Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 1781/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1781/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2015 în dosarul nr. 17660/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 618/2015)
DECIZIE Nr. 1781/2015
Ședința publică de la 19 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului formulat de contestatorul D. Ș. împotriva sentinței civile nr. 9949/24.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. O. R. S.A, având ca obiect: contestație decizie de sancționare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelantul-contestator, prin apărător ales, avocat G. A. C., conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/27.01.2015, aflată la fila 23 dosar apel, intimata-pârâtă prin consilier juridic R. M. E., conform delegației care se depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 06.02.2015, care la data de 24.02.2015 a formulat întâmpinare, comunicată apelantului la data de 27.02.2015, după care:
Apelantul, prin apărător ales, arată că înțelege să facă o rectificare cu privire la solicitările din cererea de apel, în sensul că solicită anularea sentinței apelate și nu casarea acesteia.
Curtea ia act de precizarea apelantului și nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, în temeiul art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererea de apel
Apelantul, având cuvântul prin apărător ales, solicită admiterea apelului, anularea sentinței și rejudecând cauza pe fond, admiterea contestației astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond și apel. Se arată că în cererea de apel, un prim motiv de nelegalitate se referă la nemotivarea respingerii motivelor invocate în cadrul contestației. Astfel, conform art. 425 lit. b) Cod procedură civilă, instanța de fond trebuia să se pronunțe asupra întregului probatoriu administrat, or instanța de fond nu face o analiză critică a probelor administrate, ci afirmă doar că sancțiunea este corectă, apreciind că acest fapt constituie un motiv de nulitate a sentinței. Se arară că, în acest sens există și o hotărâre a CEDO – Albina vs. România, în care s-a stabilit că, în cadrul dreptului la apărare, respectiv Art. 6, trebuie ca motivarea hotărârilor judecătorești să se facă astfel încât petiționarul să cunoască de ce i s-au respins probele sau de ce i-a fost admisă acțiunea, iar în cazul de față nu există nici un examen critic. În ceea ce privește al doilea motiv de apel, apreciază că sentința atacată dă o greșită apreciere a situației de fapt, ca motiv de netemeinicie, și o interpretare eronată a normelor legale. Arată că cercetarea disciplinară, așa cum s-a invocat si în contestație, a fost făcută în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 251alin. 2 din Codul Muncii și că din înscrisurile depuse la dosar și din interogatoriu a reieșit acest lucru. Astfel, din convocarea la cercetarea disciplinară nr. 1334/12.03.2013, procesul-verbal din 18.03.2013, în care Comisia de cercetare disciplinară arată că refuză punerea la dispoziția salariatului și a avocatului acestuia a actului de sesizare a Comisei disciplinare, cu toate că acest lucru este recunoscut și în întrebarea nr. 19 din interogatoriul administrat, instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra acestuia aspect. Arată că acesta este unul prioritar în contestația de față, deoarece salariatul necunoscând pe tot parcursul cercetării disciplinare a actului de sesizare, a dus și la încălcarea art. 251 alin. 4 și 252 alin. 2 din Codul Muncii, în sensul că salariatul nu a putu să-și facă apărările și nici să răspundă la întrebările adresate. Se arată că salariatul avea cunoștință că a fost cercetat disciplinar pentru încălcarea atribuțiilor prevăzute în procedura internă – reguli generale și responsabilități, comportament necinstit și imoral în interiorul Companiei, însă concret nu i s-a spus niciodată despre ce este vorba. Apreciază că dreptul la apărare al contestatorului a fot încălcat, acesta neputând răspunde Comisiei de cercetare. Arată că au fost încălcate și prevederile art. 252 alin. 2 lit c) din Codul Muncii, în sensul că nu a putut formula răspunsuri, precizând că a încercat să formuleze răspunsuri acelor întrebări ale Comisiei disciplinare, aceasta procedând la sancționare întrucât s-a apreciat că sunt apărări și nu sunt relevante. Arată că abaterile de care se presupune a fi vinovat i+au fost aduse la cunoștință prin decizia de sancționare, precizând că i s-a interzis accesul la laptop și în instituție, contestatorului fiindu-i suspendat contractul de muncă pe perioada cercetării disciplinare până la soluționarea acesteia. Arată că un alt motiv de nulitate privește faptul că sancțiunea se referă la beneficierea pe nedrept a unui spor de ore suplimentare, care este obligatoriu. Se arată că s-au făcut adresă către ITM și Inspecția Muncii, față de care s-a răspuns că nu se poate asimila sporul obligatoriu pentru ore suplimentare cu primele pe care angajatorul le acordă facultativ deoarece acestea au și un alt regim juridic. Prin urmare, un alt motiv de nulitate al sentinței, în opinia contestatorului, este și acela că nu există unul dintre elementele angajării răspunderii disciplinare, respectiv fapta nu există întrucât sporul de ore suplimentare sancționabil nu este aplicabil contestatorului. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, arată că s-au avut în vedere răspunsurile date în cursul cercetării disciplinare, în cursul căreia salariatul a arătat că nu există ore suplimentar. Se artă că cele 3 ore suplimentare au fost vizate în vederea plății la data de 20.01.2013, de către șeful ierarhic, pentru ca o luna mai târziu să se întocmească referat pentru neefectuarea acestora. Susține că 2 dintre cele 3 ore suplimentare sunt probate chiar prin dovezile depuse de societate, respectiv captura video de pe camerele de supraveghere, apreciind că sancțiunea nu este în consonanță cu gravitatea faptei care în realitate nu există întrucât s-a probat efectuarea celor 3 ore suplimentare. În subsidiar, față de împrejurarea că apelantul este la prima abatere, solicită în locuirea sancțiunii aplicate cu avertismentul.
