) SRL temeiul art.121 pct. 1 din Legea nr.85/2006.

În ce privește creanța recurentei în valoare de 18.845,27 lei reprezentând c/val. energie electrică furnizată în perioada de reorganizare judiciară, în condițiile în care distribuirea are loc în temeiul art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, recurenta trebuie sa beneficieze de distribuire, potrivit art. 121, alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 85/2006, fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului grevat de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale imobiliare ..., vor fi distribuite în următoarea ordine: taxe, timbre și orice fel de cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri; invocă în acest sens jurisprudența Curții de Apel (...).

Conform prevederilor art. 64 (6), creanțele născute în procedura de reorganizare judiciară se achită în conformitate cu actele din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Art. 64 (6) din Legea nr. 85/2006 nu interzice unui creditor cu creanțe curente născute după data deschiderii procedurii să formuleze cerere de trecere în tabelul de creanțe, ci îi creează facilitatea de plată conform documentelor din care rezultă creanța.

Creanța invocată de recurenta contestatoare creditoare de 18.845,27 lei constituie o cheltuială necesară pentru conservarea și administrarea bunurilor, căci din facturile anexate contestației rezultă că aceasta creanța reprezintă c/valoarea energiei electrice furnizate debitorului în procedura de insolvență/reorganizare judiciară la locul de consum proprietatea debitoarei.

Pentru aceste motive, consideră că, creanța sa (furnizor de utilități) beneficiază de un privilegiu, venind la împărțirea sumelor rezultate din lichidarea bunurilor grevate de garanții (art. 121 alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 85/2006), sens în care solicită admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul distribuirii către aceasta a creanței în valoare de 18.845,27 lei, în conformitate cu prevederile art. 121 alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

În drept a invocat prevederile art. 483 și 488 alin. 1. pct. 6 și 8 și 496 din Noul Cod de procedură civilă.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) și MUNICIPIUL (...), PRIN PRIMAR, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii contestației pe care au formulat-o.

În motivare, se arată că sentința pronunțată de instanța de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât doctrina juridică definește actele de administrare ca fiind acele acte prin care se tinde la o normală exploatare și punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. Tot în doctrină se exemplifică ca fiind acte de administrare perceperea fructelor, asigurarea unor bunuri, reparațiile de întreținere, plata impozitului, închirierea unor bunuri, etc. Art. 641, alin. (1) din Noul cod civil enumeră cu titlu exemplificativ conținutul noțiunii de act de administrare (în materia coproprietății), dar este evident că și plata impozitelor și taxelor locale are natura unui act de administrare, fiind o obligație prevăzută în mod expres de legea fiscală.

De asemenea, din interpretarea prevederilor art. 44, alin. (7) din Constituția României rezultă că dreptul de proprietate privată obligă la respectarea tuturor sarcinilor (inclusiv sarcinilor fiscale) care potrivit legii revin proprietarului. Pentru o normală punere în valoare a unui bun impozabil, persoana fizică sau juridică, proprietară a acestui bun, este obligată să achite impozitul datorat pentru bunul respectiv.

Dacă ar considera contrariul, în sensul că impozitele născute ulterior deschiderii procedurii sunt simple creanțe bugetare, că ele nu constituie acte de administrare și că ele nu se achită cu prioritate în temeiul art. 121, alin. (1), pct. 1 din Legea nr. 85/2006, atunci, pentru perioada în care societatea se află în insolvență (care de cele mai multe ori durează câțiva ani de zile, ca și în cazul societății (D1) SRL) nimeni nu ar achita impozite pentru bunurile societății insolvente. Aceasta cu siguranță nu a fost intenția legiuitorului, motiv pentru care a inserat în dispozițiile legale anterior menționate obligația lichidatorilor de a plăti cu prioritate cheltuielile cu administrarea bunurilor, în speță a impozitelor curente datorate pentru bunurile impozabile.

Și instanțele de judecată au statuat în sensul că impozitele și taxele locale născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței reprezintă acte de administrare, lichidatorul având obligația de a le plăti cu prioritate, conform prevederilor art. 121, alin. (1), pct. 1 și art. 123, pct. 1 din Legea nr. 85/2006. În acest sens, invocă Deciziile nr. 8689/2013, nr. 9878/2013, nr. 5538/2016 și nr. 5321/2015 ale Curții de Apel Cluj.

Din punct de vedere al naturii juridice a impozitului pe clădiri, teren, mijloace de transport și a taxei firmă, datorate de debitor pentru perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenței, sumele datorate cu acest titlu reprezintă cheltuieli cu administrarea bunurilor, așa cum rezultă din analiza prevederilor art. 121, alin. 1, pct. 1 raportat la art. 64, alin. (6) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței astfel că acestea vor fi distribuite cu prioritate.

Din analiza dispozițiilor legale mai sus arătate, rezultă că o societate care se află în insolvență datorează bugetului local impozitele pe proprietate și taxă firmă, atât după data deschiderii procedurii de insolvență, cât și după data deschiderii procedurii de faliment, până la data vânzării imobilelor din averea sa.

Obligația de a plăti impozitele și taxele locale pentru bunurile aflate în proprietatea debitorilor insolvenței revine și administratorilor judiciari/lichidatorilor. De altfel, atât dispozițiile art. 20, alin. (1), lit. e) și f) din Legea nr. 85/2006, cât și dispozițiile art. 25, lit. b) și d) din același act normativ, prevăd, printre alte atribuții ale administratorilor judiciari, respectiv ale lichidatorilor și pe acelea referitoare la inventarierea, gestionarea, conservarea și administrarea bunurilor debitorului aflat în procedura insolvenței sau în faliment, precum și de conducere a activității acestuia. Administratorii judiciari sau lichidatorii au obligația administrării bunurilor debitorului aflat în insolvență, deci au și obligația plătii impozitului pentru bunurile respective pentru întreaga perioadă în care societatea falită se află în insolvență.

Din economia dispozițiilor legale invocate, luând în considerare practica judiciară și doctrina juridică, impozitele asupra bunurilor impozabile, născute ulterior deschiderii procedurii de insolvență - în perioada de observație și faliment - se achită cu prioritate, în temeiul art. 121, alin. (1), pct. 1, raportat la art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Rezultă că lichidatorul judiciar (L1) Filiala (...) S.P.R.L. la momentul efectuării propunerii de distribuire nu a ținut cont de prevederile art. 121, alin. (1), lit. 1 din Legea nr. 85/2006, privind repartizarea cu prioritate a creanțelor reprezentând sume datorate cu titlu de impozite și taxe locale, reprezentând cheltuieli de administrare a bunurilor în accepțiunea Codului civil și a practicii judiciare.

Raportat la aceste aspecte, apreciază că este lipsită de temei legal sentința dată de instanța de fond, prin care a fost respinsă contestația formulată de Primăria Municipiului (...) și Municipiul (...) prin Primar împotriva raportului asupra fondurilor obținute din lichidarea bunurilor debitorului SC (D1) SRL și a Planului de distribuție parțială între creditorii debitorului SC (D1) SRL.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și DGRFP (...) PRIN AJFP (...), solicitând admiterea recursului său și casarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației cu consecința refacerii planului de distribuire și distribuirii sumelor conform prevederilor art.121 alin.1 din Legea nr.85/2006, în sensul distribuirii către aceasta în calitatea de creditor garantat și a sumelor care în mod nelegal au fost distribuite creditorului garantat (C2) SRL și lichidatorului judiciar.

În motivarea recursului arată că sentința nr.364/F/22.03.2017 pronunțată de Tribunalul (...) în dosar nr.(...)/2012/a10 este nelegală și netemeinică.

