Despăgubire. Decizia nr. 2500/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2500/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 33695/3/2013
ROMÂNIA
C. DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1832/2015)
DECIZIE Nr. 2500/2015
Ședința publică de la 23 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D. Ș.
Judecător A. F.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de reclamanta T. ANIȘOARA împotriva sentinței civile nr._/26.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI, având ca obiect: despăgubire.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta personal, intimata prin consilier juridic P. A. M., conform delegației care se depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 30.03.2015, care la data de 14.04.2015 a formulat întâmpinare, comunicată apelantei la data de 20.04.2015, care la data de 29.04.2015 a depus răspuns la întâmpinare, după care:
C., în raport de prevederile art. 219 alin. 1 Cod procedura civilă, procedează la identificarea apelantei, aceasta legitimându-se cu cartea de identitate, datele fiind consemnate în caietul grefierului de ședință.
Apelanta, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care arată că, prin lucrarea atașată cererii de apel tinde să dovedească faptul că în perioada analizată a fost la serviciu, și că, în fapt, nu a fost plecată în concediu, ci reținută pentru efectuarea unor lucrări, printre acestea și cea depusă la dosar, lucrare pentru care a avut și rol de coordonator.
C., față de proba solicitată de apelantă, acordă cuvântul reprezentantului intimatei.
Intimata, având cuvântul prin consilier juridic, arată că nu se opune probei solicitate de apelantă.
C., deliberând, în temeiul art. 479 alin. 2 Cod procedură civilă, admite proba cu înscrisuri la solicitarea apelantei, respectiv cele atașate cererii de apel.
Apelanta, având cuvântul. Solicită încuviințarea probei cu un martor, respectiv unul dintre colaboratorii săi – dl. P. A. C., precizând că dorește să dovedească faptul că în perioada 29.11-31.12 a fost prezentă la serviciu.
C., față de proba solicitată de apelantă, acordă cuvântul reprezentantului intimatei.
Intimata, prin consilier juridic, arată că se opune încuviințării acestei probe, precizând că o astfel de probă nu a fost propusă în faza de fond a judecății și apreciind că din înscrisurile depuse la dosar se poate constata dacă reclamanta a fost, sau nu,prezentă la locul de muncă în acel interval.
C., față de proba testimonială solicitată de apelantă, constată că potrivit art. 470 Cod procedură civilă, era necesară indicarea numelui martorului și teza probatorie prin cererea de apel, sens în care, față de neconformarea față de aceste cerințe constată că operează decăderea din administrarea acestei probe. Pe de altă parte, apreciază că ea nu prezintă utilitate, relevanță și pertinență în cauză întrucât din înscrisurile administrate la fond și cele încuviințate în apel rezultând care este situația de fapt, nefiind necesară audierea unui martor, suplimentar, în dovedirea acelorași aspecte, sens în care respinge administrarea acestei probe.
C., în raport de prevederile art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererea de apel.
Apelanta, având cuvântul, arată că sentința instanței de fond nu reprezintă realitatea, apreciind că aceasta este motivată numai pe probele administrate de intimată, respectiv o foaie de pontaj din care rezultă că figurează în concediu de odihnă și un stat de plată prin care a fost calculată îndemnizația de concediu. Arată că nu s-a luat în considerare faptul că acel pontaj a fost ulterior revizuit de șeful departamentului 12. În ceea ce privește îndemnizația de concediu, arată că aceasta reprezintă drepturile sale salariale pentru perioada în care a fost prezentă la serviciu, această indemnizație având același cuantum ca și salariul, precizând că nu s-a făcut o regularizare între cele două drepturi. Consideră că, fiind împiedicată de motive obiective să efectueze concediul de odihnă, dreptul la concediul de odihnă nu s-a stins și, imediat după încetarea stării de necesitate angajatorul trebuia să-i permită să efectueze concediul sau să compenseze acest drept în bani.
