Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 457/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 457/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 6612/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6950/2014)
Decizia civilă nr. 457
Ședința publică din data de 5 februarie 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE M. C.
JUDECĂTOR S. G. I.
JUDECĂTOR A. I. C.
GREFIER M. Colindeață
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. Națională de Căi Ferate „CFR” SA împotriva sentinței civile nr. 4696/16.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. _, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. din Ramura Automatizări, Telecomunicații și Electrificare CFR - Secția CT 2 București, în numele membrilor de sindicat G. I., Z. V., B. I., C. G., C. M. M., D. D. Camelius, M. I., P. M., Ț. H., V. M., B. D., G. I., G. V., M. M., N. I., C. G., D. A., L. M., S. M., S. G., S. C., S. F., cauza având pe fond ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-pârâtă, prin consilier juridic și intimatul-reclamant, prin avocat B. E., cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 71 dosar recurs, emisă conform contractului de asistență juridică încheiat sub nr._ din 28.10.2014.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, în cadrul căruia se învederează că prezenta pricină se află la al doilea termen de judecată, precum și faptul că pentru termenul de azi s-au depus de către recurenta-pârâtă la dosarul cauzei, prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secții, la data de 29.01.2015, în completarea probatoriului, astfel cum s-a solicitat de către instanță la termenul anterior, copia bilanțului contabil și contul de profit și pierderi pe anul 2010, în copii certificate pentru conformitate cu cu originalul.
Curtea înmânează intimatului-reclamant, prin avocat, înscrisurile depuse de recurenta-pârâtă.
Părțile, interpelate fiind, arată că nu au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pentru dezbateri asupra recursului formulat.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului pentru motivele pe larg expuse în cererea de recurs dedusă judecății, și, ca în spețele similare cu cea dedusă judecății, solicită a se reține, în esență, faptul că drepturile bănești pretinse de către reclamanți aferente anului 2011 nu au temei legal, întrucât Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi a expirat la data de 31.12.2010.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat; respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată, ca nefondată, în acest sens apreciind că drepturile salariale solicitate se încadrează în termenul de prescripție de 3 ani, așa cum prevăd dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, fiind drepturi de natură salarială, care decurg din contractele încheiate cu membrii de sindicat.
Pe fondul cauzei solicită a se avea în vedere susținerea referitoare la ajutorul pentru recuperarea de muncă pe anii 2009 și 2010, care a fost plătit. Apreciază că se impune respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești recurate, ca fiind temeinică și legală. Cu cheltuieli de judecată conform dovezilor existente la dosarul cauzei. Depune concluzii scrise.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, având cuvântul în replică cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată, solicită a se reține că din dosarul mamă au fost disjunse alte două cauze, dosare în care s-a admis excepția invocată și anume excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Curtea, în baza dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial sub nr._/3/2012, la data de 17.12.2012, astfel cum a fost completată la 18.02.2014, reclamantul S. L. din Ramura Automatizări, Telecomunicații și Electrificare CFR - Secția CT2 București, în numele membrilor săi menționați în tabelul anexă, salariați ai pârâtei, a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. Națională de Căi Ferate „CFR" S.A., solicitând să se dispună obligarea pârâtei la acordarea următoarelor drepturi prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008, prelungit până la 31.01.2011, contract colectiv de munca incheiat la nivel superior celui incheiat la nivel de unitate si aplicabil paratei, actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective, neachitate salariaților acesteia, membrii sindicatului reclamant: ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. 2009, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare (prevăzut in Anexa 1 la CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, prelungit pana la 28.12.2010), respectiv 570 de lei pentru fiecare salariat, in funcție de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, drepturi salariale prevăzute la art. 71 alin. 1 si 2 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, nr. 2836/28.12.2006, pe anii 2006-2008 (valabil pana la data de 31.01.2011); ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paste, C. si premierea de Ziua Feroviarilor pentru anul 2010, echivalente fiecare cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare (prevăzut in Anexa 1 valabila la 01.04.2010, la CCM la nivel de grup de unități), respectiv 600 de lei pentru fiecare sarbatoare/salariat, in funcție de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, drepturi salariale prevăzute la art. 71 alin. 1 si 2 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar; salariul suplimentar pentru anul 2010 echivalent cu salariul de baza de incadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acorda, in funcție de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant in parte, drepturi salariale prevăzute la art. 30 alin. 1 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar; ajutorul material pentru recuperarea forței de munca egal cu un salariu de baza corespunzator clasei 20 de salarizare pe anii 2009 si 2010, conform art. 49 alin. 3 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, precum și al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de baza al fiecărui membru de sindicat avut in luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform dispozițiilor art. 43 alin. 2 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit pana la 31.12.2011 (conform art. 4 alin. 2 din contract), inregistrat la MMFES sub nr. 722/03/24.01.2008, suma reactualizata si indexata cu indicele de inflație la data plații efective; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
Prin încheierea din data de 19.02.2014 instanța de fond a dispus disjungerea cauzei și formarea de noi dosare pentru fiecare filă din tabelul cu numele membrilor de sindicat în numele cărora a fost formulată cererea de chemare în judecată.