Din cuprinsul Raportului asupra fondurilor obținute din lichidarea bunurilor debitoarei rezultă că, la data de 08.12.2016 în contul unic al procedurii există un disponibil de 11.661.070,89 lei, respectiv în casieria societății există un sold de 587,52 lei și lichidatorul judiciar, propune în conformitate cu dispozițiile art.122 din Legea nr.85/2006, efectuarea următoarelor plăți astfel:

- distribuie către (C2) SRL în cuantum de 9.604.510,79 lei ;

- distribuie către Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) în cuantum de 764.903,81 lei;

- retribuție variabilă lichidator judiciar 547.051,48 lei ;

- retribuție fixă restantă reorganizare și faliment 479.259,96 lei;

- comision UNPIR aferent valorificării 227.938,11 lei;

- recuperare cheltuieli publicitate 1.179,66 lei;

- suma rămasă disponibilă în contul unic de insolvență va fi previzională pentru acoperirea costurilor de procedură;

Potrivit aceluiași raport asupra fondurilor obținute din lichidarea bunurilor debitoarei (pct.4) rezultă că, retribuția lichidatorului judiciar aferentă valorificării bunurilor, a fost calculată în baza procesului-verbal al Adunării creditorilor din data de 03.11.2016 astfel că, "Retribuția procentuală cuvenită lichidatorului judiciar, aferentă valorificării Activului 2 "Centru Logistic-Hala producție, Birouri P+2E (...)" se ridică la suma de 547.051,48 lei (TVA inclusiv), iar Retribuția fixă restantă aferentă perioadei de faliment (12.10.2016-31.12.2016) se ridică la suma de 14.335,29 lei (TVA inclusiv) iar cea restantă aferentă perioadei de reorganizare se ridică la suma de 464.924.68 lei (TVA inclusiv).

Lichidatorul judiciar prin Planul de distribuire întocmit la data de 15.12.2016, pe lângă retribuția procentuală aprobată de creditori de 4% din valorificarea bunului în sumă de 547.051,48 lei (TVA inclusiv), în mod nelegal și-a distribuit retribuția restantă aferentă perioadei de reorganizare în sumă de 464.924,68 lei (TVA inclus).

Mai mult, la perioada calculului de retribuție fixă restantă aferentă perioadei de faliment, lichidatorul judiciar a luat în mod eronat perioada 12.10.2016 și 31.12.2016, calculând un onorariu de 14.335,29 lei și nu perioada de 12.10.2016 și 15.11.2016 - dată la care s-a făcut distribuirea sumelor.

Cu toate acestea, instanța de fond reține în mod eronat faptul că, la data întocmirii raportului asupra fondurilor era scadentă și luna decembrie 2016, or luna decembrie 2016 nu avea cum să fie scadentă, cu atât mai mult cu cât distribuirea s-a făcut la data de 15.11.2016.

Prin distribuirea propusă, lichidatorul judiciar defavorizează în mod evident recurenta în calitate de creditor garantat, prejudiciind veniturile acestuia cu suma de 479.259,96 lei ce reprezintă retribuția restantă din cadrul procedurii de reorganizare și retribuția fixă restantă aferentă perioadei de faliment.

În Raportul întocmit, lichidatorul judiciar face mențiune și despre adresa nr. (...) primita de la creditorul garantat (C2) SRL (creanță cesionată de la (CI) SA), conform căreia, expunerea actualizată pe contractul de credit nr. (...) din data de (...).2010 se ridică la suma de 2.144.055,45 euro, având următoarea componență :

- Debit principal: -1.999.545,06 euro;

- Dobânzi și penalități: - 56.196,70 euro;

- Taxe și comisioane 88,52 euro;

- Dobânda legală datorată pentru perioada 08.06.2016 - 02.12.2016: 88.225.17 euro (calculată în baza art.41 alin.2 din Legea nr.85/2006).

Din adresa nr.(...) din data de (...).2016, rezultă că, se solicita achitarea sumei de 88.225,17 EUR că și dobânda calculată pentru perioada 08.06.2016 - 02.12.2016 în procente reprezentând 4.41%/ 6 luni adică 8.8/an, în vreme ce valoarea medie a dobânzii de creditare pentru credite imobiliare este de 6.8 în luna octombrie, 7.10 în luna noiembrie.

Apreciază că în mod nelegal lichidatorul judiciar procedează la distribuirea sumei de 88.225,17 Euro către creditorul garantat (...) SRL în detrimentul creditorului garantat titular al ipotecii de rang II, nerespectându-se principiul de tratament corect și echitabil în cadrul unei grupe de creanță conform tabelului definitiv de creanțe.

Ca și o condiție de formă, arată că planul de distribuire (pag. 5-6) nu corespunde prevederilor legale, respectiv prevederilor art. 122 alin (1)2 din Legea 85/2006, nefiind indicat în mod clar date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea astfel, nefiind prevăzute : "a) ajustările aduse tabelului definitiv de creanțe;

b) sumele distribuite deja;

c) sumele ramase după ajustarea tabelului definitiv și distribuirile efectuate deja;

d) sumele ce fac obiectul distribuirii;

e) sume ramase de plata duna efectuarea distribuirii "

Având în vedere aceste aspecte, consideră că există suspiciuni cu privire la cuantumul sumelor datorate creditorul garantat (C2) SRL, prin prisma determinării corecte a accesoriilor creanței principale, având în vedere prevederile art. 102 din Legea 85/2006 "când sentința care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanțele și drepturile creditorilor și ale celorlalte părți interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan, în cazul intrării în faliment ca urmare a eșuării planului sau a unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotărâre definitivă și irevocabilă împotriva debitorului. Pentru executarea silită a acestor creanțe, calitatea de titlu executoriu o va avea sentința de confirmare a planului." Or, în acest context, planul de reorganizare confirmă ca și obligație de plată certă asumată, suma de 20.677.532 lei în favoarea creditorului (CI) (pag 50 din planul de reorganizare; respectiv pag.58 din programul de plată) și de asemenea confirmă realizarea de plăți în favoarea creditorilor garantați.

Dat fiind faptul că, până la data de 12.10.2016 debitoarea s-a aflat în reorganizare judiciară există posibilitatea ca creditorul garantat (...) SRL să fi încasat în totul sau în parte valoarea creanței garantate, astfel că distribuirea realizată de către lichidatorul judiciar să fie făcută doar în baza unei adrese comunicată de către creditorul garantat (C2) SRL, fără a fi menționate unele verificări respectiv confruntări referitoare la sume.

Din acest punct de vedere consideră oportună distribuirea de sume doar după afișarea/publicarea tabelului definitiv consolidat de creanțe, pana la aceasta data valoarea creanței garantate deținuta de către creditorul garantat (...) SRL fiind doar una prezumată și nu una certă, respectiv după prezentarea unei informări detaliate cu privire la sumele achitate creditorilor în cadrul planului de reorganizare (acestea fiind necesare în vederea determinării valorii rămase din creanța garantată, pentru fiecare dintre creditori, informații obligatorii în cadrul planului de distribuire, așa cum dispun prevederile art. 122 din Legea 85/2006).

Or, instanța de fond, fără a solicita o informare detaliată privind sumele achitate creditorilor în cadrul planului de reorganizare, a respins contestația recurentei cu toate că reține că "în absența unor dovezi din care să rezulte că în cadrul procedurii reorganizării judiciare creditorului inițial (CI) SA i-ar fi fost acoperită o parte mai mare din creanță decât cea cesionată în favoarea creditorului SC (C2) SRL consideră că se impune a fi avută în vedere suma înscrisă în tabelul definitiv consolidat de creanțe, modificarea acestuia putând interveni numai în ipotezele expres și limitativ prevăzute de art.75".

Apreciază că în mod nelegal lichidatorul judiciar întocmește un Plan de distribuire cu încălcarea prevederilor art. 121 și art. 122 alin lit. f) din Legea 85/2006 prin distribuirea către creditorul garantat de rang I inclusiv a dobânzii legale datorata pentru perioada 08.06.2016-02.12.2016 în sumă de 88.225,17 euro (perioada din reorganizare și faliment), prejudiciind astfel creditorul garantat DGRFP (...) prin AJFP (...), de rang II, prin diminuarea sumelor ce ar fi trebuit distribuite acestuia.

Pentru aceste motive solicită admiterea prezentului recurs și casarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației cu consecința refacerii Planului de distribuire și distribuirii sumelor conform prevederilor art.121 alin.1 din Legea nr.85/2006, în sensul distribuirii către aceasta, în calitatea de creditor garantat, și a sumelor care în mod nelegal au fost distribuite creditorului garantat (C2) SRL și lichidatorului judiciar, sumele de 88.225,17 euro reprezentând dobânda și 479.259,96 lei reprezentând retribuția restantă din cadrul procedurii de reorganizare și cea fixă din cadrul procedurii falimentului, distribuite în mod nelegal precum și a celorlalte sume distribuite cu încălcarea prevederilor legale menționate în contestație.