Intimata, având cuvântul prin consilier juridic, solicită respingerea apelului ca nefundat și menținerea sentinței ca temeinică și legală. Consideră că instanța de fond a analizat corect probele administrate în cauză în raport de dispozițiile art. 146 alin. 1 coroborat cu art. 151 alin. 2 din Codul Muncii, raportat la dispozițiile art. 10 și 11 din HG nr. 250/1992. Solicită a se avea în vedere faptul că drepturile pretinse se referă la concediul din anul 2010. Precizează că reclamanta a lucrat până în anul 2012 și a beneficiat la încetarea contractului de plata drepturilor cuvenite pentru zilele neefectuate în anul 2011 și 2012. În ceea ce privește rectificările efectuate în statul de plată de la nivelul departamentului 12, aduse la cunoștința Direcției Resurse Umane prin intermediul notei întocmite și prin care reclamanta solicita revenirea din concediu pentru efectuarea unor activități ce-i reveneau, pentru funcția ocupată, apreciază că nu ar conduce la ideea că angajatorul, cu rea credință, nu a achitat aceste drepturi.
Apelanta, în replică, arată că a solicitat și în faza de fond ca C. de C. să prezinte procedura de rechemare din concediul de odihnă și să se observe dacă avea vreo atribuție în acest sens sau dacă era atributul exclusiv al conducerii.
C., în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de apel înregistrată pe rolul Curții de apel București la data de 24.03.2015, apelanta T. Anișoara a criticat sentința civilă nr. _ / 26 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. _ arătând că, la data de 17 octombrie 2013, a formulat o acțiune prin care a urmărit, în contradictoriu cu parata - intimata, obligarea acesteia la plata de despăgubiri egale cu indemnizația de concediu de odihnă, pentru 23 de zile, aferentă anului 2010, concediu neefectuat din motive obiective ce nu îi puteau fi imputate indemnizație ce urma a fi actualizată cu coeficientul de inflație de la data plății.
A mai arătat apelanta că, în susținerea acțiunii sale a administrat înscrisuri din care rezulta faptul că nu a efectuat concediul de odihnă restant, aferent anului 2010, în contextul în care, deși în data de 22 noiembrie 2011 a solicitat efectuarea concediului de odihnă restant, aferent anului 2010, din adresa nr. XII_/30.01.2012 semnată de șeful departamentului XII, structură în cadrul căreia își desfășura activitatea, rezulta că a fost rechemată din concediu de odihnă, din cauza unor lucrări urgente care necesitau prezența sa la serviciu, prin înscrisul menționat mai sus, recunoscându-se faptul că și-a efectuat concediul de odihnă restant aferent anului 2010, întrucât a fost prezentă la serviciu, fapt pentru care se impunea punerea de acord a evidentei scriptice cu situația de fapt, în acest sens fiind întocmit un pontaj rectificativ pentru luna decembrie, înscris din care rezultă ca în luna decembrie 2011 a fost prezentă la serviciu. Tot în cererea de chemare în judecată, prin adresa_.
A mai arătat apelanta că refuzul pârâtei s-a bazat pe împrejuarea conform căreia concediul de odihnă, aferent anului 2010 care nu a fost efectuat în amil calendaristic respectiv sau până la sfârșitul anului următor, nu mai poate fi nici efectuat în natura și nici compensat în bani, pârâta refuzând efectuarea în natură sau compensarea în bani a celor de 23 de zile, nu pentru că le-ar fi efectuat, ci pentru simplul fapt că acest drept s-ar fi stins.
În dezbaterea pe fond a cauzei, a subliniat apelanta, pârâta nu a mai invocat stingerea dreptului în baza raționamentului juridic mai sus menționat, ci a prezentat instanței înscrisuri, respectiv foile de pontaj aferente lunilor noiembrie și decembrie, precum și statul de plată din luna decembrie, pentru a proba că și-ar fi efectuat în natura concediul de odihnă restant, aferent anului 2010, și că ar fi încasat indemnizația aferentă, contrar situației de fapt (statul de plată din luna decembrie 2011 prezentat de pârâtă la dezbaterea pe fond, în dovedirea faptului că ar fi efectuat în natură concediul de odihnă restant reprezentând, în fapt, retribuția brută cuvenită în luna decembrie când a fost prezentă la serviciu), în condițiile în care însăși parata, prin întâmpinare, la pct.6, nu a contestat prezența mea la serviciu, ci doar a arătat faptul că procedura scrisă de rechemare din concediu s-a făcut cu întârziere, culpă care nu poate fi invocată de pârâta în apărarea sa, atât timp cât întocmirea documentelor formalizate privind procedura de rechemare din concediu este un atribut al conducătorului departamentului.