Intimata, având cuvântul prin consilier juridic, apreciază că sentința apelată este corespunzător motivată. În ceea ce privește cercetarea disciplinară, se arară că nu există obligația de a prezenta salariatului actul de sesizare internă, motivele cercetării disciplinare fiind aduse la cunoștința salariatului prin convocatorul la cercetarea disciplinară. Arată că în cursul cercetării disciplinare i s-au adus la cunoștință faptele pentru care este cercetat, sancțiunea fiind aplicată pentru două abateri. În ceea ce privește orele suplimentare în discuție, solicită a se reține că acestea nu au fost efectuate la solicitarea angajatorului. Se precizează că în prezent contestatorul nu mai este salariatul Companiei, precum și că se opune înlocuirii sancțiunii.
Curtea, în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9949/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul cu nr._ a fost respinsă cererea privind pe reclamantul D. Ș., în contradictoriu cu pârâta S.C. O. R. S.A, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
Reclamantul este angajat la societatea pârâtă în baza contractului individual de munca nr. 3886 înregistrat la ITM București la data de 01.04.2002 pe funcția de expert telecomunicații.
Contractul a fost încheiat pe perioada nedeterminata reclamantul începându-si activitatea la data de 01.04.2002.(filele 19-21)
Prin decizia nr 4756/10.04.2013 s-a dispus, în temeiul art. 248 alin.1 lit.b) din Codul. Muncii, sancționarea disciplinară a reclamantului cu retrogradarea din functia de BSS Expert in functia de BSS Engineer, ca urmare a faptului că acesta a încălcat. prevederile cap 3.1.1 din Regulamentul Intern al Societatii si instructiunea de lucru OR/3005/HR respectiv art 5 alin 2 si art 8. (fila 15)
Din conținutul deciziei susmenționate rezulta că pârâta a aplicat reclamantului sancțiunea disciplinara a retrogradării din funcție pe o perioadă de 45 de zile ca urmare a săvârșirii de către reclamant a abaterii disciplinare constând în nerespectarea instructiunii de lucru OR/3005/HR(fila 43), realizata prin pretinderea în mod nereal a efectuării in data de 06.12.2012 a unui număr de trei ore suplimentare la finalul programului de lucru si a abaterii disciplinare constând în încălcarea cap. 3.1.2 din Regulamentul Intern al pârâtei prin realizata prin comportamentul necinstit sau imoral în interiorul companiei și îndreptat împotriva acesteia.
Potrivit art.247Codul Muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
În temeiul art. 252 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Din dispozițiile legale menționate, instanța a reținut că decizia contestata, concretizând o măsură disciplinară luată de angajator împotriva angajatului, trebuie sa fie deopotrivă legala si temeinica, iar analiza cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei.
Tribunalul a constatat că decizia a fost emisă cu respectarea condițiilor de validitate prevăzute de lege sub aspectul formei, aceasta îmbrăcând formă scrisă, al cuprinsului (mențiunilor obligatorii) și a semnării acesteia de către persoana competentă să aplice sancțiunea și a fost emisă cu respectarea termenelor prevăzute de lege (art.252 al.1 din Codul Muncii).
Decizia a fost comunicată contestatorului, în termenul prevăzut de lege ( art.252 al.3 din Codul Muncii).
Tribunalul a reținut totodată și efectuarea cercetării disciplinare prealabile anterioară aplicării sancțiunii, la data de 12.03.2013, salariatul fiind convocat în scris în vederea realizării acesteia prin adresa nr.1334/12.03.2013 (fila 24), în cuprinsul convocării arătându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.
In ceea ce privește temeinicia măsurii luate, pentru a fi în prezența răspunderii disciplinare, fapta săvârșită de salariat ca să reprezinte abatere disciplinară, este necesar să îndeplinească următoarele condiții: să fie comisă în legătură cu munca sa, prin aceasta să se încalce normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici și să fie comisă cu vinovăție.
Tribunalul a constatat că din probele administrate în cauză și avute în vedere la emiterea deciziei de sancționare disciplinară s-a făcut dovada săvârșirii de către contestator a abaterilor disciplinare prevăzute de cap 3.1.1 din Regulamentul Intern al Societatii si instructiunea de lucru OR/3005/HR respectiv art 5 alin 2 si art 8, reclamantul pretinzând în mod nereal efectuarea în data de 06.12.2012 a unui număr de trei ore suplimentare la finalul programului de lucru atât la momentul când a solicitat plata orelor suplimentare cât și ulterior când a susținut efectuarea orelor suplimentare în fața sefului ierarhic.
Tribunalul a apreciat că sancțiunea aplicată este temeinică, iar individualizarea acesteia a fost corect dozată față de gravitatea faptei astfel încât, având în vedere cele mai sus expuse, a respins capătul de cerere referitor la anularea deciziei de sancționare nr 4756/10.04.2013 ca neîntemeiat.
F. de soluția dată capătului de cerere referitor la anularea deciziei de sancționare Tribunalul a respins ca neîntemeiate și capetele de cerere referitoare la repunerea părților în situația anterioară aplicării sancțiunii și la restituirea către reclamant a veniturilor salariale reținute conform deciziei nr. 4756 din 10.04.2013.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat,reclamantul D. Ș..
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 C.pr.civ., apelantul a arătat că motivele de nelegalitate ale Deciziei de sancționare disciplinară invocate au fost:
1.Cercetarea disciplinară s-a desfășurat în mod abuziv cu încălcarea normelor prevăzute în Codul muncii
2.În ce privește aplicarea sancțiunii disciplinare, invocă lipsa uneia dintre elementele constitutive angajării răspunderii disciplinare și anume: fapta nu exista;
Fapta nu există și din perspectiva faptului că a fost sancționat deoarece ar fi încasat un spor pentru ore suplimentare care însă nu se acordă în cadrul O.;
Invocă și încălcarea prevederilor art. 250 lit. d) și e) Codul muncii modul în care s-a făcut individualizarea sancțiunii disciplinare este vădit disproporționata cu gravitatea faptei ce i se împută.