Intimata (C2) S.a R.L, în calitate de succesor în drepturi a (...) SA, prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare arată că în mod corect prima instanță a respins contestația Administrației Județene a Finanțelor Publice (...) reținând că modalitatea în care s-a făcut distribuirea către creditorul SC (C2) SRL "impune luarea în considerare a prevederilor art. 41 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006" care conferă creditorului garantat dreptul de a calcula accesorii, în ipoteza în care bunul aflat în garanția să se valorifică la un preț mai mare decât valoarea creanței cu care a fost înscris creditorul garant în tabelul de creanțe. Așa cum în mod corect a reținut și instanța, dobânda legală a fost calculată de către (C2) S.a R.L în temeiul prevederii menționate mai sus, iar maniera în care a fost stabilit cuantumul dobânzilor legale s-a făcut prin raportare la dispozițiile OUG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În condițiile, în care (C2) S.a R.L nu este instituție financiar bancară nu poate să se raporteze pentru calculul accesoriilor decât la valorile dobânzii legale.

Astfel, art. 3 alin. 21 din OUG nr. 13/2011 prevede că "în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referința plus 8 puncte procentuale", iar potrivit site-ului BNR, rata dobânzii de referință pentru intervalul vizat este de 1,75 96.

Având în vedere acest act normativ, dobânda a fost calculată în mod legal de către (C2) S.a R.L creditoare prin aplicarea unui procent de dobândă de 9,75 %, astfel încât dobânda legală rezultată aferentă perioadei 08.06.2016 (data preluării prin cesiune) - 25.11.2016 a fost în cuantum de 88.225,17 Euro.

Cât privește recursurile promovate de către PRIMĂRIA MUN. (...) și MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR și de către SOCIETATEA (C1) S.A., solicită, de asemenea, respingerea acestora pentru următoarele motive:

În mod corect, instanța a respins contestația Primăriei Mun. (...) și a Societății (C1) SA, reținând că cele două creanțe (plata impozitelor și a energiei electrice) pentru un bun valorificat în procedura falimentului nu reprezintă acte de administrare și nu beneficiază de prioritate la distribuire. Pe de altă parte, creanța reprezentând furnizare energie electrică în cuantum de 18.845,27 lei este anterioară procedurii falimentului debitoarei.

Impozitul pe clădire nu reprezintă nici cheltuială aferentă vânzării, după cum nu reprezintă nici cheltuială de administrare sau conservare a imobilului, spre a fi achitată în ordinea de preferință prevăzute de art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006. Actele de administrare reprezintă actele efectuate pentru o normală punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, iar cele de conservare reprezintă acele acte juridice care au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Bunul poate fi conservat indiferent și fără nici o legătură cu plata sau nu a impozitului pe clădire, cum de altfel, indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul va putea fi în continuare valorificat.

Cu toate că dispozițiile Codului de procedură fiscală instituie obligația contribuabilului de a prezenta certificat de atestare fiscală din care să rezulte achitarea tuturor obligațiilor fiscale datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află înregistrat bunul în vederea înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor și terenurilor, totuși legea exclude de la această obligație vânzările efectuate în cursul procedurii insolvenței, astfel încât, spre deosebire de o situație comună, în procedura insolvenței nu este obligatorie achitarea prealabilă a impozitelor pentru transferul dreptului de proprietate.

Totodată, din prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu rezultă că impozitul pe clădire ar fi o cheltuială aferentă vânzării sau că aceste sume s-ar achita, cu precădere, din prețul imobilului, beneficiind de vreun drept de preferință sau privilegiu.

Potrivit dispozițiilor art.866 din Noul Cod de procedură civilă, creanțele garantate se plătesc înaintea celor fiscale, fără distincție.

Împrejurarea că impozitul ar reprezenta o creanță născută pe durata procedurii nu are nici o relevanță, întrucât aceste creanțe născute pe durata procedurii nu se încadrează în dispozițiile art. 121 alin.1 pct.1, în cazul în care nu au legătura cu vânzarea bunului sau conservarea acestuia.

Întrucât creanța constând din impozite reprezintă creanță curentă ce va fi plătită conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală, în raport de dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, câtă vreme nu există nicio prevedere legală care să dispună că aceasta urmează a fi plătită potrivit art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006, înaintea îndestulării creanței ipotecare, susținerile recurentei sunt nefondate.

Coroborând prevederile art. 121 din Lege cu restul dispozițiilor Legii nr. 85/2006 în materia procedurii de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea bunurilor debitorilor supuși procedurii insolvenței, respectiv cu dispozițiile art. 122 -126, rezultă că prevederile art. 121 din Legea nr. 85/2006 au caracter de normă specială față de prevederile art.123, în situația în care distribuirea sumelor a rezultat din lichidarea unui bun asupra căruia poartă o garanție reală.

Această dispoziție legală reprezintă o reflectare în materia insolvenței a dispozițiilor dreptului comun privind drepturile creditorului garantat constatându-se că, și pe această cale, legiuitorul a înțeles să acorde o protecție specială creditorului diligent care a constituit o garanție pentru plata creanței sale. Protecția este urmarea firească a caracterului concursual al procedurii insolvenței, raportat la faptul că, dacă acest creditor diligent nu ar fi nevoit să vină în concurs cu ceilalți creditorii din procedură, ar putea să-și îndestuleze creanța din executarea garanției în procedura de drept comun.

În drept, invocă dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă, precum și prevederile legale despre care a făcut vorbire.

Intimata C.I.T.R. Filiala (...) SPRL, prin întâmpinarea la recursul formulat de (C1) SA - (...) (...) a solicitat în principal anularea recursului formulat, în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului formulat.

În motivare, arată că recursul nu respectă cerința prevăzută de lit. c) a art. 3021 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nefiind motivat nici în fapt, nici în drept. Creditorul nu a indicat care motiv de recurs prevăzut la art. 302 indice 1 din Codul de procedură a fost încălcat în cazul de față în concret, creditorul menționează doar faptul că suma de 18.845,27 lei este o creanță curentă, care trebuie achitată conform dispozițiilor art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Recurenta nici nu indică temeiurile de drept aplicabile recursului, nestabilind cadrul procesual. Aceasta menționează doar la finalul recursului unele articole din noul Cod de procedură civilă, inaplicabile în cazul de față, având în vedere că procedura de insolvență a societății (D1) SRL este guvernată de dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă. Mai mult decât atât, dispozițiile noului Cod de procedură civilă se referă la recurs ca și o cale extraordinară de atac, ceea ce nu este cazul de față. Solicită a se observa că recursul reiterează aspectele menționate în contestația formulată, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 Cod procedură civilă dispune: Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Art. 306 prevede: Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Astfel, solicită a se constata nulitatea recursului raportat la prevederile legale invocate anterior.

În ce privește netemeinicia recursului arată următoarele:

Creditorul solicită plata unor facturi anterioare, pentru care avea obligația de a solicita înscrierea în tabelul suplimentar de creanțe. Având în vedere că (C1) SA, nu a înțeles să solicite înscrierea în tabelul suplimentar de creanțe cu suma de 18.845027 lei, creditorul este decăzut din dreptul de a solicita plata sumei, cu atât mai mult cu cât se solicită plata acesteia cu titlu de creanță curentă.

Creditorul face confuzie între momentul nașterii creanței și cel al scadenței acesteia. Astfel, momentul nașterii creanței (care este dat de furnizarea serviciului sau a produsului) și momentul scadenței creanței (care este stabilit convențional în cazul de față) sunt două momente diferite, iar criteriul legal stabilit de Legea nr. 85/2006 pentru determinarea unei creanțe ca fiind anterioară deschiderii procedurii sau curentă, este dat de momentul nașterii creanței și nu de cel al scadenței acesteia.

În drept, intimatul invocă prevederile art. 14 alin. (1) din OUG nr. 80/2013, art. 21, art. 64, art. 67 din Legea m, 85/2006 precum și orice altă dispoziție legală incidență în această materie.

(L1), prin întâmpinarea la recursul formulat de DGRFP (…) - AJFP (...) a solicitat anularea recursului, admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de suspendare, cu consecința respingerii acesteia ca fiind formulată de o persoană fără calitate, iar pe fond respingerea ca nefondat a recursului formulat de aceasta.