În susținerea motivelor de apel, în afara probelor administrate la fond, apelanta a solicitat încuviințarea administrării unui înscris nou, din care ar rezulta, fără putința de tăgadă, faptul că ar fi participat, în mod direct și nemijlocit, în luna decembrie 2011, la elaborarea unei lucrări complexe, înscrisul fiind o formă intermediară care conține adnotări cu scrisul subsemnatei și completări care se regăsesc în documentul final ce se afla în arhiva paratei.
De asemenea, apelanta a soclicitat, în dovedirea prezenței sale la serviciu, și încuviințarea probei testimoniale.
În drept,cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile art.282-298 ale codului de procedură civilă, pe dispozițiile art. 144, 146, 151 alin. 2 și art. 253 alin 1 din Legea 53/2003 - Codul Muncii și HG nr 250/1992, precum și pe dispozițiile art. 7 Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă.
Intimata C. de conturi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, redând o parte din pretențiile formulate de către apelanta –reclamantă și părți din sentința pronunțată, context în care C. a selectat acele pasaje din întâmpinare prin care este expus punctul de vedere, apărările pârâtei intimate față de pretențiile apelantei.
A susținut intimata că, ulterior aprobării cererii sale de concediu, reclamanta apelantă a întocmit o Notă, datată 30.11.2011 și semnată de conducerea Departamentului XII, fără însă a fi și înregistrată, prin care a solicitat aprobarea rechemării din concediu, motivat de faptul că în luna noiembrie 2011 erau scadente o . lucrări urgente, fiind necesară prezența sa la serviciu.
Apelanta - reclamantă a solicitat plata drepturilor cuvenite pentru zilele de concediu de odihnă neefectuate, întrucât, la data de 9 martie 2012, îndeplinind condițiile de pensionare acesteia i-a încetat de drept contractul de muncă, potrivit Ordinului nr.3679/27.02.2012 emis de Președintele Curții de C. a României.
Prin adresa nr._/21,02.2012 Secretariatul General - Direcția resurse umane și salarizare a răspuns solicitării reclamantei în sensul că, din verificările documentelor care stăteau la baza de calcul a drepturilor salariale aferente lunii decembrie 2011, rezultă cu certitudine că aceasta a fost pontată toată luna în C.O., fără ca până la 1 februarie 2012, persoanelor cu atribuții privind întocmirea situației lunare de prezență și prelucrare a datelor să le fi fost comunicată cererea de rechemare din concediu.
Angajatei i s-a adus la cunoștință că, la data încetării de drept a contractului individual de muncă, prin pensionare, direcția resurse umane și salarizare va proceda la compensarea în bani a celor 35 de zile de concediu de odihnă cuvenit legal pentru anul 2011, precum și a celor 7 zile de concediu de odihnă reprezentând cotă parte aferentă anului 2012.
Cât privește concediul de odihnă aferent anului 2010, care nu a fost efectuat în cursului anului calendaristic respectiv sau până la finele anului 2011, reclamantei i s-a precizat că acesta nu mai poate fi efectuat nici în natură și nici compensat în bani, în raport de dispozițiile art.146 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, republicată.
În susținerea motivelor de apel formulate, reclamanta a depus un înscris nou și a solicitat încuviințarea probei cu martori, deși această probă nu a fost propusă și administrată în fața instanței de fond.
Analizând probele administrate în cauză, în mod corect a reținut instanța de fond ca fiind relevante susținerile reclamantei potrivit cărora "nu a existat inițial un document oficial de rechemare din concediu de odihnă al subsemnatei, acesta fiind realizat ulterior prin adresa nr. XII/_/30.01.2012, în perioada 29 noiembrie - 31 decembrie 2011 a fost prezentă ia serviciu, fapt probat prin semnătura sa pe documentele elaborate de Direcția 1 sau pe cele ale Departamentului XII", precum și precizarea că "situația de prezență pentru luna decembrie 2011" anexată cererii de chemare în judecată, "a fost refăcută în luna februarie 2012".
A mai arătat intimata că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 149 din Codul muncii, conform cărora salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă, în fiecare an, în perioada în care a fost programat, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat, soluția Codului muncii fiind justă, de vreme ce scopul concediului de odihnă constă în refacerea forței de muncă, legea stabilind numărul zilelor de concediu având în vedere activitatea desfășurată în cursul unui an calendaristic, acesta fiind și motivul pentru care concediul trebuie, de regulă, efectuat în fiecare an și în natură.