Prin încheierea din 02.04.2014 instanța s-a pronunțat în sensul respingerii excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar.
Prin sentința civilă nr. 4696/16.04.2014, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiata excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis acțiunea completată formulată de reclamant S. L. din Ramura Automatizari, Telecomunicatii și Electrificare CFR - Sectia CT 2 Bucuresti, in numele membrilor săi de sindicat G. I., Z. V., B. I., C. G., C. M. M., D. D. Camelius, M. I., P. M., Ț. H., V. M., B. D., G. I., G. V., M. M., N. I., C. G., D. A., L. M., S. M., S. G., S. C., S. F., în contradictoriu cu pârâta . Cai Ferate "CFR" SA; a obligat parata sa plătească reclamanților ajutorul material în cuantum de un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, actualizat cu rata inflației la data plății efective, pentru sărbătoarea de C. 2009, conform disp. art. 71 din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități pe anii 2006-2007 si ajutorul material în cuantum de un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, pentru Paști, C. și premierea de Ziua Feroviarului din anul 2010, conform art. 71 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, corespunzător cu perioadă lucrată de fiecare salariat; a obligat parata sa plătească reclamanților un salariu suplimentar echivalent cu salariu de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pe anul 2010, prevăzut în art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de munca la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, corespunzător cu perioadă lucrată de fiecare salariat; a obligat pârâta la plata către reclamanți a ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pe anii 2009 și 2010, conform art. 49 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe 2006-2008, corespunzător cu perioadă lucrată de fiecare salariat; a obligat parata sa plătească reclamanților al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de bază al fiecărui membru de sindicat, avut în luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform dispozițiilor art. 43 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
In ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului material la actiune instanta a reținut ca pretențiile deduse judecății vizează plata unor drepturi salariale și a unor despăgubiri pentru neachitarea acestora la timp, nefiind solicitată obligarea pârâtei la respectarea unor clauze din contractul colectiv de muncă.
În consecință, în speță devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, în forma în vigoare la data învestirii instanței cu soluționarea litigiului, care prevăd un termen de prescripție de 3 ani „de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator”.
Totodată instanța a constatat ca nu pot fi reținute prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, întrucât pretențiile deduse judecății vizează plata unor drepturi salariale și a unor despăgubiri pentru neachitarea acestora la timp, nefiind solicitată obligarea pârâtei-recurente la respectarea unor clauze din contractul colectiv de muncă.
Deliberand asupra exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, Tribunalul a respins-o ca fiind nefondata, retinand caracterul salarial al pretentiilor reclamantului, termenul general de prescriptie de 3 ani nefiind implinit la data sesizarii instantei, 17.12.2012.
Analizând fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea dedusă judecății, așa cum a fost precizată, reclamantul a solicitat, în numele membrilor de sindicat pe care-i reprezintă, G. I., Z. V., B. I., C. G., C. M. M., D. D. Camelius, M. I., P. M., Ț. H., V. M., B. D., G. I., G. V., M. M., N. I., C. G., D. A., L. M., S. M., S. G., S. C., S. F., salariați ai societății pârâte, următoarele drepturi bănești: 1. ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. 2009, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare (prevăzut in Anexa 1 la CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, prelungit pana la 28.12.2010), respectiv 570 de lei pentru fiecare salariat, in funcție de perioada efectiv lucrata de către fiecare reclamant, drepturi salariale prevăzute la art.71 alin.1 si alin.2 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, nr. 2836/28.12.2006, pe anii 2006-2008 (valabil pana la data de 31.01.2011), contract colectiv de munca incheiat la nivel superior celui incheiat la nivel de unitate si aplicabil paratei si salariaților acesteia; 2. ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paste, C. si premierea de Ziua Feroviarilor pentru anul 2010, echivalente fiecare cu un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare (prevăzut in Anexa 1 valabila la 01.04 2010, la CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, prelungit pana la data de 28.12.2010), respectiv 600 de lei pentru fiecare sărbătoare/salariat, in funcție de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, drepturi salariale prevăzute la art.71 alin.1 si 2 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, nr. 2836/ 28.12.2006, pe anii 2006-2008 (valabil pana la 31.01.2011), contract colectiv de munca incheiat la nivel superior celui incheiat la nivel de unitate si aplicabil paratei si salariaților acesteia; 3. salariul suplimentar pentru anul 2010 echivalent cu salariul de baza de incadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acorda, in funcție de perioada efectiv lucrata de către fiecare reclamant in parte, drepturi salariale prevăzute la art.30 alin.1 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, nr.2836/28.12.2006, pe anii 2006-2008 (valabil pana la 31.01.2011), contract colectiv de munca incheiat la nivel superior celui incheiat la nivel de unitate si aplicabil paratei si salariaților acesteia; 4. ajutorul material pentru recuperarea forței de munca egal cu un salariu de baza corespunzator clasei 20 de salarizare pe anii 2009 si 2010, conform art.49 alin.3 din CCM încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar nr.2836/28.12.2006 pe anii 2006-2008 (valabil pana la 1.01.2011), contract colectiv de munca încheiat la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate si aplicabil paratei si salariaților acesteia; 5. al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de baza al fiecărui membru de sindicat avut in luna decembrie a anului precedent, pe anul 2011, conform dispozițiilor art.43 alin.2 lit. a din CCM la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit pana la 31.12.2011 (conform art.4 alin.2 din contract), înregistrat ia Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse sub nr. nr. 722/03/24.01.2008, suma reactualizata si indexata cu indicele de inflație la data plații efective.