În motivare, arată că recursul nu respectă cerința prevăzută de lit. c) a art. 3021 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nefiind motivat nici în fapt, nici în drept. Recursul reiterează aspectele menționate în contestația formulată, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 Cod de procedură civilă dispune: recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Art. 306 prevede: recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Astfel, solicită a se constata nulitatea recursului raportat la prevederile legale invocate anterior.

Lichidatorul judiciar invocă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului recursului, acesteia nefiindu-i anexat nici un înscris probator care sa dovedească calitatea de reprezentant legal a AJFP (...) pentru DGRFP (...).

În ce privește fondul recursului, arată că susținerile creditorului sunt neîntemeiate și se impune respingerea recursului formulat, pentru următoarele motive:

Referitor la onorariul lichidatorului judiciar, contrar celor invocate de recurentă, distribuirea sumelor încasate în procedură nu s-a făcut la data de 15.11.2016, raportul asupra fondurilor și planul de distribuire fiind întocmite în luna decembrie a anului 2016. Drept urmare, susținerile creditorului conform cărora onorariul lichidatorului judiciar trebuia calculat până la această dată sunt neîntemeiate, sens în care se impune respingerea acestora.

Onorariul lichidatorului judiciar a fost calculat conform prevederilor legale, în mod corect, iar creditorul se află în eroare cu privire la acest aspect. Onorariul fix lunar al lichidatorului judiciar a fost votat în cadrul adunării creditorilor din data de 03.11.2016. Hotărârea adunării creditorilor a fost depusă la dosarul cauzei și nu a fost contestată de nici un creditor. Raportul și planul de distribuire contestate au fost emise în data de 14.12.2016. Perioada analizată în cadrul raportului asupra fondurilor vizează încasările și plățile aferente perioadei 12.10.2016 - 08.12.2016. La data întocmirii raportului de activitate era scadentă factura aferentă retribuției lunare a lichidatorului judiciar pentru luna decembrie a anului 2016. În consecință, lichidatorul judiciar a prevăzut în mod corect spre distribuire retribuția aferentă perioadei de faliment, cu includerea suinei aferente întregii luni decembrie a anului 2016, precum și a celei restante din perioada de reorganizare,

Art. 122 din Legea nr. 85/2006 prevede că Raportul asupra fondurilor va prevedea și plata remunerației lichidatorului judiciar/ fără a indica un orizont de timp, fără a stipula o interdicție privind calcularea acesteia până la data întocmirii raportului asupra fondurilor și a planului de distribuire. Or, ceea ce nu este interzis de lege este permis (raționament logic).

Or, admiterea ipotezei contrare ar echivala cu o adăugare la textul de lege, prin adăugarea unui termen nereglementat în actul normativ, în sensul că retribuția fixă lunară a lichidatorului judiciar s-ar putea calcula și distribui doar până la data valorificării bunului garantat sau până la data distribuirii cum în mod greșit susține creditorul fapt care poate aduce atingere principiului separației puterilor (legislativă, executiva, judecătorească) în statul de drept, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României.

Susținerea creditoarei conform căreia retribuția ar trebui calculată până la data distribuirii este eronata cu atât mai mult cu cât o astfel de dată nu poate fi determinată exact, având în vedere prevederile Legii nr. 85/2006 care acordă posibilitatea creditorilor de a formula contestații la raportul și planul de distribuire. Astfel, sumele vor fi distribuite creditorilor doar ulterior expirării termenului de contestare a celor două documente și după soluționarea eventualelor contestații împotriva acestora.

Sumele cuvenite lichidatorului judiciar pentru perioada de reorganizare se achită cu prioritate din valorificarea bunurilor afectate de garanții.

Contrar celor menționate de contestatoare, onorariul restant pentru perioada de reorganizare, se achită cu prioritate din valorificarea bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei, fiind o cheltuială de procedură în sensul art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Analizând dispozițiile art. 3 pct. 7 și 8 din Legea nr. 85/2006, este cert că calitatea de creditor nu poate fi conferită administratorului judiciar, întrucât acesta nu deține un drept de creanță asupra averii debitorului, și cu atât mai puțin nu are nici calitatea de salariat al debitorului, în aceeași ordine de idei, raportat la dispozițiile art. 3 pct. 16 - 19 din lege, administratorul judiciar nu poate fi înscris în tabelul preliminar, definitiv sau suplimentar de creanțe, aceasta întrucât suma cuvenită administratorului judiciar pentru perioada de observație sau reorganizare are o cu totul altă natură juridică.

În cadrul art. 4 din lege legiuitorul a stabilit că toate cheltuielile aferente procedurii inclusiv cele privind notificarea, convocarea și comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar vor fi suportate din averea debitorului (alin. (1), aceste sume fiind considerate cheltuieli de lichidare, în conformitate cu art. 121 și art. 123 pct. 1 din lege, urmând a fi plătite în momentul existenței disponibilului în contul debitorului (alin, (9)), în cazul lipsei acestui disponibil, urmând a fi utilizat fondul de lichidare (alin. (4).

Pe de altă parte, dispozițiile precizate, ale art. 121 și art. 123 pct. 1 din lege, prevăd rangul prioritar al acestor cheltuieli aferente procedurii, și în mod corelativ, implicit privilegiul administratorului judiciar de a fi îndestulat înaintea celorlalți creditori.

În aceste condiții, este cert că regimul juridic al acestor cheltuieli - dreptul administratorului judiciar de a-i fi achitate cheltuielile aferente procedurii și onorariu, precum și privilegiul de care se bucură administratorul judiciar de a-i fi achitate prioritar aceste cheltuieli - este instituit de legiuitor, fiind așadar complet diametral opus celui al creanțelor deținute împotriva debitorului.

În consecință, lichidatorul judiciar avea dreptul și obligația legală de a proceda la plata onorariului cuvenit atât pentru perioada în care a fost administrator judiciar, cât și pentru perioada de faliment, până la momentul întocmirii raportului asupra fondurilor și a planului de distribuire.

Practica judiciară consacră obligativitatea achitării onorariului lichidatorului judiciar și pentru perioada de reorganizare, în măsura în care onorariul administratorului judiciar din această perioadă nu a fost achitat precum și faptul că plata onorariului fix al lichidatorului judiciar se va efectua ulterior datei valorificării bunului garantat.

Nici doctrina, nici practica judiciară nu statuează că plata onorariului fix al lichidatorului judiciar se va efectua doar până la data valorificării bunului garantat sau că nu poate fi achitat onorariul pentru perioada de reorganizare.

Referitor la plățile efectuate către creditorul (C2) SRL, în cuprinsul raportului asupra fondurilor, lichidatorul judiciar a arătat faptul că a recepționat o adresă din partea (C2) SRL, prin care acest creditor a evidențiat cuantumul actualizat al creanței pe care o deține față de debitoare, raportat la contractul de credit nr. (...) din data de (...).2010.

Prin recursul formulat AJFP (...) contestă distribuirea sumei de 88.225,17 euro reprezentând dobândă legală către (C2) SRL, raportându-se la valoarea medie a dobânzii de creditare.

Or, creditorul este în drept să ceară plata dobânzii legale. Art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 stipulează: "în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea." Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2*) din Ordonanța nr. 13/2011, "în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale."

Invocarea dobânzii medii de creditare este lipsită de rațiune în cazul de față, aceasta neconstituind un motiv de casare a sentinței judecătorului sindic.

Mai mult decât atât, potrivit art. 41 alin, (2) din Legea nr. 85/2006 "în cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă garanția se va face la un preț mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau definitiv consolidat, diferența favorabilă va reveni tot creditorului garantat chiar dacă o parte din creanța sa fusese înscrisă drept creanță chirografară, până la acoperirea creanței principale și a accesoriilor ce se vor calcula".

În consecință, creditorul este în drept să ceară plata dobânzii legale cuvenite acestuia pentru neplata de către debitoare la timp a obligațiilor asumate. Creditorul cu ipotecă de rang 2 va fi achitat doar ulterior îndestulării creditorului cu ipotecă de rang 1.

Drept urmare, lichidatorul judiciar a distribuit în mod corect sumele cuvenite creditorului (C2) SRL, fiind respectate prevederile Legii nr. 85/2006 și ale Codului civil. Doar în ipoteza îndestulării în integralitate a creditorului cu rang 1 asupra imobilului aflat în patrimoniul debitoarei se va putea proceda la distribuirea de sume către creditorul de rang subsecvent.