De reținut, a mai subliniat intimata, ar fi și faptul că apelanta - reclamantă, care ocupa funcția de director, a recunoscut faptul că, din cauza organizării deficitare a activității, nu a reușit să își efectueze zilele de concediu pentru mai mulți ani consecutivi.
Faptul că apelanta - reclamantă a solicitat, prin Nota din 30.11.2011, rechemarea din concediu, întrucât a apreciat ca fiind necesară prezența sa pentru finalizarea unor lucrări, de care, de altfel, avea cunoștință încă de la data întocmirii cererii de concediu nu poate fi imputat angajatorului, respectiv Curții de C. a României, sau interpretată ca un abuz de drept din partea instituției.
Analizând criteriile potențiale de identificare a unui abuz de drept, rezultă că se impun a fi reținute următoarele elemente ca fiind esențiale pentru caracterizarea unui act sau fapt ca fiind abuz de drept și anume: elementul subiectiv - reaua-credință - și elementul obiectiv - în cadrul căruia se includ, practic confundându-se, deturnarea dreptului subiectiv de la finalitatea economică sau socială consacrată de legiuitor și depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv.
Aceste elemente nu se regăsesc însă în speță de față, deoarece C. de C. a României a făcut în mod corect aplicarea prevederilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art.146 din Legea nr.53/2003 care dispun: concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.
Prin excepție de la prevederile alin. (l), efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil, compensarea în bani fiind permisă exclusiv în cazul încetării raporturilor de muncă, potrivit art.146 alin. (4) din lege, caz în care, evident, compensarea nu poate privi decât numărul de zile de concediu de odihnă care au rămas neefectuate în natură, proporțional timpului efectiv lucrat la angajatorul cu care salariatul încetează raporturile de muncă.
Cererea de concediu formulată de către reclamantă, în data de 22.11.2011, a fost aprobată de conducerea Departamentului XII, însă, ulterior, apelanta - reclamantă a întocmit Nota din data 30.11.2011 prin care a solicitat aprobarea rechemării de concediu pentru efectuarea unor lucrări, respectiv rapoarte și actualizare program INFOPAC, în cazul de față rechemarea din concediu efectuându-se la inițiativa apelantei reclamante, motivat de faptul că avea lucrări de efectuat în luna respectivă, și nu de situațiile în care salariatul poate solicita întreruperea concediului de odihnă, altele decât sarcinile de serviciu, reglementate prin dispozițiile art.10 și 11 din HG nr.250/1992, coroborate cu prevederile art.151 din Codul muncii, republicat.
Astfel, apelanta - reclamantă ar fi arătat clar în adresa nr._/15.02.2012 către Secretariatul General, depusă la dosarul de fond, faptul că "întrucât prezența mea la serviciu a fost imperios necesară, având în vedere complexitatea lucrărilor solicitate de conducerea executivă a Curții de C., cu termen de finalizare în luna decembrie, nu am mai plecat în concediu, fără însă a se îndeplini și procedurile formalizate pentru întreruperea concediului de odihnă, fapt pentru care în evidența Direcției resurse umane și salarizare figurez în concediu (...)."
Intimata a mai arătat că nu s-a pus în discuție prezența reclamantei la serviciu în luna decembrie 2011, ci faptul că nu s-au îndeplinit procedurile formalizate pentru întreruperea concediului de odihnă aferent anului 2010, apelanta - reclamantă având la dispoziție 12 luni din anul 2011 în care ar fi putut să beneficieze de concediu pentru zilele rămase neefectuate din anul 2010, nereieșind că și-ar fi exercitat dreptul pe parcursul lunilor anterioare lunii decembrie 2011 și că cererile acesteia ar fi fost respinse de către angajator, apelanta - reclamantă fiind obligată, conform art.149 din Codul muncii, să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat.
Intimata a mai aratat că argumentele invocate privind complexitatea activității desfășurate și lipsa personalului ce ar fi fost la originea imposibilității efectuării în natură a zilelor de concediu nu pot fi avute în vedere, întrucât apelanta - reclamantă a deținut funcția de director al Direcției 1 și purta răspunderea cu privire la modul de organizare a activității în cadrul direcției.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.471 alin. (5), art.478 și urm. C.pr. civ., art.146 și art.149 și urm. din Codul muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, republicată, precum și pe celelalte acte normative invocate în întâmpinare.