În ceea ce privește obligativitatea prevederilor din Contractul colectiv de muncă la nivel de angajator conform înțelegerii partenerilor de dialog social, precum și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor ajutoare bănești reprezintă un drept al acestuia, rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv, pentru următoarele argumente:
Din dispozițiile Codului muncii, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și, în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea.
Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă”.
În conformitate cu prevederile art. 31 și art. 33 alin. 3 din Legea 130/1996, text în vigoare anterior adoptării Legii nr. 40/2011 si Legii nr. 62/2011, modificarea clauzelor contractului colectiv de muncă pe parcursul executării acestuia sau suspendarea aplicării unor prevederi din contractul colectiv de muncă se poate realiza numai prin acordul de voință al părților.
În conformitate cu prevederile art. 244 din Codul Muncii, contractul colectiv de muncă poate fi modificat pe parcursul executării lui, în condițiile legii, prin acordul părților, iar conform art. 246 din Codul Muncii aplicarea contractului colectiv de muncă poate fi suspendată prin acordul de voință al părților.
În ceea ce privește imposibilitatea executării obligației contractuale datorita intervenirii unor evenimente economice financiare ce nu puteau fi prevăzute, Tribunalul a reținut că la data negocierii contractelor colective de muncă și a actelor adiționale prin care executarea acestora a fost prelungită, dispozițiile actelor normative invocate erau demult în vigoare, astfel încât la negocierea si stabilirea tuturor drepturilor salariale cuvenite salariaților au fost avute în vedere si rezultatele financiare ale companiei si fondurile salariale stabilite în funcție de toate elementele prevăzute de lege.
Pe de altă parte, aceste prevederi impun doar aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli și nu condiționează acordarea drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de natură salarială de asigurarea resurselor financiare pentru plata acestora.
A mai reținut Tribunalul că angajatorul are obligația la constituirea bugetului de venituri și cheltuieli de a lua toate măsurile ca la cheltuielile de personal să prevadă cheltuielile cu toate drepturile salariale prevăzute de lege sau stabilite contractual (atâta vreme cât, în acest caz, dreptul în discuție nu face obiectul unor limitări sau restricții instituite prin lege), câtă vreme drepturile pretinse se includ în categoria drepturilor salariale ale angajaților, potrivit prevederilor art. 155 din Codul muncii, iar potrivit art. 156 din Codul muncii, salariile trebuie plătite înaintea oricăror obligații ale angajatorului, și aceasta indiferent de existența unor limitări cu privire la cheltuielile totale aprobate angajatorului.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului, cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 156 din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului și nici statului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.
Pe de altă parte, art. 12 din Legea nr. 130/1999 prevedea că prin Contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale, însă negocierea, prin Contractul colectiv de muncă, a drepturilor pretinse nu este de natură a încălca dispozițiile legale citate, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o prevedere legală acordarea și cuantumul unor atare drepturi într-un alt mod, iar faptul că în cazul unităților în care statul este acționar majoritar, cum este și intimata, fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern, este o chestiune distinctă de ceea ce a format obiectul reglementării în art. 12 din Legea nr. 130/1999.
În acest context, în condițiile în care dreptul reclamanților la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate, nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamanții fiind îndreptățiți și în perioada în care a fost sistată acordarea acesteia.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit c Codul muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă, în cazul de față pârâta nu a dat eficiență prevederilor precizate din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006-2008 (prelungit până la 31.12.2011).
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunosterii drepturilor salariale prevazute în Contractul Colectiv de Muncă.
Întrucât art. 243 din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevedeau că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la plata către salariați a drepturilor pretinse, în niciun caz neputând fi permis un refuz de executare întemeiat de nelegalitatea clauzelor fără a se solicita constatarea acestui caracter, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ cel puțin în limita minimă prevăzută de contractul colectiv de munca „cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”, iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului iar nu reprezentanților salariaților cărora nu le revenea nicio obligație contractuală în legătură cu plata acestor drepturi.
În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Or, potrivit dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 din 24.01.2008, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul Muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, se aplică cu începere de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.
Conform alin. 2 din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Cum, în speță, pârâta nu a făcut dovada denunțării înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale, fiind valabil în perioada pentru care se solicită drepturile salariale prin cererea de chemare în judecată.
Din actele dosarului rezultă că pentru perioada 2009, 2010 si 2011 nu s-au plătit reclamantei drepturile bănești astfel cum sunt solicitate și prevăzute în convențiile cu caracter obligatoriu încheiate între părțile în litigiu.