Creditorul este în drept să solicite și plata dobânzii legale cuvenite acestuia, aspectele invocate de recurentă fiind lipsite de temei, sens în care se impune respingerea recursului formulat cu privire la acest capăt de cerere.

Referitor la forma planului de distribuire arată următoarele:

Potrivit susținerilor recurentei, planul nu indică în mod clar date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea, astfel încât există suspiciuni clare cu privire la cuantumul sumelor datorate către (C2) SRL prin prisma determinării corecte a accesoriilor creanței principale având în vedere confirmarea planului de reorganizare.

Lichidatorul judiciar a arătat situația distribuirilor efectuate în cadrul procedurii. Având în vedere că în prezenta procedură nu a fost întocmit un tabel definitiv consolidat de creanțe/ lichidatorul judiciar, nu a făcut mențiune despre existența unor actualizări aduse acestuia. Creanța neacoperită a creditorului (C2) SRL ulterior efectuării distribuirilor în cadrul perioadei de reorganizare este de 19.856,207 lei, sumă superioară celei care i-a fost distribuită. În consecință, distribuirea efectuată către (C2) SRL este legală, făcută cu respectarea dispozițiilor legale. Distribuirea sumelor se face ulterior expirării termenului de contestare a raportului asupra fondurilor și planului de distribuire, nicidecum ulterior întocmirii tabelului definitiv consolidat de creanțe.

Totodată, lichidatorul judiciar a prezentat în cadrul ultimului raport întocmit situația distribuirilor efectuate către creditori, în consecință, recurenta a avut posibilitatea de a lua la cunoștință situația distribuirilor efectuate către creditori și să constate faptul că (C2) SRL nu și-a recuperat creanța prevăzută a fi achitată prin plan, motiv pentru care acesta avea dreptul de a i se achita întreaga creanță, potrivit celor arătate anterior.

Planul de distribuire cuprinde toate informațiile concludente la momentul întocmirii acestuia. Mai mult decât atât, în cazul de față nu putea fi prezentată nici o situație a sumelor rămase de plată după efectuarea distribuirii, cât timp nu a fost întocmit tabelul suplimentar de creanțe.

În drept, intimatul invocă dispozițiile art. 83, art. 114art. 302, art. 303, art. 306 alin. (1) din Codul de procedură civilă, art. 3, art. 41 alin. (2), art. 121 alin. (1) pct. 1, art. 122, art. 123 din Legea nr. 85/2006, art. 1 alin. 4 din Constituția României, art. 2, art. 3 alin. (21) din Ordonanța nr. 13/2011, art. 2429, art. 2.454 Cod civil, art. 1169 Cod civil, precum și orice altă dispoziție legală incidentă în această materie.

(L1), prin întâmpinarea la recursul declarat de Municipiul (...) solicită în principal anularea recursului formulat, în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului.

În motivare arată că recursul nu respectă cerința prevăzută de lit. c) a art. 3021 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nefiind motivat în drept. Recurenta nu indică temeiurile de drept aplicabile recursului, nestabilind cadrul procesual. Aceasta menționează doar la începutul recursului unele articole din noul Cod de procedură civilă, inaplicabile în cazul de față, având în vedere că procedura de insolvență a societății (D1) SRL este guvernată de dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă. Mai mult decât atât, dispozițiile noului Cod de procedură civilă se referă la recurs ca și o cale extraordinară de atac, ceea ce nu este cazul de față.

Mai mult, recursul reiterează aspectele menționate în contestația formulată, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 303 Cod de procedură civilă dispune: Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Art. 306 prevede: Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Astfel, solicită a constata nulitatea recursului raportat la prevederile legale invocate anterior.

Pe fond, arată că Legea nr. 85/2006 statuează în mod expres faptul că impozitele reprezintă creanțe bugetare. Potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 13 din Legea nr. 85/2006, "creanțele bugetare reprezintă creanțele constând în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora;"

Potrivit art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006 "Creanțele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 4. creanțele bugetare".

Având în vedere că impozitele datorate municipiului reprezintă creanțe bugetare, acestea se plătesc potrivit dispozițiilor art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006, nicidecum potrivit art. 121 alin. (1) pct. 1, cum în mod greșit susține contestatoarea.

Așa cum s-au pronunțat și instanțele de judecată în numeroase cauze, taxele și impozitele locale (impozitul pe clădire/teren/automobil etc.) nu au natura unor cheltuieli de vânzare, dar nici aceea a unor cheltuieli de conservare sau administrare, acestea fiind creanțe bugetare, așa cum le definește Legea insolvenței și nu vor fi plătite din sumele rezultate din vânzarea bunurilor. În schimb, reprezintă acte de conservare cheltuielile efectuate cu paza bunului, introducerea unei acțiuni pentru întreruperea cursului prescripției, cheltuielile efectuate pentru a preveni distrugerea iminentă a bunului etc.

În ceea ce privește actele de administrare, putem enumera cheltuielile efectuate cu asigurarea bunului, reparațiile de întreținere, cheltuielile rezultate ca urmare a contractării unui serviciu de salubritate etc. Actele de conservare sunt cele prin care se urmărește menținerea bunului în starea sa actuală (cheltuielile făcute pentru repararea unui imobil aflat în pericol de prăbușire, întreruperea cursului unei prescripții, transcrierea unui act de vânzare-cumpărare, înscrierea unei ipoteci etc.). Actele de administrare sunt actele juridice civile prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de administrare, se enumeră în literatura de specialitate închirierea unui bun în anumite condiții, culegerea fructelor, reparațiile de întreținere, asigurarea unui bun etc. (G. Beleiu - Introducere în dreptul civil, G. Boroi - Curs de drept civil - Partea generală).

Pe de altă parte; dispozițiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 au natura unor dispoziții de excepție, în raport cu dispozițiile art. 123 din aceeași lege, deoarece se referă la distribuirea sumelor obținute din valorificarea bunurilor garantate (grevate cu ipoteci, gajuri etc.), iar acestea sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie la alte situații neprevăzute expres.

Impozitele datorate pentru un imobil aflat în patrimoniul unei societăți aflate în faliment nu reprezintă un act de administrare, cum în mod greșit susține creditorul Municipiul (...), acestea fiind creanțe bugetare, având ordinea de distribuire prevăzută la art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006.

Admiterea susținerilor Municipiului (...) ar lipsi de rațiune întocmirea tabelului suplimentar de creanțe. Prin contestația formulată, creditorul Municipiul (...) apreciază că impozitele și taxele locale reprezintă cheltuieli de administrare și trebuie achitate prin raportare la dispozițiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Arătă că o astfel de interpretare ar încălca prevederile art. 108 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 potrivit căruia "vor fi supuse verificării toate creanțele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau, după caz, al căror cuantum a fost modificat față de tabelul definitiv de creanțe sau față de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăților făcute după deschiderea procedurii".

Totodată, art. 76 din Legea nr. 85/2006 instituie o decădere expresă din dreptul creditorului de a urmări o creanță, precizând că "El (creditorul care nu a formulat o declarație de creanță în termenul prevăzut de lege) nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată al persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii."

Dacă s-ar accepta ideea că impozitele locale sunt cheltuieli de administrare care se achită în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (6), ar trebui implicit să acceptăm și ideea că Direcțiile Fiscale Locale nu sunt obligate să se înscrie în tabelul suplimentar de creanțe. Or, textul art. 108, alin. 6 este explicit în sensul ca toți creditorii trebuie să formuleze declarație de creanță.

O atare interpretare ar fi contrară intenției legiuitorului care în mod clar a dorit ca toate creanțele născute în perioada scursă între momentul deschiderii procedurii insolvenței și cel al deschiderii falimentului să fie înscrise în tabelul suplimentar de creanțe.

Lichidatorul judiciar apreciază în consecință că acesta este un alt argument care întărește ideea conform căreia impozitele locale nu pot fi achitate în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Impozitele locale în procedura falimentului nu împiedică normala punere în valoare a bunului. Potrivit celor invocate de contestatoare, pentru o normală punere în valoare a unui bun impozabil, proprietarul acestuia este obligat să achite impozitul datorat pentru bunul respectiv, ceea ce ar semnifica faptul că actele de administrare sunt acele acte care servesc unei normale puneri în valoare a unui bun.