Asupra apelului, C. reține următoarele:
Instanța de fond a respins pretențiile formulate de către apelantă, apreciind că există inadvertențe între nota de rechemare (în care se consemnează ca dată a rechemării 29.11.2011) și adresa nr. XII/_/30.01.2012 (în care se menționează că rechemare se face începând cu data de 02.12.2011), neputându-se reține aceste înscrisuri ca o dovadă certă că reclamanta a fost rechemată la serviciu și că nu a beneficiat de concediu de odihnă, în condițiile în care reclamanta a fost pontată toată luna decembrie 2011 în CO, conform documentelor care au stat la baza de calcul a drepturilor salariate aferente lunii respective, aspect precizat prin adresa nr._/21.02.2012 emisă de Direcția de Resurse Umane din cadrul Secretariatului General în urma solicitării reclamantei.
În prezenta cauză, C. observă, pornind de la cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de apel, că intimata nu pare a se hotărî asupra cărei apărări și își concentreze argumentele, de vreme ce, pe de o parte, afirmă că, potrivit documentelor primare contabile (pontaje), reclamanta ar fi figurat în concediu de odihnă în toată luna decembrie 2010, iar, pe de altă parte, susține mai întâi că prezența reclamantei la serviciu în luna decembrie 2010 nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, apoi că această prezență nu s-ar încadra între ipotezele legale referitoare la întreruperea concediului de odihnă, arătând că rechemarea din concediu nu ar fi fost inițiativa sa și că reclamanta s-ar fi întors la serviciu, din proprie inițiativă, fără parcurgerea formalităților necesare și, în final, faptul că, oricum, cererii de plată a zilelor de concediu neefectuate nu i s- ar fi putut da curs, deoarece termenul de formulare a unei astfel de cereri expirase la finele anului 2011.
C. subliniază că ar fi fost totuși necesar, pentru a fi cât mai credibile, ca apărările intimatei să se circumscrie unor împrejurări care nu se contrazic între ele, respectiv ori să se susțină că, în luna decembrie 2010, apelanta nu s-ar fi aflat în activitate, ci în concediu de odihnă, acesta fiind integral acordat și efectuat în natură (așa cum a susținut intimata în debutul întâmpinării sale), ori să se susțină teza conform căreia, deși apelanta a fost prezentă la serviciu în luna decembrie 2010, această prezență s-a datorat exclusiv inițiativei apelantei, iar nu unei solicitări din partea angajatorului (așa cum se amintește spre finalul întâmpinării) sau, în fine, să se susțină (așa cum apare inserat în partea de mijloc din întâmpinarea pârâtei intimate) că nu s-ar datora contravaloarea celor 23 de zile de concediu, deoarece această cerere nu ar fi fost formulată în termenul legal, respectiv până la finele anului 2011.
Referitor la prima dintre apărări, conform căreia apelanta nu s-ar fi aflat în activitate în luna decembrie, ci în concediu de odihnă, acesta fiind integral acordat și efectuat în natură, astfel cum s-ar dovedi cu foile de pontaj în care apare mențiunea CO (concediu de odihnă), C. nu apreciază că această apărare poate fi veridică de vreme ce însăși intimata menționează că nu se poate pune la îndoială prezența reclamantei la serviciu în cursul lunii decembrie 2010.
Chiar și dacă nu ar existat o astfel de precizare din partea intimatei, C. reține că o foaie de pontaj poate fi eronat completată sau, mai corect spus, poate rămâne incorect completată față de modificări survenite în timpul sau după întocmirea sa, modificări despre care nu a avut cunoștință persoana care a întocmit respectivul act contabil primar, însă această împrejurare nu înseamnă că, în mod automat, salariatul în dreptul căruia a figurat mențiunea “CO” s-ar fi aflat, în realitate, în concediu de odihnă, salariatul putând face oricând dovada contrară sau putând cere instanței să oblige angajatorul la prezentarea acelor înscrisuri care ar demonstra prezența sa la serviciu.