Pârâta, deși legal citată, nu a invocat nici un motiv din care să rezulte că anumiți salariați, membri de sindicat reprezentați de către sindicatul reclamant, se află în vreuna din situațiile menționate în art. 65 din Contractul Colectiv de Munca pe anii 2009-2010, înregistrat la DMPS a Municipiului București sub nr. 2591/06.06 2009 și art. 71 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, respectiv că salariații au absentat nemotivat de la serviciu mai mult de o zi, au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului se aflau în concediu fără plată pentru o perioadă de 1 an.
Prin neacordarea acestor drepturi, parata se face vinovata de încălcarea prevederilor contractului colectiv de muncă, precum și a prevederilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, potrivit cărora "angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca".
De asemenea, au fost încălcate si prevederile art. 161 din C. Muncii, potrivit cărora "salariile se plătesc înaintea oricăror obligații bănești ale angajatorilor", salariul cuprinzând salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri așa cum prevede art. 160 din C. Muncii.
Față de aspectele reținute, Tribunalul a constatat că pârâta a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea drepturilor salariale neacordate și prevăzute în contractele colective de muncă la nivel de unitate și în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 269 din Codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Pentru considerentele de fapt și de drept reținute, Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamanților ajutorul material în cuantum de un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare pentru sărbătoarea de C. din anul 2009, conform dispozițiilor art. 71 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2007 si ajutorul material în cuantum de un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare, pentru Paști, C. și ziua Feroviarului din anul 2010 conform art. 71 alin. 1 și 2 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, corespunzător cu perioadă lucrată de fiecare salariat; un salariu suplimentar echivalent cu salariu de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pe anul 2010, prevăzut în art. 30 alin. 1 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, corespunzător cu perioadă lucrată de fiecare salariat; ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pe anii 2009 și 2010 conform art. 49 alin. 3 din CCM încheiat la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe 2006-2008, corespunzător cu perioadă lucrată de fiecare salariat; al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de bază al fiecărui membru de sindicat, avut în luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform dispozițiilor art. 43 alin. 2 lit. a din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011.
Aceste sume urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plații efective, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piața si prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați in circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. Națională de Căi Ferate „CFR” - SA, la data de 18.08.2014, în termen legal, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la 05.09.2014.
Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 teza a II-a și art. 3041 Cod proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului, și în temeiul art. 312 alin. 3 Cod proc. civ., modificarea sentinței atacate si pe fond respingerea acțiunii formulate, in ceea ce privește acordarea drepturilor salariale solicitate reprezentând ajutor material pentru C. pentru anul 2009, ajutoare materiale pentru Paste, C. si Ziua Feroviarului pentru anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2011 si ajutorul material pentru recuperarea forței de munca pentru anii 2009 si 2010, precum si in ceea ce privește actualizarea cu rata inflației a sumelor cuvenite conform sentinței, la data plații efective, pentru următoarele motive:
Apreciază recurenta că prima instanța a interpretat greșit actul dedus judecații, iar prin aplicarea greșita a legii a pronunțat o hotărâre netemeinica si nelegala; actul juridic dedus judecații nu a fost analizat in mod temeinic de către prima instanța si in consecința nu a dat o corecta apreciere probelor administrate in cauza; prima instanța a efectuat o analiza sumara si superficiala a argumentelor dezvoltate de societate in apărare, fapt ce a condus la o soluție injusta si în totala contradicție cu normele legale.
Invocă recurenta excepția prescrierii dreptului material la acțiune, solicitând să se rețină ca dreptul material Ia acțiune este prescris atât din perspectiva faptului ca reclamantul S. L. din Ramura Automatizări Telecomunicații si Electrificare CFR - Secția CT2 București contesta neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de munca, cat si din perspectiva faptului ca drepturile acordate de instanța nu sunt drepturi de natura salariala.
Din perspectiva faptului ca reclamantul contesta neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de munca, dreptul material la acțiune este prescris in raport de prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin. 1 pct. e): „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia."
Din studiul cererii de chemare in judecata rezulta ca obiectul solicitărilor formulate de reclamant ii constituie drepturi prevăzute in contractul colectiv de munca - ajutor material pentru C. pentru anul 2009, ajutoare materiale pentru Paste, C. si Ziua Feroviarului pentru anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2011 si ajutorul material pentru recuperarea forței de munca pentru anii 2009 si 2010.
Însăși prima instanța in considerentele sentinței recurate retine ca prin neacordarea drepturilor solicitate "parata se face vinovata de incalcarea prevederilor CCM". Cu toate acestea, deși retine neexecurarea CCM, nu da eficienta prevederilor Legii 53/2003 art. 268 alin. 1 pct. e).
Prin urmare, din perspectiva prevederilor legale stabilite la art. 268 lit. e din Codul muncii, republicat, cu modificările si completările ulterioare, dreptul material la acțiune al reclamantei privind pretențiile ce fac obiectul cauzei s-a prescris.
In aceste condiții, drepturile solicitate, anterioare perioadei de șase luni față de data înregistrării acțiunii la Tribunalul București, sunt prescrise având in vedere ca termenul prevăzut de Codul muncii la art. 268 (1) lit. e) a fost depășit, iar acțiunea este supusa decăderii, fiind aplicabile prevederile art. 185 Cod procedură civilă: „(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, îți afara de cazul in care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. (2) In cazul in care legea oprește îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat".