Susține și că sentința apelată nu este motivată în ce privește respingerea motivelor de Contestație a Deciziei de sancționare.
Potrivit art. 425 lit. b) Cod procedura civilă, considerentele Sentinței trebuie să cuprindă motivarea în fapt și în drept pe care se întemeiază soluția, „arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”
Tribunalul București s-a rezumat să respingă cu o motivare generală, fără a face referire la absolut nici o probă administrată care să susțină rezultatul deliberării.
Exigenta motivării impune prezentarea coerenta și efectivă a examenului critic al magistratului de natură să susțină rezultatul deliberării, dar și concordanta argumentelor cu aspectele deduse în judecată de către parte.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul parților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Or, în cauză, deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, este notabil că nicio afirmație a părților nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost considerată, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidența în cauză.
Apelantul invocă și faptul că instanța a făcut o greșita apreciere situației de fapt din probatoriul administrat și o aplicare greșita a prevederilor legale.
Astfel din probatoriul administrat în cauză rezulta că cercetarea disciplinară s-a desfășurat în mod abuziv cu încălcarea normelor prevăzute în Codul muncii.
Însăși convocarea nu este făcută în condițiile prevăzute de Codul muncii neindicându-i-se conform art. 251 fapta pentru care era cercetat disciplinar.
Așa cum a învederat mai sus, membrii comisiei au refuzat expres să-i aducă la cunoștința actul de sesizare ai comisiei disciplinare, respectiv, Raportul nr. 13/TD/0&M/_/NPR, fapt care este menționat și în Procesul-verbal al întâlnirii din cadrul cercetării disciplinare care prevede:
Invocă încălcarea prevederilor art. 251 alin 4 Codul muncii, încălcarea dreptului la apărare în cadrul cercetării disciplinare.
Așa cum a menționat, în convocarea din 12.03.2013 nu i s-a indicat obiectul cercetării disciplinare, adică fapta pentru care este cercetat, mai mult decât atât, o parte din acuzațiile ce mi se aduceau la mod generic, și care au fost preluate și în Decizia atacată erau reglementari interne în limba engleză. Cum era și normal, deoarece a înțeles că produc efecte juridice, apărătorul său ales a dorit ca toate aceste documente să-i fie puse la dispoziție în traducerea legalizată în limba română pentru a-și putea pregăti apărarea, având în vedere și prevederile art. 13 din Constituția României ce prevede, ca limba oficială, limba română.
Astfel că, în data de 18.03.2013 înainte începerea cercetării, apărătorul apelantului a solicitat să i se comunice în temeiul art. 251 alin 4 "toate documentele ce stau la baza cercetării disciplinare prealabile (regulament intern, reglementari interne aplicabile, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici etc.) demarată„ împotriva apelantului pentru a-și putea formula apărarea (cererea atașata ca probă la dosarul de fond) și a solicitat un nou termen pentru a-și putea studia documentele și a formula apărările, având în vedere că din convocare nu rezultă nici măcar fapta pentru care era cercetat.
Această cerere a avocatului apelantului a fost și ea respinsă expres de către membrii comisiei în cadrul întâlnirii de cercetare disciplinară, prevăzându-se acest lucru în Procesul verbal al întâlnirii din cadrul cercetării disciplinare în care se arată:
Or, conform art. 251 alin 4 Codul muncii și a Regulamentului intern O. România, salariatul aflat în cercetare disciplinară, are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa, trebuie să parcurgă toate fazele cercetării disciplinare, așa cum este aceasta reglementată de dispozițiile legale și regulamentele interioare ale angajatorului. În cazul în care nu se parcurg toate fazele cercetării disciplinare, care implică și comunicarea obiectului cercetării disciplinare și a actelor aplicabile în limba română, cercetarea se consideră că nu a fost finalizată și s-a încălcat astfel dreptul salariatului de a formula și susține toate apărările în favoarea sa. (a se vedea în acest sens jurisprudența: Decizia 407/2010 a Curții de Apel Ploiești - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale)
Încălcarea prevederilor art. 251 alin 4 teza finală, și anume angajatorul nu i-a dat posibilitatea de a-și formula apărările și de a administra toate probele în favoare sa.
Astfel, deși comisia de disciplină a refuzat expres să-i aducă Ia cunoștința fapta pentru care era cercetat disciplinar, i-au fost înaintate un set de întrebări ce cuprindeau aspecte legate de activitatea sa în general. Deoarece se doreau amănunte, a spus că îi trebuie un termen pentru a verifica din raportările făcute pentru a formula răspunsurile corect, fiind vorba de o perioadă lungă de timp, respectiv 4 luni (din decembrie 2012).
În loc să-i acorde posibilitatea de a-și formula răspunsurile și de a propune apărări în favoarea sa, comisia i-a comunicat pe loc Decizia de suspendare nr. 1434 din 18.03.2013 prin care era suspendat, vreme de 5 zile, începând chiar cu data de 18.03.2013, fără nici o motivare.
Ulterior, din nou fără nici o motivare suspendarea a fost prelungită prin Decizia nr. 4431 din 22.03.2013, pe o perioadă de încă cinci zile lucrătoare. În aceste 2 săptămâni de suspendare, pe lângă că nu a fost plătit, i s-a tăiat accesul la orice document de serviciu și laptopul personal, fără nici o justificare, având în vedere că nici nu aveam cum să modific ceva ce fusese raportat și avizat de către superiorii săi în aceste 4 luni.