Acesta este, cel mai probabil, și motivul pentru care, renunțând, implicit, la ipoteza apărării constând în efectuarea integrală de către apelantă a concediului în anul 2010, intimata afirmă că, dimpotrivă, prezența reclamantei la serviciu în luna decembrie 2010 ar fi reprezentat o certitudine, dar că nu ar fi reprezentat inițiativa sa, ci a reclamantei care _sugerează intimata_ s-ar fi simțit “vinovată” că nu ar fi încheiat la timp anumite lucrări, motiv pentru care a înțeles să revină din concediu spre a le finaliza.
Indiferent de care a fost motivul pentru care reclamanta s-a întors la serviciu în luna decembrie 2010, un aspect rămâne cert, anume faptul că intimata a beneficiat de pe urma muncii desfășurată de către apelanta reclamantă, iar aceasta din urmă avea dreptul la acordarea în natură a concediului pentru anul calendaristic în care și-a desfășurat activitatea.
C. nu împărtășește susținerea intimatei potrivit căreia cererea de concediu ar reprezenta o obligație pentru angajat, concediul rămânând un drept, astfel cum dispun prevederile art.144 din Codul muncii, iar nu o obligație pentru salariat, concediul neputând fi privit ca o obligație decât din perspectiva angajatorului care are obligația să îl acorde în natură, potrivit dispozițiilor art.146 alin.1 și 2 din Codul muncii, tocmai pentru ca salariatul să poată beneficia de timpul necesar recuperării capacității sale de muncă și pentru a fi împiedicat angajatorul să se comporte abuziv, respingând cererile de concediu ale salariaților, sub diferite pretexte.
Însă, rămâne ilogic din punct de vedere juridic ca un drept să reprezinte, în egală măsură, și o obligație pentru cel în favoarea căruia este recunoscut respectivul drept.
Dacă un drept ar fi considerat, pentru persoana în favoarea căreia este recunoscut, în același timp, și ca o obligație, nu rezultă cum ar putea fi realizat, în toate situațiile, respectivul drept, cu excepția ipotezei absurde în care titularul dreptului ar putea să se “oblige” pe el însuși să își respecte dreptul.
De altfel, chiar prevederile art.146 alin.3 din Codul muncii arată că angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul, ceea ce arată că obligația acordării concediului aparținea intimatei, iar nu reclamantei apelante, așa cum încearcă să sugereze intimata care a arătat că reclamanta ar fi rămas în pasivitate întreg anul 2011 (în sensul, desigur, a unei “pasivități active”, de vreme ce reclamanta s-a prezentat la serviciu, prestând activitate pe tot parcursul anului 2011), nesolicitând acordarea concediului de odihnă.
Dacă salariatul nu formulează cerere de concediu în anul următor celui în care a prestat activitate timp de 12 luni, urmarea constă în faptul că, după trecerea anului următor celui pentru care era datorat acordarea concediului de odihnă, salariatul nu mai poate solicita angajatorului efectuarea sa în natură, însă va putea oricând, în raport de dispozițiile alienatului final din art.146 din Codul muncii, la momentul încetării raporturilor sale de muncă cu respectivul angajator să solicite compensarea pecuniară a zilelor de concediu neefectuate.
Faptul că, după trecerea unei anumite perioade, un drept _ cum este și cel la acordarea în natură a zilelor de concediu neefectuate _ se stinge doar din perspectiva componentei sale de bază referitoare la efectuarea “în natură” a zilelor de concediu neefectuate, nu înseamnă că și componenta pecuniară a aceluiași drept împărtășește aceeași soartă juridică, ci, dimpotrivă, în prezenta speță, aceasta supraviețuiește până în momentul în care, între părți, intervine încetarea raporturilor de muncă, indiferent de motivul acestei încetări.
Or, nicio dispoziție din Codul muncii nu obligă un salariat să formuleze cerere de concediu, pentru că un drept nu poate fi, în același timp, și o obligație pentru titularul respectivului drept.
Oricât de derogatoriu de la normele de drept comun ar putea fi considerat dreptul muncii ca ramură autonomă de drept, totuși nu se poate “deroga” de la logica juridică în interpretarea unor dispoziții specifice.