Cum reclamanții critica neexecutarea Contractului Colectiv de Muncă, este evident ca in cazul drepturilor solicitate termenul de prescripție este cel prevăzut la art. 268 alin. 1 pct. e din Codul muncii, adică 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune.
Prin urmare este inadmisibil ca legiuitorul sa fi prevăzut două termene de prescripție pentru același obiect. În opinia recurentei termenul de prescriere de 3 ani se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de prescripție de 6 luni se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul colectiv de muncă.
Luând in considerare toate cele invederate mai sus, rezulta ca prima instanța in mod greșit nu a dat eficienta prevederilor art. 268 alin. (1) pct. e) din Codul muncii si a pronunțat o hotărâre nelegala si netemeinica intrucat termenul de prescripție fiind de 6 luni, rezulta ca in raport de aceste drepturi acțiunea este tardiv introdusa.
Din perspectiva faptului ca drepturile acordate de către prima instanța nu sunt drepturi de natura salariata, susține recurenta că în cauza de fata pretențiile deduse judecații nu au caracterul unor drepturi susceptibile a fi valorificate in termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 lit. c) Codul Muncii.
In accepțiunea legiuitorului, salariul reprezintă contraprestatia muncii depuse de un salariat in baza contractului individual de munca, așa cum prevede art. 159 Codul Muncii.
In compunerea sa se regăsesc, potrivit art. 160 Codul Muncii, următoarele elemente: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Precizează recurenta ca drepturile valorificate in cauza nu se circumscriu structurii salariului, astfel este definita de textele enunțate.
In acest sens, drepturile bănești invocate isi au fundamentul juridic in clauzele contractului colectiv de munca aplicabil la nivelul societății si sunt concepute ca drepturi suplimentare fata de cele salariale. acordate de angajator cu titlu de bonificații, in plus fata de componentele obligatorii ale salariului.
Or pretențiile reclamantului au caracter extrasalarial care nu poate fi asimilat elementelor componente ale salariului, reprezentând doar un beneficiu suplimentar.
Pe fondul cauzei, solicită recurenta a se avea in vedere faptul ca in perioadele de referința exista incheiat contract colectiv de muncă, iar in aceste perioade au fost incidente prevederile art. 247 din Codul muncii care statuau ca: „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior".
Prin urmare, prima instanța trebuia sa dea eficienta CCM la unitate si numai in lipsa acestuia celui incheiat la nivel superior.
CNCF „CFR" - SA ca urmare a negocierilor colective a incheiat cu partenerii sociali Contractul Colectiv de Munca pentru anii 2009-2010, care a fost înregistrat la MMFPS Direcția de Munca si Protecția Sociala a Municipiului București cu nr. 2591/04.06.2009, valabilitatea acestuia prelungindu-se pana la data de 31.01.2011 prin Actul Adițional înregistrat la DMPS cu nr. 1718/22.04.2010.
Prin contractul colectiv de munca modificat prin act adițional s-au stabilit clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca.
Cu privire la pretențiile reclamanților reprezentând ajutor material pentru C. pentru anul 2009, ajutoare materiale pentru Paste, C. si Ziua Feroviarului pentru anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2010, prima instanța nu a dat eficienta CCM încheiat la nivel de unitate înregistrat la MMFPS Direcția de Munca și Protecția Sociala a Municipiului București cu nr. 2591/04.06.2009.
Pentru anul 2010 la nivel de unitate s-a incheiat Contractul Colectiv de Munca care a fost inregistrat la MMFPS - DMPSMB cu nr. 2591/ 04.06.2009. Prin Actul Adițional inregistrat la DMPS cu nr. 1718/ 22.04.2010 CCM menționat a fost modificat si completat, valabilitatea acestuia prelungindu-se pana la data de 31.01.2011.
Astfel, prin Actul Adițional sus-mentionat părțile, de comun acord, au stabilit: completarea art. 32 cu un nou alineat cu următorul conținut: „pentru
anul 2010 salariul suplimentar prevăzut la paragrafele (1), (2), (3) nu se acorda"; modificarea si completarea ultimului alineat al art. 65 după cum urmează: pentru anul 2009, 2010 nu se acorda ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paste, de C. si de Ziua Feroviarului".
Actul adițional nr. 1718/22.04.2010 a fost incheiat in urma negocierilor finalizate cu partenerii sociali care au cunoscut posibilitățile financiare, maxime, ale recurentei.
Prin urmare, motivat de intelegerea părților (patronat - sindicate) solicită recurenta sa se constate ca nu exista temei legal pentru acordarea drepturilor bănești solicitate.
Apreciază recurenta ca acest motiv este de ordine publica deoarece instanța nu poate trece peste voința părților decât prin incalcarea principiului forței obligatorii a convenției, principiu statuat prin dispozițiile art. 969 Cod civil.