A contestat în instanță cele două Decizii de suspendare disciplinară, și prin Sentința civilă nr. 3376 din 20.03.2014 și, respectiv, prin Sentința nr. 6659 din 05.06.2014 ambele pronunțate de aceeași instanța, respectiv, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă, au fost anulate, ca nelegale. Ambele Sentințe sunt irevocabile și constată modul abuziv în care intimata a aplicată măsurile succesive de suspendarea contractului său de muncă.
În consecința, a solicitat să se constatate că dreptul la apărare al apelantului a fost încălcat în cadrul cercetării prealabile, având în vedere că în mod expres comisia de disciplină a refuzat să-i aducă la cunoștința fapta pentru care era cercetat atât acestuia cât și apărătorului său și nu a comunicat nici actele de procedura internă după care l-au sancționat în limba română, ca atare decizia de sancționare este nelegală.
Încălcarea prevederilor art. 252 alin 2 litera c) Codul muncii.
În mod abuziv și nelegal, angajatorul invocă răspunsurile apelantului în Decizia de sancționare interpretându-le după bunul său plac ca și „apărări", pentru a bifa cerința prevăzuta sub sancțiunea nulității absolute de motivare a înlăturării apărărilor formulate de apelant, când, în realitate necunoscând fapta pentru care a fost cercetat acestea nu pot avea un asemenea caracter.
Mai mult decât atât, în Decizia de sancționare atacată se observa atitudinea sa sinceră, având în vedere că, fără să cunoască fapta de care a fost acuzat, nici împrejurările și tăindu-i-se orice acces la documente a încercat să răspundă întrebărilor puse, deși se referau la o perioadă cu circa de mai bine de 4 luni în urmă.
În întâmpinarea depusă la fond, intimata susține că Decizia este motivată prin înlăturarea apărărilor mele deoarece la întrebările ce vizau muncă suplimentară apelantul a răspuns că „nu a fost plătită că muncă suplimentară" sau ca cele 3 ore în cauză „nu constituie ore suplimentare."
Ori, după cum se poate vedea din înscrisurile (Regulamentul intern și pontaj) la O. România nu exista sporul obligatoriu pe ore suplimentare, ci doar un sistem de premiere.
Conform prevederilor art. 123 codul muncii, orele suplimentare se plătesc ca spor obligatoriu, nu ca prima (facultativă).
Pentru a lămuri această problemă apelantul s-a adresat autorităților ce au competența în domeniul controlului respectării legislației muncii, și anume Inspectoratului Teritorial de Munca București (ITM) și Inspecției muncii din cadrul Ministerului Muncii și protecției sociale cu întrebarea dacă este corect că angajatorul să plătească sub formă de primă de post și nu de spor.
Ambele instituții au răspuns clar că plata muncii suplimentare se face doar ca spor la salariu și nu ca prima (ce nu poate fi obligatorie prin natura sa).
În realitate, primele sunt facultative și au un regim fiscal diferit, art. 123-123 Codul muncii instituind o obligație în sarcina angajatorului de plată a orelor suplimentare. Este clar că un sistem de premiere se bazează pe cu totul alte criterii decât sporurile obligatorii. De altfel, după cum rezultă din procedura de acordare a acestor prime, se poate vedea că acestea nu se acordă în mod obligatoriu celor care au prestat muncă suplimentară, ci muncă suplimentară este doar o condiție pentru a realiza punctajul pentru a te califica la acordarea primei, ceea ce nu respecta prevederile art. 123 Codul muncii, ce prevede ca sporul pentru ore suplimentare este obligatoriu doar pentru că s-a prestat muncă suplimentară, neputând fi condiționat de angajator.
Pe cale de consecința, intimata a înlăturat nelegal susținerile apelantului (pe care le califică „apărări” deși nu au acest caracter, apelantul necunoscând nici probele nici fapta ce i se împută) cum că nu poate fi acuzat că a încasat un spor pentru ore suplimentare ce, oricum, nu se acordă.
În realitate, intimata, într-o atitudine total abuziva, l-a sancționat de 3 ori pentru o muncă suplimentară de numai 3 ore pe care a prestat-o, i-a fost solicitată și aprobată de către toți șefii ierarhici.
Prin Decizia de sancționare atacată apelantul a luat pentru prima oară la cunoștință care este fapta pentru care a fost cercetat și sancționat și anume, faptul că i se împută că, în data de 06.12.2012 ar fi pontat 3 ore suplimentare pe care angajatorul susține că nu le-a făcut și ar fi beneficiat de sporul aferent.
În realitate, în data de 06.12.2013, la orele 18.00 a ajuns la servici, după terminarea programului legal de lucru, întorcându-se dintr-o deplasare la B. unde implementa un proiect în derulare. Deoarece trebuiau găsite soluții urgente a preferat să se întoarcă la servici pentru a sistematiza informația proaspăta de pe teren, de la B..A lucrat la servici în intervalul 18.00-21.00, fapt care se poate verifica pe urmărirea imaginilor înregistrate din interiorul sediului O..
Cu stupoare a constat că, în decizie se menționează că din înregistrări se arata că a fost prezent doar un interval de 22 de minute, respectiv 18.00-18.22, lucru ilogic, deoarece nu avea nici un sens să ajungă la servici pentru câteva minute și să plece, conștient fiind că există și camere de supraveghere.
Orele suplimentare și de noapte efectuate în perioada 19.11._12 au fost raportate pe data de 18.01.2013 până la ora 10:00 conform indicației asistentei O&M Director I. F.. Aceste ore au fost aprobate ce către A. P. - TMC Access Manager și de către M. M. - O&M Director până la data de 20.01.2013 și apoi trimise către departamentul de Resurse Umane pentru aprobarea Directorului de Resurse Umane și apoi pentru plată.
Aceste ore au fost plătite sub formă de prima de post și nu ca ore suplimentare, în data de 25.01.2013, în același timp cu plata salariului pe luna ianuarie 2013.