Dispozițiile art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 fac referire la cheltuielile directe aferente vânzării. Cu toate acestea, impozitul nu reprezintă o cheltuială directă aferentă vânzării unui bun aflat în garanția unui creditor.

Invocă prevederile art. 113 alin. (4) și (5) din Vechiul Cod de procedură fiscală, potrivit căruia "Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, contribuabilii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale ... (5)Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (4), sunt nule de drept";, iar la alin. (6) se prevede în mod expres că "Prevederile alin. (4) și (5) nu sunt aplicabile în cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenței și procedurilor de lichidare."

În consecință, prin interpretare per-a-contrario, pentru societățile în insolvență este înlăturată piedica de la normala punere în valoare a unui activ, ceea ce înlătură implicit și raționamentul prin care s-ar încadra impozitele locale în cadrul cheltuielilor de administrare.

Și noua orientare a jurisprudenței în materie este în același sens, Curtea de Apel Brașov, în Decizia Civilă nr. 208/R/25.05.2016, reținând faptul că "este reală susținerea că plata impozitelor și taxelor asigură circuitul civil al bunului, dar aceasta este valabilă doar atunci când circulația bunului se face prin acte voluntare, nu în cazul executării silite sau a insolvenței, aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a instituit excepția prevăzută la art. 113, alin. 6 Cod Procedură Fiscală."

Chiar și dispozițiile Codului de procedură civilă în materia executării silite nu prevăd obligativitatea achitării impozitelor din sumele rezultate din vânzarea bunurilor garantate.

Potrivit dispozițiilor art. 864 din Codul de procedură civilă, "Dacă există un singur creditor urmăritor, după reținerea cheltuielilor de executare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului."

Raportat la acest text de lege, este evident faptul că singurele sume care se deduc din cele rezultate în urma valorificării unui bun afectat de garanții sunt cheltuielile de executare.

Or, art. 670 alin. (3) din codul de procedură civilă delimitează expres conținutul cheltuielilor de executare, iar impozitele nu sunt cheltuieli de executare aferente bunului valorificat și nici cheltuieli de administrare care să poată fi reținute cu prioritate din valorificarea bunului aflat în garanția unui creditor.

Având în vedere faptul că procedura insolvenței este o procedură concursuală, cu atât mai mult, nu se impune achitarea impozitelor ca fiind creanțe aferente vânzării bunului, în sensul prevăzut de art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, conform celor arătate mai sus, art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2006 face referire la cheltuielile aferente vânzării bunului, însă impozitul nu este o cheltuială aferentă vânzării, cât timp Codul de procedură fiscală prevede expres faptul că dispozițiile referitoare la obligativitatea de a plăti impozitul Ia vânzare nu se aplică în cadrul procedurii insolvenței.

Dacă s-ar accepta ipoteza conform căreia impozitele locale sunt "cheltuieli de administrare", același raționament ar trebui aplicat și pentru creanțele anterioare deschiderii procedurii insolvenței, contrar prevederilor art. 121-123 din lege, care nu distinge între creanțele bugetare.

Jurisprudența a statuat faptul că impozitele nu reprezintă un act de administrare/conservare. Cu titlu exemplificativ, face referire la Decizia civilă nr. 2695/2013 pronunțată la data de 28.02.2013 de către Curtea de Apel Cluj, Decizia civilă nr. 123/R pronunțată la data de 20.05.2015 de către Curtea de Apel Galați, Decizia comercială nr.1287 pronunțată în ședința publică din 28.11.2008 de către Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, Sentința comercială nr. 620 din data de 30.01,2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, Decizia nr. 133/2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

Prin această decizie instanța a arătat următoarele:

După cum chiar și judecătorul sindic a arătat în sentința recurată, indiferent dacă impozitul este sau nu plătit, bunul poate fi valorificat în continuare, art. 159 alin. (7) Cod fiscal stabilind în mod expres că în procedura insolvenței nu este obligatorie plata prealabilă a impozitelor.

În drept, intimatul invocă dispozițiile art. 3 pct. 13, art. 64 alin. (6), art. 76, art. 108 alin. (6), art. 121 alin. (1) pct. 1, art. 122 alin. (3), art. 123 pct. 4 din Legea nr. 85/2006, art. 113 alin. (4) și (5) din Vechiul Cod de procedură fiscală, art. 670 alin. (3), art. 864 din Codul de procedură civilă, precum și orice altă dispoziție legală incidență în această materie.

La termenul de judecată din data de 26.09.2017, Curtea de apel a respins excepțiile nulității recursurilor și lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului recursului declarat de recurenta DGRFP (...) .

Examinând pe fond recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate de recurenți, cu luarea în considerare a apărărilor intimaților, precum și a actelor dosarului, Curtea de Apel a constatat că recursul formulat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) și MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR nu este fondat, urmând să fie respins, iar recursurile formulate de SOCIETATEA (C1) SA, PRIN AGENȚIA (...), și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE (...), PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE (...), sunt întemeiate, urmând să fie admise, pentru următoarele considerente:

Astfel, în ce privește recursul formulat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI (...) și MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR, Curtea de Apel a reținut că, potrivit art. 121 alin. 1 punctul 1 din Legea insolvenței, fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri, precum și plata remunerațiilor persoanelor angajate în condițiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 și 24.

Pornind de la prevederile enunțate, rezultă că fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitoarei grevate în favoarea unui creditor cu ipotecă se distribuie, în primul rând, pentru plata taxelor, timbrelor și a oricărei alte cheltuieli aferente vânzării bunului, inclusiv pentru cheltuieli vizând conservarea și administrarea acestor bunuri.

Impozitul pe clădire sau pe teren nu reprezintă nici cheltuială aferentă vânzării bunului și nici cheltuială de conservare și administrare a imobilului, pentru a fi achitat conform ordinii de preferință prevăzută la art.121 alin. 1 punctul 1 din Legea 85/2006.

Astfel, Codul de procedură fiscală, art. 113 din Vechiul Cod de procedură fiscală și art. 159 alin. 5 din Legea nr. 207/2015, exceptează vânzările efectuate în cursul procedurii insolvenței de la obligația ce revine oricărui contribuabil de a prezenta certificatul de atestare fiscală pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor și terenurilor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a apreciat că impozitul datorat în cursul proceduri insolvenței nu reprezintă o cheltuială, ci o creanță bugetară născută în raport cu bunul care a fost valorificat în procedură.

Din cuprinsul dispozițiilor art.121 alin. 1 punctul 1 din Legea 85/2006 se desprinde în mod clar concluzia că acesta are în vedere o prioritate care se întemeiază tocmai pe ideea unor cheltuieli făcute în legătură cu un bun, în scopul de a fi valorificat, or, impozitele, în situația de față, nu se pot circumscrie ipotezei legale la care ne referim, din moment ce nu s-au achitat. Tot astfel, impozitul nu se poate încadra nici în categoria cheltuielilor de conservare și nici a celor de administrare, întrucât primele se referă la cheltuieli prin care se preîntâmpină pierderea unui bun, iar ultimele la cele de exploatare a lui în vederea obținerii de venituri.

Instanța a reținut ca argument în soluționarea cauzei și faptul că legiuitorul a înțeles să includă distribuirea creanțelor bugetare doar în cadrul art. 123 din Legea insolvenței care stabilește ordinea legală de plată a creanțelor creditorilor negarantați cu garanții reale asupra bunurilor din averea debitoarei, nu și în cadrul art. 121 ce vizează modul de distribuire a sumelor obținute din lichidarea bunurilor mobile și imobile asupra cărora creditorii au constituite gajuri, ipoteci și alte garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, iar ambele dispoziții legale au fost reglementate prin intermediul unor norme juridice imperative, de la care nu se poate deroga.

În concluzie, în mod corect a apreciat lichidatorul judiciar că impozitele nu puteau fi achitate din prețul încasat din vânzarea unui activ al debitoarei asupra căruia un alt creditor deține o garanție reală sub forma ipotecii. Sumele de bani solicitate la plată de către recurente nu puteau fi distribuite de practician în temeiul art. 121 alin. 1 punctul 1 din Legea 85/2006, ci se impuneau a fi distribuite creditorului ipotecar. În mod legal și temeinic a fost respinsă, astfel, contestația recurentelor, soluție care a fost menținută de către Curtea de Apel.