Pe de alta parte, in condițiile in care actul adițional in cauza a fost înregistrat la ITMB, nefiind restituit pentru neindeplinirea condițiilor legale, prezumția legala in sensul ca salariaților li se aplica CCM la ramura/grup unități, după caz, nu poate fi răsturnata, întrucât așa cum s-a arătat mai sus, la nivel de unitate exista incheiat contract colectiv de munca, acesta fiind inregistrat la MMFPS - DMPSMB cu nr. 2591/04.06.2009, valabilitatea acestuia prelungindu-se pana la data de 31.01.2011 prin Actul Adițional inregistrat la DMPS cu nr. 1718/22.04.2010.
Prin urmare, societatea avea obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de munca incheiat la nivel superior doar in cazul in care la nivel de unitate nu exista incheiat contract colectiv de munca.
Solicită recurenta a se reține ca prima instanța a efectuat o analiza sumara si superficiala a argumentelor dezvoltate in apărare, fapt ce a condus la o soluție injusta si in totala contradicție cu normele legale, motiv pentru care apreciază ca o instanța de judecata nu poate interveni, nu poate limita principiul libertății de voința a părților atunci când aceasta libertate a partilor se manifesta cu respectarea dispozițiilor legale, in speța fiind vorba de intelegerea pârtilor concretizata prin actul adițional inregistrat la DMPS cu nr. 1718/22.04.2010.
Mai mult decât atât, prima instanța nedand eficienta actului adițional la CCM nr. 1718/22.04.2010, a încălcat dispozițiile art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective intre părți.
Cu privire la pretențiile reclamanților reprezentând salariu suplimentar pe anul 2011, susține recurenta că nu exista temei legal pentru acordarea acestora.
Din perspectiva CCM încheiat la nivel de unitate, solicită recurenta a se reține ca art. 108 din CCM pe anii 2011-2012 stabilește ca la următoarele discuții privind un nou contract colectiv de muncă să se negocieze clauze referitoare la acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Prin urmare, dispozițiile menționate nu pot constitui un temei legal pentru acordarea drepturilor salariate pretinse de reclamant intrucat nu instituie o obligație in sarcina CNCF "CFR" SA privind acordarea acestora, ci stabilesc numai obligația de a negocia o astfel de prevedere cu ocazia discuțiilor privind incheierea unui nou contract colectiv de munca.
Din perspectiva CCM încheiat la nivel de Ramura Transporturi, critică recurenta hotărârea primei instanțe si prin prisma faptului ca este nelegala, intrucat aceasta obliga societatea sa acorde reclamanților drepturi bănești reprezentând salariu suplimentar pentru anul 2011 in temeiul unui contract inexistent.
Solicită recurenta a se reține ca acțiunea formulata de reclamant, in ceea ce privește acordarea salariului suplimentar pentru anul 2011, prevăzut in art. 43 alin. 2 lit. a din CCM la nivel de ramura transporturi, nu are temei legal motivat de faptul ca valabilitatea CCM la nivel de R. Transporturi a încetat la data de 31.12.2010.
Potrivit actului nr. 78/DDS/02.03.2011, anexat cererii de recurs, CCM la Nivel de Ramura Transporturi a fost denunțat de Confederația Naționala a Patronatului Transportatorilor din România, părți semnatare ale contractului si pe cale de consecința acesta a expirat la data de 31.12,2010.
De asemenea, solicită recurenta să se constate ca sunt incidente si prevederile art. 1092 cod civil care statueaza ca "orice plata presupune o datorie".
Prin urmare, având in vedere ca obligația plații acestor ajutoare nu exista, raportat la prevederea legala sus-invocata, solicită recurenta să se constate ca nu exista raportul juridic de obligație.
Pe cale de consecința, solicită recurenta a se reține ca nu exista temei legal pentru acordarea drepturilor bănești solicitate aferente anului 2011.
In ceea ce privește drepturile bănești privind ajutorul material pentru recuperarea forței de munca pentru anii 2009 si 2010 recurenta precizează ca salariații reclamanți au beneficiat de aceste drepturi.
În concluzie, fată de aspectele invocate solicita recurenta admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii așa cum a fost formulata, si pe fond respingerea acțiunii formulate, in ceea ce privește acordarea drepturilor salariate solicitate reprezentând ajutor material pentru C. pentru anul 2009, ajutoare materiale pentru Paste, C. si Ziua Feroviarului pentru anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2010, salariu suplimentar pe anul 2011 si ajutorul material pentru recuperarea forței de munca pentru anii 2009 si 2010, precum si in ceea ce privește actualizarea cu rata inflației a sumelor cuvenite conform sentinței, la data plații efective.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, se constată că în mod corect prima instanță a respins această excepție, față de prevederile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii și raportat la data introducerii acțiunii, 17.12.2012, deoarece pretențiile reclamanților au ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale, astfel încât cauza pretențiilor formulate este răspunderea contractuală.
Sumele respective sunt solicitate în baza contractului individual de muncă și a convenției colective. Potrivit art. 155 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Referitor la pretențiile reclamanților aferente anilor 2009-2010 sunt aplicabile și dispozițiile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010. În temeiul art. 41 din CCM la Nivel Național, adaosurile la salariul de bază sunt: a) Adaosul de acord; b) Premiile acordate din fondul de premiere calculate . minim 1,5% din fondul de salarii realizat lunar si cumulat; c) Alte adaosuri convenite la nivelul unităților si instituțiilor.