Prin urmare, se pune întrebarea de ce, după ce orele suplimentare au fost aprobate conform procedurii de superiorii ierarhici și introduse în plată, după o lună, respectiv în 08.02.2013, superiorul ierarhic care le aprobase la plata în ianuarie întocmește Raportul de sesizare al comisiei disciplinare, nr. 13/TD/0&M/_/NPR din data de 08.02.2013.
Mai mult decât atât, dovada indubitabilă că munca i-a fost solicitată și aprobată pentru data de 06.12 2012 este că lucrarea ce i-a fost distribuită ca sarcina de serviciu a fost finalizata și raportată chiar pe data de 06.12.2012. Această lucrare, trebuia finalizata pe 06.12.212 și nu putea fi finalizata decât după întoarcerea apelantului din vizita de lucru de la B., deplasare ce s-a făcut chiar în ultima zi a termenului, respectiv, pe 06.12.2012.
Invocă și faptul că după serviciu a mai lucrat și de acasă până aproape de miezul nopții ca să finalizeze la data dispusă.
Prin urmare, în realitate a prestat muncă suplimentară de la 16.30 până la orele 23.00 adică 6 ore și 30 minute, dar a raportat doar 3 ore.
Pe de altă parte, chiar din documentele atașate întâmpinării rezulta clar că în data de 06.12.2012 după mai bine de o oră și jumătate de Ia terminarea programului de lucru conform fisei postului ce înceta la 16.30, apelantul se afla la ora 18.10 în birou discutând cu șeful său direct despre proiect.
Or, conform Codului muncii muncă suplimentară este cea prestata peste orele de program, prin urmare, Ia 18.10. apelantul prestase deja o oră și 40 de minute din muncă suplimentară pentru care a fost ulterior sancționat că nu ar fi prestat-o ci declarat-o abuziv.
Fapta nu există și din perspectiva faptului este sancționat deoarece ar fi încasat un spor pentru ore suplimentare care însă nu se acordă în cadrul O..
Chiar în Decizia de sancționare atacată, la pagina 4, intimata afirma că procedura internă (ce nu a fost comunicata apărătorului apelantului cum a solicitat în limba română, disponibilă doar în limba engleză și necomunicata oficial OR/3005/HR și neînregistrată la ITM) respectă procedura de plată a orelor suplimentare prevăzuta în art. 122 și 123 Codul Muncii fiind plătită sub formă de prima de post.
În realitate, acest lucru este ilegal, deoarece natura juridică a sporului obligatoriu ce se acorda pentru ore suplimentare conform art. 123 Codul muncii este diferită de cea a primelor care se acorda, prin natura lor, facultativ și au regim fiscal diferit.
Ce nu a contestat este că a încasat o primă, însă acesta i s-a acordat în funcție de un punctaj și nu doar pentru că a efectuat ore suplimentare, cum se susține în Decizia atacată.
Invocă încălcarea prevederilor art. 250 lit. d) și e) Codul muncii.
Așa cum însăși intimata recunoaște în teza finală a art. 4 a Deciziei de sancționare disciplinară, în cei 15 ani în care a fost angajatul companiei, apelantul nu a avut nici o abatere disciplinară.
Cu toate că recunoaște acest lucru intimata, în aceeași teză, face însă o afirmație curioasă și netemeinica:
„La stabilirea sancțiunii disciplinare s-a avut în vedere faptul ca abaterile disciplinare sunt multiple și au fost săvârșite cu intenție de către salariat.
De asemenea, s-a avut în vedere faptul că valoarea prejudiciului adus angajatorului este limitată, și faptul că salariatului nu a fost sancționat disciplinar anterior pentru alte abateri.
Desigur că acesta contradicție se datorează dorinței angajatorului de a justifica de ce a aplicat, pentru o abatere a cărei importanta singur recunoaște că este scăzuta (3 ore suplimentare postate) i-au fost aplicate:
Suspendarea contractului individual de munca prin două Decizii succesive ce au totalizat două săptămâni, adică i s-a reținut din salariu, a fost și retrogradat pe o perioadă de 45 de zile, cu reducerea salariului brut cu cca 30%, rezulta în mod clar că modul în care s-a făcut individualizarea sancțiunii disciplinare este vădit disproporționata cu gravitatea faptei ce i se împută, și anume pontarea a 3 ore suplimentare cu mai bine de 4 luni, înainte de cercetarea disciplinară, ce au fost și verificate și avizate de superiori în luna ianuarie 2013.
Pentru aceste motive, solicită să fie admis apelul și să fie casată în tot sentința atacată, iar, rejudecând cauza pe fond, să fie admisă în tot contestația formulată de apelant și să se dispună obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel și fond.
Prin întâmpinarea formulată, intimata O. România SA a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
În ceea ce privește motivele de apel indicate de către D. Ș., intimata arată că acestea sunt nefondate.
Hotărârea instanței de fond este motivată, contrar celor susținute în cuprinsul cererii de apel. Instanța de fond a analizat atât din punct de vedere al legalității, cât și al temeiniciei Decizia nr. 4756/10.04.2013 emisă de O. România SĂ. Tribunalul a constatat că decizia a fost emisă "cu respectarea condițiilor de validitate prevăzute de lege sub aspectul formei, al cuprinsului și a semnării acesteia și a fost emisă cu respectarea termenelor prevăzute de lege". În ceea ce privește temeinicia măsurii luate prin Decizia contestată, Tribunalul a reținut că sancțiunea aplicată este temeinică, iar individualizarea acesteia a fost corect dozată față de gravitatea faptei.
Situația de fapt a fost în mod corect avută în vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii atacate.