Nu pot fi acceptate susținerile intimatei referitoare la faptul că, întorcându-se din proprie inițiativă în activitate, în privința reclamantei nu ar fi incidente dispozițiile legale privind rechemarea din concediu, pentru că, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu interesează cine a cerut întoarcerea în activitate, ci prestarea în sine a activității în luna decembrie 2010, fiind, evident, fără sens să se ajungă cumva la concluzia conform căreia reclamanta ar fi desfășurat activitate, în luna decembrie 2010, împotriva voinței angajatorului, obligându-l, “forțându-l” pe acesta să o reprimească în activitate.
Prin urmare, nu are importanță dacă formalitățile pentru întreruperea concediului ar fi fost sau nu parcurse sau cine ar fi trebuit să le inițieze, cât timp activitatea a fost prestată.
Din rațiuni similare cu cele mai sus expuse, nu pot fi reținute nici susținerile intimatei referitoare la faptul că însăși reclamanta s-ar face culpabilă de faptul că activitatea direcției pe care o conducea nu ar fi fost corespunzător organizată, ceea ce ar fi impus prezența sa la serviciu, pentru că ceea ce interesează, în privința dreptului la concediu sau la compensarea acestuia printr-o sumă echivalentă, este prestarea efectivă a activității, iar nu cum s - a ajuns la prestarea respectivei activități.
Cu privire la argumentul conform căruia, odată finalizat anul 2011, s-ar fi stins și dreptul reclamantei nu doar la solicitarea în natură a dreptului, ci și dreptul la compensarea pecuniară a acestuia, C. arată că acest argument nu are nicio susținere legală, ci, dimpotrivă este invalidat de dispozițiile art.146 alineatul final potrivit căruia compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Prin încetarea de drept a contractului individual de muncă s-a ajuns în ipoteza mai sus expusă, ceea ce arată că interpretarea pe care a acordat-o directorul de resurse umane din cadrul intimatei, referitor la cererea reclamantei de compensare pecuniară a zilelor de concediu neefectuate în anul 2010, dispozițiilor art.146 din Codul muncii a fost una eronată.
Așa cum s-a subliniat în cele ce preced, faptul că, după trecerea unei anumite perioade, un drept _ cum este și cel la acordarea în natură a zilelor de concediu neefectuate _ se stinge din perspectiva componentei sale de bază referitoare la efectuarea “în natură” a zilelor de concediu neefectuate, nu înseamnă că și componenta pecuniară a aceluiași drept împărtășește o soartă juridică identică.
Dimpotrivă, în prezenta speță, aceasta supraviețuiește până în momentul în care, între părți, intervine încetarea raporturilor de muncă, indiferent de motivul acestei încetări.
În alți termeni, componenta pecuniară a zilelor de concediu neefectuate rămâne un drept afectat de o condiție suspensivă, respectiv de condiția încetării raporturilor de muncă între părți, fără ca legiuitorul să distingă între diferitele cauze care au ca efect încetarea raporturilor de muncă.
Cum, în prezenta speță, această condiție suspensivă s-a împlinit la data încetării de drept a raporturilor de muncă prin atingerea de către reclamanta apelantă a vârstei de pensionare, intimata datora contravaloarea zilelor de concediu neefectuate de către apelanta reclamantă în anul 2010, cât timp a fost probată prestarea activității de către reclamantă în cursul lunii decembrie 2010.
Pe cale de consecință, reținând că instanța de fond s-a concentrat exclusiv asupra unor chestiuni mai degrabă formale, analizând cuprinsului unor înscrisuri, în loc să verifice dacă, în concret, reclamanta a prestat sau nu activitate pentru pârâtă în cursul lunii decembrie 2010, C., în baza art.480 alin.1 Cod proc.civilă, va admite apelul, cu consecința schimbării în tot a sentinței și a admiterii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamanta T. ANIȘOARA, identificată cu CNP._, domiciliată în București, sector 3, .. 31, ., ., împotriva sentinței civile nr._/26.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI, cu sediul în București, sector 1, .. 22-24, având cod fiscal_ .
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că:
Admite acțiunea.
Obligă pârâta să plătească reclamantei contravaloarea a 23 de zile de concediu de odihnă aferente anului 2010 și neefectuate, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 Iunie 2015.
Președinte, A. D. Ș. | Judecător, A. F. | |
Grefier, Ș. T. |
Ș.T. 01 Iulie 2015/4ex.
Red. jud. A.F./29.07.2015
| ← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 1696/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 457/2015.... → |
|---|