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Nu pot fi primite de către Curte susținerile recurentei CNCF „CFR” - SA în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune în considerarea faptului că dreptul la plata ajutoarelor materiale, primelor și a salariului suplimentar este prevăzut în contractul colectiv de muncă.
Pretențiile intimaților-reclamanți au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, întrucât sunt plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați ai recurentei-pârâte, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Această soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile în raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.
Din această perspectivă, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
În ceea ce privește aspectele de fond, Curtea constată ca fiind neîntemeiată și critica recurentei-pârâte potrivit căreia prima instanță nu a dat eficiență CCM încheiat la nivel de unitate, înregistrat la MMFPS, Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2591/04.06.2009, în privința pretențiilor reprezentând ajutor material pentru C. pentru anul 2009, ajutoare materiale pentru P., C. și Ziua Feroviarului pentru anul 2010, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, invocate de recurentă.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că prin Actul adițional la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat sub nr. 1718/22.04.2010, părțile au convenit neacordarea drepturilor respective, deoarece pretențiile reclamanților erau întemeiate pe convenția colectivă la nivel de grup de unități - Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/20/28.12.2006 și prelungit prin actele adiționale înregistrate sub nr. 370/20.06.2008 și 629/04.01.2011, până la 31.01.2011 -, drept pentru care modificarea contractului colectiv la nivel de unitate sub acest aspect nu afectează dreptul salariatului derivat din convenția la nivel superior.
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar produce efecte juridice obligatorii față de părți, în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 5 din Constituție, art. 236 alin. 4 și art. 241 alin. 1 lit. b Codul muncii (forma anterioară republicării) și art. 11 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996, dispoziții imperative care nu pot fi înlăturate prin simpla voință a părților. Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, text de lege aplicabil având în vedere perioada de referință a pretențiilor reclamanților, contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Prevederi asemănătoare se regăseau și în art. 238 din Codul muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării.
Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de grup de unități. Astfel, potrivit art. 127 alin. 2, drepturile prevăzute în acest contract colectiv de muncă sunt considerate minime și constituie baza de negociere pentru contractele colective de muncă la nivel de unități. Alineatul 3 prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Aceste dispoziții trebuiau să fie avute în vedere și în cazul negocierii contractului colectiv la nivel de unitate, fără a se putea invoca neaplicabilitatea convenției încheiate la nivel superior pe motivul existenței celei la nivel de unitate sau încălcarea dreptului la negociere.
Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de grup de unități din transportul feroviar. Astfel, potrivit art. 127 alin. 2: „Drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime și constituie baza de negociere pentru contractele colective de muncă de la unități”. Alineatul 3 al art. 127 prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar în conformitate cu art. 130, „Dispozițiile prezentului contract de muncă unic la nivelul grupului de unități sunt aplicate tuturor categoriilor de salariați angajați într-o unitate vizată și acoperită de clauzele acestuia (Recomandarea O.I.M. nr. 91/29 iunie 1951, cap. 3, pct. 4).” Potrivit art. 127 alin. 1 din aceeași convenție: „Prevederile prezentului contract de muncă se aplică CNCF „CFR” - S.A. (…) și unităților din anexa nr. 4”.
Prin urmare, aceste dispoziții trebuiau să fie avute în vedere și în cazul negocierii contractului colectiv la nivel de unitate, fără a se putea invoca neaplicabilitatea convenției încheiate la nivel superior pe motivul existenței celei la nivel de unitate sau încălcarea dreptului la negociere.
Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei-pârâte referitoare la aplicabilitatea convenției colective la nivel superior doar în cazul anulării celei la nivel de unitate, deoarece salariatul se pate bucura de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de contractul la nivel superior, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște.
Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, contrar aprecierii recurentei, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.
În privința efectelor clauzelor mai favorabile din convenția colectivă la nivel superior este irelevant că salariații unității au consimțit, prin reprezentanții lor, drepturi sub cele prevăzute de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art. 8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.
Nu se poate reține nici că respectivele clauze ar fi fost negociate în afara limitelor legii și nu pot produce nici un efect, deoarece prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, se referă la salariații instituțiilor bugetare și la drepturile care dispun de reglementare legală, ipoteza nefiind îndeplinită în speță nici din punct de vedere al sferei destinatarilor, nici al caracterului dreptului reclamat, care nu face obiectul vreunei reglementări prin lege, aceasta nefiind de altfel indicată, pretențiile reclamanților fiind întemeiate pe convenția părților încheiată la nivel de grup de unități.
Curtea nu poate reține cu privire la pretențiile analizate nici susținerea recurentei-pârâte privind dificultățile financiare cu care s-ar fi confruntat, acest aspect neputând exonera angajatorul de obligația de plată a drepturilor salariale cuvenite salariaților săi, asumate prin contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, care, în cazul ajutorului material pentru P., ajutorului material pentru C. și primei pentru Ziua Feroviarului, nu erau condiționate de venituri, cum este situația altor drepturi prevăzute de convenția colectivă.