În fapt, D. Ș. a fost convocat în cadrul cercetării disciplinare în data de 18.03.2013, iar motivele convocării vizau:încălcarea obligațiilor prevăzute de art. 39 alin 2 lit b), c) și d) din Codul Muncii;încălcarea Regulamentului Intern al O. România, respectiv prevederile art. 3.1.1 - Disciplina și conduită;încălcarea atribuțiilor prevăzute în instrucțiunea de lucru Overtime, Nightshifts & On-call activity - art. 8;comportament necinstit sau imoral, în interiorul sau în exteriorul companiei și îndreptat împotriva O. România;obținerea unor avantaje materiale necuvenite, prin folosirea calității de angajat al O. România.
Dreptul la apărare al apelantului nu a fost încălcat în cadrul cercetării disciplinare. D. Ș. a fost asistat de către avocatul împreună cu care s-a prezentat în fața comisiei, doamna G. A., conform împuternicirii avocațiale nr._/18.03.2013, aspect menționat și în cuprinsul procesului verbal întocmit cu ocazia întâlnirii din cadrul cercetării disciplinare.
În plus, acestuia i-a fost acordat un termen până la care să transmită comisiei de cercetare disciplinară răspunsurile la întrebările formulate în scris.
Decizia atacată îndeplinește condițiile cerute de art. 252 alin 2 Codul Muncii.
Măsura dispusă prin Decizie este întemeiata, având în vedere situația de fapt și de drept.
D. Ș. a pretins că a prestat în data de 6 decembrie 2012 un număr de 3 ore suplimentare, la finalul programului de lucru. D. Ș. nu a utilizat însă niciun sistem electronic/informatic care să permită probarea intervalului exact în care a desfășurat muncă suplimentară, așa cum prevede instrucțiunea de lucru OR/3005/HR, și nu a furnizat nicio altă dovadă în sensul prestării de muncă suplimentară în data de 6 decembrie 2012.
La solicitarea superiorului ierarhic, primită prin e-mail, la data de 05 februarie 2013 contestatorul a susținut că cele trei ore suplimentare pontate de către acesta, în data de 06 decembrie 2013, se justifică prin faptul că ar fi lucrat la o procedură internă, în incinta punctului de lucru al O. România din București, Iride. Din verificările interne efectuate a rezultat că D. Ș. în data de 06 decembrie 2012 a venit la birou la ora 18.10 iar la ora 18.22 s-a îmbrăcat și a plecat, fără a mai reveni la birou în cursul acelei zile. Astfel, a reieșit faptul că salariatul s-a aflat la sediul societății în data de 06.12.2012 în intervalul orar 18.10 - 18.22 și nu pentru trei ore, în intervalul 18.00 - 21.00, cum a susținut acesta.
Tribunalul a constatat așadar în mod corect că D. Ș. a pretins în mod nereal efectuarea în data de 06 decembrie 2012 a unui număr de trei ore suplimentare și a manifestat un comportament necinstit în interiorul companiei.
Având în vedere cele de mai sus, apreciem că în mod corect instanța de fond a stabilit că Decizia 4756/10.04.2013 a fost emisă cu respectarea tuturor cerințelor legale iar individualizarea sancțiunii a fost proporțională cu faptele contestatorului.
În apel nu au fost administrate probe noi .
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
În primul rând apelantul a invocat nemotivarea sentinței apelate, însă această critică este neîntemeiată.
Curtea constată că hotărârea instanței de fond este motivată, aceasta analizând atât din punct de vedere al legalității, cât și al temeiniciei Decizia de sanctionare disciplinară care face obiectul contestației de față .
Nu se poate aprecia că sentința apelată este nemotivată pentru că instanta de fond nu ar fi răspuns tuturor argumentelor apelantului-reclamant, atâta timp cât tribunalul a expus motivele pentru care a pronunțat în cauză soluția de respingere a contestației .
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenția europeana a drepturilor omului si libertăților fundamentale, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea Perez împotriva Franței (MC), cererea nr. 47.287/99, paragraful 80 și hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59).
Obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea Perez, paragraful 81; hotărârea V. der Hurk, paragraful 61; hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, cererea nr. 40.490/98).
În ceea ce privește situația de fapt dedusă judecății, se reține că prin decizia nr 4756/10.04.2013 s-a dispus, în temeiul art. 248 alin.1 lit.b) din Codul. Muncii, sancționarea disciplinară a apelantului-reclamant cu retrogradarea din functia de BSS Expert in functia de BSS Engineer, ca urmare a faptului că acesta a încălcat. prevederile cap 3.1.1 din Regulamentul Intern al Societatii si instructiunea de lucru OR/3005/HR respectiv art 5 alin 2 si art 8.
Din conținutul deciziei rezulta că pârâta a aplicat reclamantului sancțiunea disciplinara a retrogradării din funcție pe o perioadă de 45 de zile ca urmare a săvârșirii de către reclamant a abaterii disciplinare constând în nerespectarea instructiunii de lucru OR/3005/HR, realizata prin pretinderea în mod nereal a efectuării in data de 06.12.2012 a unui număr de trei ore suplimentare la finalul programului de lucru si a abaterii disciplinare constând în încălcarea cap. 3.1.2 din Regulamentul Intern al pârâtei prin realizata prin comportamentul necinstit sau imoral în interiorul companiei și îndreptat împotriva acesteia.
Apelantul-reclamant a invocat nerespectarea de către intimata—pârâtă a dispozițiilor legale în materie în etapa cercetării disciplinare, respectiv încălcarea prevederilor art. 251 alin 2 și alin 4 din Codul muncii .
A susținut apelantul că în convocarea din 12.03.2013 nu i s-a indicat obiectul cercetării disciplinare, adică fapta pentru care este cercetat.