În privința recursului formulat de creditoarea S.C. (C1) S.A. prin Agenția (...), Curtea de Apel a constatat că aceasta a formulat contestație împotriva planului de distribuire a fondurilor către creditorii debitoarei, solicitând modificarea parțială a acestuia, în sensul distribuirii în favoarea sa a sumei de 18.845,27 lei, reprezentând contravaloare energie electrică furnizată în perioada de observație judiciară, pentru imobilul situat în (...), str. (...), proprietatea falitei.

Curtea a constatat că, în urma valorificării prin licitație a proprietății imobiliare a debitoarei menționată în alineatul precedent, practicianul în insolvență a depus la dosar raportul asupra fondurilor obținute din valorificarea bunurilor și planul de distribuire a sumelor către creditori în cuprinsul căruia nu se prevede plata nici unei sume de bani în favoarea creditoarei contestatoare.

Or, art.121 alin. 1 din Legea nr.85/2006 stabilește că fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine:

1. taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri, precum și plata remunerațiilor persoanelor angajate în condițiile art.10, art.19 alin.(2), art.23 și 24;

2. creanțele creditorilor garantați, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările și penalitățile de orice fel, precum și cheltuielile pentru creanțele născute înainte de deschiderea procedurii.

Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese cu claritate că aceste prevederi reglementează modalitatea de distribuire a sumelor obținute din lichidarea bunurilor mobile și imobile asupra cărora creditorii au instituite ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel. Prin urmare, ori de câte ori se realizează o distribuire în temeiul articolului în discuție, este necesară să se respecte ordinea prevăzută de legiuitor în acest sens. Așa cum se poate observa, la distribuire se acordă prioritate taxelor de timbru și oricăror alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor garantate, însă și cheltuielilor necesare pentru conservarea și administrarea lor, iar acest din urmă aspect interesează cauzei. Astfel, referindu-ne la cheltuielilor necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor garantate, trebuie precizat că acestea vizează doar acele cheltuieli care să fie strâns legate de bunurile ce se vând.

În speță, creanța invocată de creditoarea contestatoare reprezintă contravaloare energiei electrice furnizată în perioada de observație, pentru imobilul debitoarei valorificat în cadrul procedurii, creanța înscrisă în tabelul suplimentar la categoria creanțelor prevăzute la art. 123 pct.3 din Legea nr.85/2006, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul - sindic, în urma cererii formulate în acest scop de către creditoare. Susținerea intimatului lichidator judiciar în sensul că această creditoare nu a depus cerere de înscriere creanță în tabelul suplimentar de creanțe nu este, așadar, corespunzătoare adevărului, însuși lichidatorul judiciar depunând la termenul din data de 08.02.2017 tabelul suplimentar de creanțe. În cauză nu există întocmit și depus la dosar doar tabelul definitiv consolidat de creanțe.

Fiind vorba de furnizarea de energie electrică la proprietatea imobiliară a societății, este în afara oricărui dubiu că falita nu ar fi putut să-și continua activitatea în perioada respectivă fără a beneficia de energie electrică, cheltuială necesară pentru conservarea și administrarea imobilului respectiv.

Faptul că în tabelul suplimentar creanța recurentei a fost înscrisă la categoria creanțelor care beneficiază de distribuire potrivit art. 123 pct. 3 nu înlătură dreptul creditorului de a-și realiza creanța rezultată din prestarea serviciului (...) în perioada de observație la imobilul debitoarei, cătă vreme aceasta reprezintă o cheltuială legată de întreținerea și conservarea unui bun garantat care a fost valorificat, în privința căruia, ordinea de distribuire este cea de la art. 121 din Legea 85/2006.

În acest sens, instanța a apreciat că modul de distribuire a sumelor rezultate din valorificarea bunurilor falitei este determinat de existența sau inexistența unei garanții asupra bunului lichidat, iar atunci când valorificarea s-a făcut pentru un bun garantat, distribuirea trebuie să respecte ordinea prevăzută la art. 121, motiv pentru care, dacă pentru acel bun s-au făcut cheltuieli de conservare și administrare, ca și în situația de față, acestea se plătesc creditorului potrivit acestor reglementări, și nu în conformitate cu art. 123 din Legea insolvenței, din moment ce legiuitorul a înțeles să includă cheltuielile la care ne referim în dispozițiile art. 121, spre a fi distribuite cu preferință. În măsura în care distribuirea s-ar fi realizat în baza art.123 din Legea insolvenței, distribuirea ar fi urmat regulile prevăzute de acest text de lege.

Recursul formulat este astfel întemeiat, astfel că, în baza art. 312 Cod de procedură civilă Vechi, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 din același act normativ, Sentința fiind dată cu aplicarea greșită a legii, Curtea de Apel a admis recursul și a modificat în parte sentința, în sensul că a admis contestația formulată de Societatea (C1) SA, prin Agenția (...), dispunând totodată refacerea planului de distribuire în sensul distribuirii sumei de 18.845,27 lei în favoarea Societății (C1) SA, prin Agenția (...), potrivit art.121 punctul 1 din Legea nr.85/2006.

În privința recursului formulat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE (...), PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE (...), Curtea de Apel a reținut că, prin contestația și recursul formulate, această creditoare contestă suma distribuită creditorului (C2) S.a.R.L. și retribuția lichidatorului judiciar.

În privința sumei distribuite creditorului, susține că nu rezultă din dosar dacă debitul principal a fost calculat corect din moment ce la dosar nu s-a depus tabelul definitiv consolidat și nu se cunoaște suma distribuită pe perioada de reorganizare acestui creditor sau antecesorului său, (CI) SA, raportul asupra fondurilor fiind deficitar întocmit prin neindicarea acestor aspecte, precum și că nu se cuvin creditorului dobânzile legale propuse spre distribuire.

În privința onorariului lichidatorului judiciar, contestatorul recurent susține că, pe lângă retribuția procentuală aprobată de creditori de 4% din valorificarea bunului în sumă de 547.051,48 lei (TVA inclusiv), pe care nu o contestă, în mod nelegal și-a distribuit retribuția restantă aferentă perioadei de reorganizare în sumă de 464.924,68 lei (TVA inclus). De asemenea, la perioada calculului de retribuție fixă restantă aferentă perioadei de faliment, lichidatorul judiciar a luat în mod eronat în considerare perioada 12.10.2016 și 31.12.2016, calculând un onorariu de 14.335,29 lei și nu perioada de 12.10.2016 și 15.11.2016 - data la care s-a făcut distribuirea sumelor. Mai susține contestatorul că retribuția fixă cuvenită lichidatorului judiciar trebuie plătită din sumele obținute din vânzarea tuturor activelor debitoarei, și nu doar din contravaloarea bunului asupra căruia deține o ipotecă de rang II, și că planul de distribuire nu cuprinde mențiunile prevăzute de art. 122 alineat 1 indice 2 din Legea nr. 85/2006.

Examinând actele dosarului, Curtea de Apel a reținut că susținerile contestatorului recurent privind întocmirea deficitară și incompletă a planului de distribuire sunt întemeiate, acesta necuprinzând mențiunile prevăzute de lege. Într-adevăr, împrejurarea că în cauză nu s-a întocmit încă tabelul definitiv consolidat nu împiedică distribuirea sumelor obținute din lichidare, legea neprevăzând nici o condiție în acest sens, deși o asemenea ordine de întocmire a actelor ar fi înlăturat, probabil, suspiciunile recurentei, însă creditorii trebuie să fie informați asupra sumelor deja distribuite în procedură, prin planul de distribuire, dispozițiile art. 122 alineat 1 indice 2 din Legea nr. 85/2006 prevăzând că acesta trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea: ajustările aduse tabelului definitiv de creanțe, sumele distribuire deja, sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv și distribuirile efectuate deja, sume rămase de plată după efectuarea distribuirii. Or, din examinarea conținutului planului de distribuire contestat rezultă că acesta nu cuprinde primele trei mențiuni obligatorii la care se referă textul de lege, ci doar ultima. Este adevărat că în cuprinsul numeroaselor rapoarte de activitate depuse de administratorul judiciar pe parcursul derulării perioadei de reorganizare s-a arătat că s-au distribuit sume către antecesorul creditoarei, în special cu titlu de dobânzi, dar și cu titlu de debit, însă nu rezultă în mod clar cât a mai rămas de distribuit din creanța (CI) SA. Și în rapoartele financiare pe trimestrele VIII și IX se arată care este suma rămasă de distribuit către (CI) SA, 19.929.593,40 lei și, respectiv, 19.856.207 lei, însă aceste mențiuni nu înlătură obligația lichidatorului judiciar de a arătat în cuprinsul planului de distribuire sumele distribuire deja, pentru a da posibilitatea creditorilor să verifice legalitatea acestuia. Constatând astfel că planul nu a fost legal întocmit, sub aspectul condițiilor de formă, Curtea de apel a apreciat contestația creditoarei recurente ca fiind întemeiată sub acest aspect, astfel că, admițând recursul formulat, a modificat în parte Sentința atacată, a admis contestația formulată și a dispus refacerea planului cu respectarea dispozițiilor art. 122 alineat 1 indice 2 din Legea nr. 85/2006.