Față de aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând ajutorul material pentru C. pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material pentru Paști 2010 și prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010.
Curtea apreciază ca fiind întemeiate criticile recurentei-pârâte privind soluția primei instanțe de admitere a pretențiilor reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei la plata salariul suplimentar, sub acest aspect fiind făcută o greșită aplicare a dispozițiilor incidente.
În ceea ce privește pretențiile cu acest titlu solicitate pentru anul 2010, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități, se reține că potrivit alin. 1 părțile s-a stabilit că „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar nu pot fi însă analizate separat, ci prin prisma tuturor reglementărilor cuprinse în convenția invocată de reclamanți în sprijinul pretențiilor formulate.
În acest sens, alin. 3 al art. 30 din CCM precizează condiția pentru plata drepturilor solicitate, respectiv „din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar”.
Contrar celor reținute de prima instanță, se constată că dreptul salariaților la acest salariu suplimentar este condiționat, pe lângă criterii subiective ce privesc activitatea fiecărui angajat în parte, de existența sursei de finanțare prevăzute expres în textul arătat.
Deci, potrivit convenției colective invocate, fondurile necesare pentru acordarea salariului suplimentar se constituie din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă etc. În aceste condiții, acordarea salariilor suplimentare este condiționată și de existența veniturilor realizate, astfel încât nu se pot reține susținerile intimatului-reclamant în sensul că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între neplata acestor pretenții și situația financiară a societății.
Această clauză contractuală - plata salariului suplimentar condiționată de veniturile realizate - a fost pusă în acord cu dispozițiile OUG nr. 81/1997 pentru reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de aceasta natură, suportate din fondul de salarii, care de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale, cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăti la finele anului premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de aceasta natură suportate din fondul de salarii.
Recurenta-pârâtă este o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și unul din agenții economici ce au fost monitorizați în baza OUG nr. 79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare. În contextul în care nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2010-2011, societatea s-a aflat în imposibilitate legală de constituire a fondului necesar salariului suplimentar, astfel că nu există obligația plății salariului suplimentar pentru anul 2010 solicitat de membrii sindicatului reclamant în cauză.
Curtea constată ca fiind întemeiată și critica recurentei-pârâte privind lipsa temeiului juridic al pretențiilor cu titlu de salariu suplimentar (al 13-lea salariu) aferente perioadei ulterioare datei de 31.12.2010.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, convenție pe care reclamanții și-au întemeiat aceste pretenții, nu a mai fost in vigoare începând cu data de 01.01.2011, astfel ca pretențiile reclamanților pentru al 13-lea salariu aferent anului 2011 nu mai au fundament juridic începând cu aceasta data.
Din cuprinsul adresei nr. 78/DDS/02.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale - Direcția Dialog Social rezultă că acest contract a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român, parte semnatară a contractului, potrivit art. 4 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010. În consecință, acest contract nu și-a mai prelungit valabilitatea, încetând la 31.12.2010, astfel că pretențiile ulterioare acestei date sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește drepturile bănești privind ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pentru anii 2009 si 2010, Curtea constată că salariații intimați au beneficiat de aceste drepturi, astfel cum rezultă din înscrisurile atașate cererii de recurs, pretențiile cu acest titlu urmând a fi respinse, ca neîntemeiate. În faza procesuală a recursului, apărătorul intimaților reclamanți a confirmat în mod expres primirea acestor drepturi, potrivit concluziilor susținute verbal la termenele de judecată, precum și concluziilor scrise depuse la dosarul de recurs.
Față de considerentele expuse, Curtea, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiate, pretențiile reclamanților privind salariul suplimentar pentru anul 2010, al treisprezecelea salariu pentru anul 2011 și ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă aferent anilor 2009 și 2010 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În raport de soluția pronunțată și de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a intimaților reclamanți și calitatea acestora de părți căzute în pretenții în această fază procesuală, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. Națională de Căi Ferate „CFR” - SA împotriva sentinței civile nr. 4696/16.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. _, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. din Ramura Automatizări, Telecomunicații și Electrificare CFR - Secția CT 2 București, în numele membrilor de sindicat G. I., Z. V., B. I., C. G., C. M. M., D. D. Camelius, M. I., P. M., Ț. H., V. M., B. D., G. I., G. V., M. M., N. I., C. G., D. A., L. M., S. M., S. G., S. C., S. F..
Modifică sentința civilă recurată, în sensul că:
Respinge pretențiile privind plata salariului suplimentar pentru anul 2010 și al 13-lea salariu pentru anul 2011, precum și a ajutorului pentru recuperarea forței de muncă, pentru anii 2009 și 2010, ca neîntemeiate.
Menține în rest sentința.
Respinge cererea intimatului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.02.2015.
Președinte, Judecător,Judecător,
M. C. S. G. I. A. I. C.
Grefier,
M. Colindeață
Red: A.I.C.
Tehnored. G.Z./2 ex./13.03.2015
Jud.fond: M.D.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 2500/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 213/2015.... → |
|---|