Curtea constată că intimata a respectat dispozițiile legale, respectiv apelantul a fost convocat în scris în vederea realizării cercetării disciplinare prin adresa nr.1334/12.03.2013 (fila 24 dosar fond ), în cuprinsul convocării arătându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii. Se menționează expres in cuprinsul convocării prevederile regulamentului intern pentru incălcarea cărora urmează a se proceda la cercetarea disciplinară a angajatului. Cum orice angajat are obligația de a cunoaște dispozițiile regulamentului intern al societății angajatoare, nu se poate aprecia că respectiva convocare nu cuprinde obiectul cercetării .
În ceea ce privește încălcarea art. 251 alin 4 din Codul muncii, respectiv dreptul la apărare al angajatului in etapa cercetării disciplinare, Curtea reține următoarele aspecte relevante:
În fața comisiei de cercetare disciplinară apelantul a fost asistat de avocat . acestuia i s-au adus la cunoștință faptele pentru care este cercetat și i s-au pus la dispoziție de către comisie întrebările la care urmează să formuleze răspunsuri, pentru lămurirea situației analizate . I s-a acordat un termen pentru a cerceta faptele care i se imputau și pentru a răspunde la întrebări . Procedând astfel i s-a respectat dreptul la apărare angajatului, care a avut posibilitatea de a-și pregăti apărarea in raport cu faptele imputate .
Împrejurarea că nu i s-a pus la dispoziție actul de sesizare nu poate constitui motiv de nulitate a cercetării disciplinare pentru nerespectarea dreptului la apărare atâta timp cât comisia de cercetare i-a adus la cunoștintă angajatului în concret abaterile pentru care este cercetat și întrebările la care dorește răspunsuri și i-a acordat un termen pentru a se pregăti.
Nici necomunicarea actelor de procedura internă în temeiul cărora a fost sancționat, traduse în limba română, nu poate reprezenta încălcarea dreptului la apărare, căci i s-a acordat un termen angajatului de către comisie tocmai in scopul de a face toate demersurile pentru a se apăra, inclusiv de a obține acte aplicabile în limba română . Vorbim, din nou, despre regulamentul intern al angajatorului, pe care angajatul avea obligația de a-l cunoaște și in raport cu care acesta nu a invocat faptul că nu i-ar fi fost comunicat de către intimată la momentul angajării .
Este nefondată susținerea apelantului in sensul că decizia contestată încalcă dispozițiile art. 252 alin 2 lit. c din Codul muncii, prevedere care impune ca in decizie să se menționeze motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului .
În cuprinsul deciziei contestate intimata a menționat motivele pentru care nu pot fi primite apărările angajatului sancționat, astfel încât au fost respectate dispozițiile art. 252 alin 2 lit. c din Codul muncii.
În realitate apelantul nu este de acord cu argumentele intimatei pentru care au fost înlăturate apărările sale, însă această susținere vizează fondul pricinii și nu echivalează cu lipsa unui element obligatoriu al deciziei de sancționare, care să determine nulitatea acestui act.
În ceea ce privește fondul cauzei, în raport cu decizia de sancționare contestată, apelantul-reclamant invocă că fapta nu există .
Curtea constată însă că din înregistrările de pe camerele video de la sediul intimatei rezultă faptul că la data de 06 12 2012 apelantul a fost prezent la locul de muncă timp 22 de minute, in jurul orei 18,00, fiind înregistrat în timp ce purta o conversație cu șeful său ierarhic.
Se confirmă astfel susținerea apelantului in sensul că în acea zi, după o deplasare in interes de serviciu la B., a venit la locul de muncă in afara orelor de program, tot in interes de serviciu.
Nu se confirmă însă declarația acestuia in sensul că pe 06 12 2012 a lucrat timp de 3 ore peste program, nici că a continuat să presteze muncă pentru angajator de acasă, in cursul aceleiași nopți .
Nu se pot calcula orele lucrate peste programul normal, astfel cum invocă apelantul, respectiv începând cu ora 16,30, când programul de lucru prevăzut in contractul său de muncă se termina, până după ora 18,22, când a fost înregistrat pe camerele de supraveghere. În mod evident in acea zi apelantul nu a lucrat la sediul societății conform programului obișnuit și nu a fost înregistrat pe camere anterior orei 18,00. Prin urmare nu există niciun temei pentru a aprecia că intervalul 16,30-18,00 reprezintă muncă peste program, astfel cum susține acesta.
De asemenea faptul că lucrarea ce trebuia efectuată a fost predată la data de 06 12 2012 nu constituie probă in sensul celor invocate de apelant, atâta timp cât nu s-a dovedit când a fost efectiv întocmită și ce volum de muncă presupunea, existând posibilitatea ca apelantul să fi venit la locul de muncă la ora 18,00 doar pentru a preda această lucrare. De altfel ,dacă lucrarea a fost predată la 06 12 2012, nu exista posibilitatea ca apelantul să lucreze pentru realizarea acestui proiect de acasă, in cursul nopții de 06/07 12 2012, astfel cum a invocat .
Curtea subliniază și irelevanța faptului că superiorul ierarhic al apelantului inițial a aprobat plata a 3 ore suplimentare și apoi a întocmit referat de cercetare disciplinară, in sensul că aceste ore nu au fost efectiv prestate . In contextul in care s-au verificat înregistrările video ulterior aprobării cererii de plată a muncii suplimentare, această modalitate de a proceda apare ca întemeiată, căci aprobarea inițială nu poate reprezenta un act irevocabil al angajatorului, de natură să împiedice cercetarea disciplinară a angajatului pentru aceste abateri.
A invocat apelantul în mod repetat diferența dintre plata ore suplimentare in temeiul prevederilor Codului muncii și plata contravalorii muncii efectuată peste programul normal de lucru cu titlul de primă, subliniind că la nivelul intimatei nu se plăteau orele suplimentare ca atare și că, implicit, el primind doar o primă, nu poate fi sancționat pentru abaterea disciplinară de a pretinde în mod nereal a efectuării in data de 06.12.2012 a unui număr de trei ore suplimentare la finalul programului de lucru.