În privința dobânzilor legale calculate în favoarea creditorului (C2) S.a.R.L, începând cu data de 08.06.2016, data preluării creanței, prin cesiune de creanță, de la (CI) SA, Curtea de apel a constatat că distribuirea acestora în favoarea creditorului cesionar este nelegală. Fără îndoială, în temeiul prevederilor art. 41 alineat 2 din Legea nr. 85/2006, având în vedere că valorificarea activului asupra căruia poartă garanția sa s-a făcut la o sumă mai mare decât cea înscrisă în tabelul definitiv, creditorul este îndreptățit la dobânzi. Prin adresa transmisă lichidatorului judiciar, anterior întocmirii planului de distribuire, precum și prin poziția procesuală exprimată în cauză, creditorul intimat consideră că, întrucât nu este organizată ca și instituție financiar - bancară, nu poate percepe dobânda percepută de antecesorul său și menționată în contractul încheiat de acesta cu debitoarea, ci este îndreptățită la plata dobânzii legale, calculată în conformitate cu prevederile OUG nr. 13/2011. Această poziție a creditorului intimat a fost însușită și de lichidatorul judiciar și de instanța de fond, însă ea nu a putut fi primită de instanța de recurs, fiind contrară legii.

Astfel, cesiunea de creanță în urma căreia creditorul intimat (C2) S.a.R.L a dobândit această calitate în cauză este supusă dispozițiilor Noului Cod civil, dispoziții conform cărora cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate (art. 1568). Este adevărat că intimatul nu este instituție financiar bancară și nu poate percepe dobânda bancară, însă nici nu este îndreptățit la plata unei dobânzi într-un alt cuantum decât cel la care era îndreptățit însuși cedentul creanței, față de prevederile legale arătate. Așadar, cuantumul dobânzilor cuvenite intimatului este cel prevăzut în contractele de credit încheiate între debitoare și (CI) SA, antecesorul intimatului, ceea ce nu înseamnă că intimatul va percepe dobânzi bancare, ci dobânzi calculate la nivelul celor stabilite de antecesoarea sa în contractul încheiat cu debitoarea. Având în vedere însă că, prin adresa transmisă lichidatorului judiciar, intimatul a solicitat plata dobânzilor legale pe care și le-a calculat, în aplicarea principiului disponibilității, nu vor putea fi acordate intimatului dobânzi mai mari decât cele solicitate, astfel că, în măsura în care dobânzile contractuale sunt mai mari decât dobânda legală solicitată, nu se va putea plăti intimatului o sumă mai mare decât cea solicitată, cu acest titlu.

Constatând astfel că este nelegală calcularea și plata dobânzilor în favoarea creditorului intimat, la nivelul dobânzii legale, Curtea de apel, admițând recursul formulat, a modificat în parte Sentința atacată în sensul că a admis contestația recurentei sub acest aspect și a dispus refacerea în parte a raportului asupra fondurilor obținute din lichidare și refacerea planului de distribuire, în sensul calculării dobânzilor cuvenite creditorului (C2) S.a.R.L la nivelul dobânzilor prevăzute în contractele de credit încheiate între debitoare și (CI) SA, fără a se depăși însă cuantumul solicitat de creditor. Întrucât în mod nelegal a reținut judecătorul - sindic că intimatul este îndreptățit la plata dobânzii legale, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă Vechi.

Curtea de Apel a constatat că este întemeiată contestația recurentei și în ceea ce privește retribuția fixă restantă a administratorului judiciar, cuvenită pe perioada reorganizării. În privința retribuției fixe calculate pe perioada falimentului, în mod corect a reținut judecătorul - sindic că acesta a fost corect calculată și pentru luna decembrie 2016, câtă vreme raportul asupra fondurilor și planul de distribuire au fost întocmite în luna decembrie 2016 și publicate în BPI nr.(...)/15.12.2016, astfel că susținerile recurentei nu sunt întemeiate.

Retribuția fixă restantă a administratorului judiciar, cuvenită pe perioada reorganizării, a fost corect calculată, sub aspectul cuantumului ei, recurenta necontestând acest fapt, însă, sub aspectul modalității ei de distribuire, Curtea de Apel a considerat că este întemeiată contestația recurentei. Lichidatorul judiciar a înțeles să distribuie această sumă restantă din suma obținută din valorificarea imobilului garantat. Din cuprinsul actelor dosarului rezultă însă că în patrimoniul debitoarei mai sunt active ce urmează să fie valorificate, creanțe și alte bunuri mobile.

Or, față de dispozițiile art. 121 alineat 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, mai sus expuse, Curtea de Apel a apreciat că plata remunerațiilor persoanelor angajate în condițiile art. 10, art. 19 alineat 2, art. 23 și 24 trebuie făcută numai pentru acoperirea cheltuielilor aferente vânzării bunurilor respective, și nu pentru acoperirea cheltuielilor care privesc averea debitorului în general. Textul art. 121 este un text special raportat la prevederile art. 123 care se referă la "cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuieli necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului";. De altfel, noua reglementare din Legea nr. 85/2014 prevede la art. 159 alineat 1 că fondurile obținute din vânzarea bunurilor și drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferință, vor fi distribuite în următoarea ordine:"; 1. taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri, precum și cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanțele furnizorilor de utilități născute ulterior deschiderii procedurii, în condițiile art. 77, remunerațiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condițiile art. 57 alin. (2), art. 61 și 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului";.

Este adevărat că Legea nr. 85/2006 nu cuprinde în mod expres mențiunea finală din textul art. 159 din Legea nr. 85/2014, însă față de dispozițiile art. 121 alineat 1 pct. 1 redate și interpretare mai sus, nu poate fi trasă o altă concluzie decât aceea că plata remunerațiilor persoanelor angajate în condițiile art. 10, art. 19 alineat 2, art. 23 și 24 trebuie făcută numai pentru acoperirea cheltuielilor aferente vânzării bunurilor respective, și nu pentru acoperirea cheltuielilor care privesc averea debitorului în general.

În consecință, se impune ca lichidatorul judiciar să distribuie remunerația fixă restantă pe perioada reorganizării din sumele obținute din valorificarea tuturor bunurilor din averea debitorului care se va calcula, pro rata, în raport de valoarea acestora, sens în care, constatând întemeiată contestația recurentei și incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat și a modificat în parte Sentința atacată în sensul admiterii contestației, anulării în parte a raportului asupra fondurilor obținute din lichidare, cu privire la acest aspect, și refacerii planului de distribuire între creditori, conform celor arătate mai sus.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale Sentinței atacate, privind respingerea contestației formulate de Primăria Municipiului (...) și Municipiul (...), prin Primar.

Instanța a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, iar (C2) S.a.R.L nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli pe care le-a solicitat doar sub rezerva dovedirii lor.

← Apel. litigii cu profesionişti. cerere constatare încetare...		Recurs. procedura insolvenţei. contestaţie împotriva deciziei... →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Apel. litigii cu profesionişti. cerere constatare încetare calitate de administrator al unei societăţi comerciale, prin renunţarea la mandat sau demisie, respinsă ca inadmisibilă. nelegalitatea sentinţei. modalităţi de încetare a funcţiei de administrator Recurs. procedura insolvenţei. contestaţie împotriva deciziei creditorului majoritar de numire a lichidatorului judiciar. cadru procesual. necesitarea citării tuturor creditorilor la judecarea contestaţiei Recurs. procedura insolvenţei. lipsa calităţii procesuale active a creditorului care a formulat acţiunea în antrenare răspundere în exercitarea recursului împotriva sentinţei de respingere a acţiunii