Curtea apreciază că această diferențiere nu are nicio relevanță din punctul de vedere al abaterilor pentru care a fost sancționat disciplinar apelantul-reclamant .
Astfel, abaterile reținute in sarcina sa constau in pretinderea în mod nereal a efectuării in data de 06.12.2012 a unui număr de trei ore suplimentare la finalul programului de lucru și comportamentul necinstit sau imoral în interiorul companiei și îndreptat împotriva acesteia.
Prin urmare, indiferent de modalitatea de remunerare a orelor efectuate peste programul normal de lucru, faptele apelantului rămân aceleași, respectiv a pretins că a efectuat 3 ore suplimentare, in scopul de a fi remunerat, când a fost prezent la serviciu doar 22 de minute peste programul normal.
Curtea subliniază că nu face obiectul cauzei de față și nu vor fi analizate aspecte precum modalitatea in care la nivelul companiei intimate se remunerează munca angajatilor efectuată peste programul normal de lucru, respectiv dacă se procedează cu respectarea dispozițiilor legale în materie .
Concluzionând, Curtea reține legalitatea și temeinicia sancționării disciplinare a apelantului-reclamant prin decizia ce face obiectul contestației de față -
Se reține însă că apelantul a invocat și încălcarea prevederilor art. 250 lit. d) și e) Codul muncii, respectiv faptul că intimata nu a individualizat corect sancțiunea disciplinară ce i-a fost aplicată, în sensul că retrogradarea din funcția de conducere pe o perioadă de 45 de zile este o sanctiunea mult prea grea in raport cu abaterile ce i se impută.
Potrivit Deciziei nr. 11/2013 pronunțată de Înalta Curtea de Casație si Justiție în soluționarea unui recurs in interesul legii ,în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 252 alin. 5 raportat la art. 250 din Codul muncii, s-a stabilit că:„Instanța competentă să soluționeze contestația salariatului împotriva sancțiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greșit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancțiune disciplinară.”
Astfel, potrivit art.250 Codul Muncii "Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinara aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârsite de salariat, avându-se in vedere următoarele: a)împrejurările in care fapta a fost săvârșită; b)gradul de vinovăție a salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare ; d)comportarea generala în serviciu a salariatului; e)eventualele sancțiunii disciplinare suferite anterior de către acesta.
Din actele si lucrările dosarului rezultă că apelantul-reclamant a lucrat timp de 15 ani in cadrul societății intimate, interval de timp in care nu a fost niciodată sancționat disciplinar .
Din această perspectivă, în raport cu gravitatea redusă a faptei, reținând că la data de 06 12 2012 apelantul s-a prezentat totuși la locul de muncă după program, chiar dacă pentru scurt timp, că nu i s-au produs intimatei prejudicii materiale importante, aplicarea sancțiunii retrogradării din funcția de conducere pentru 45 de zile apare ca exagerat de gravă .
Se reține si faptul că urmare a declanșării procedurii de cercetare disciplinară a apelantului, intimata a dispus și suspendarea contractului individual de munca prin două Decizii succesive ce au totalizat două săptămâni, decizii anulate ulterior de către instanțele de judecată.
De asemenea Curtea are in vedere faptul că retrogradarea din funcția de conducere pe o perioadă de 45 de zile a determinat reducerea salariului brut al apelantului cu aproape 30%, astfel încât individualizarea sancțiunii disciplinare este vădit disproporționata cu gravitatea faptei ce i se împută.
Curtea apreciază că o sancționare cu avertismentul este conformă cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 C.pr.civ., va admite apelul formulat de contestatorul D. ȘERBA și va schimbă în tot sentința apelantă, în sensul că va admite în parte acțiunea. Curtea va dispune înlocuirea sancțiunii retrogradării din funcție aplicată prin decizia nr. 4756/10.04.2013, cu sancțiunea disciplinară a avertismentului.
Urmare a acestei măsuri, pentru repunerea părților in situația anterioară emiterii deciziei prin care a fost aplicată sancțiunea considerată prea aspră în raport cu abaterile imputate, Curtea va obligă pârâta să restituie reclamantului veniturile salariale reținute în temeiul deciziei nr. 4756/10.04.2013.
În temeiul dispozițiilor art. 453 alin 2 Noul C., aplicabile și în etapa procesuală a apelului potrivit art. 482 Noul C., Curtea, in raport cu soluția adoptată in cauză, va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond și suma de 1.000, cheltuieli de judecată efectuate în apel, astfel cum au fost reduse de către instanță( ca urmare a admiterii doar in parte a acțiunii, respectiv admiterii apelului doar cu privire la individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate prin decizia contestată .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de contestatorul D. Ș., identificat cu CNP:_, domiciliat în București, sector 6, .. 30, ., p.45 împotriva sentinței civile nr. 9949/24.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. O. R. S.A, cu sediul în București, sector1, .. 47/53, având CUI_, înregistrată la ORC sub nr. J40/_/1996.
Schimbă în tot sentința apelantă, în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Dispune înlocuirea sancțiunii retrogradării din funcție aplicată prin decizia nr. 4756/10.04.2013, cu sancțiunea disciplinară a avertismentului.
Obligă pârâta să restituie reclamantului veniturile salariale reținute în temeiul deciziei nr. 4756/10.04.2013.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond și suma de 1.000, cheltuieli de judecată efectuate în apel, astfel cum au fost reduse de către instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Mai 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | |
Grefier, Ș. T. |
Red. ADȘ/08 iunie 2015
Ș.T./D.A.M./ 28 Mai 2015/4ex.
Jud. fond: P. A.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Despăgubire. Decizia nr. 1759/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
