Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1926/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1926/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-10-2015 în dosarul nr. 1926/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIE Nr. 1926/2015
Ședința publică de la 06 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. F.
Judecător A. D. Ș.
Judecător R. G.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea recursului declarat de reclamantul S. SALARIAȚILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNT BUCUREȘTI, în numele și pentru membri de sindicat: D. V., T. G., D. L.-A., M. M., T. C.-D., B. M., P. C., L. F., A. C., F. O., ILITA I., V. A. R., S. I., C. E., P. L., I. G., I. C., A. M., B. M., T. L., S. M., F. L., O. M., P. M., V. G., S. A., I. L., F. E., M. N., P. M., M. I.,K.-B. I., A. M., D. D., M. L., P. S., R. F., G. M., I. G., împotriva sentinței civile nr. 4012/22.04.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta S. G. "E. VACARESCU", având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurentul a solicitat judecata în lipsă, după care:
Curtea, având în vedere lipsa părților la strigarea pricinii, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigarea, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 242 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de apel înregistrat pe rolul Curții de apel București la data de 16.06.2015, apelantul S. salariaților din învățământ București a criticat sentința civilă nr.4012/22.04.2014 pronunțată în dosarul nr._ , susținând, în esență și în rezumat, faptul că edictarea unor acte normative succesive prin care s-a încercat neaplicarea legii nr.221/2008, urmată de declararea succesivă a neconstituționalității acestor acte normative de către Curtea Constituțională i-a împiedicat pe reclamanți să e adreseze cu o cerere având ca obiect pretinderea drepturilor salariale derivate din aplicarea legii nr.221/2008.
De asemenea, apelantul a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra pretențiilor expuse în cererea completatoare.
Asupra apelului, Curtea reține următoarele:
Cu titlu preliminar, raportat la susținerile apelantului referitoare la neexercitarea de către instanța de fond a rolului activ ca efect al neanalizării cererii completatoare și al pronunțării unei soluții eronate cu privire la pretențiile respinse, Curtea observă că, într-adevăr, Tribunalul a omis să se pronunțe asupra pretenției expuse prin cererea completatoare, pretenție care viza acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea coeficientului 1:400 aferent perioadei cuprinse între 1.10._09, context în care Curtea amintește reclamanților dispozițiilor art.444 alin.1 din Codul de proc. Civilă care nu doar permit acestora formularea unei cereri de completare a sentinței pronunțate, ci chiar impun o astfel de conduită că singur remediu procesual eficient în astfel de situații ca cea sesizată, în contextul prevederilor art. 445 Cod proc. Civilă potrivit cărora completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului, adică, în alți termeni, nepronunțarea Tribunalului pe un capăt de cerere nu putea fi verificată decât prin promovarea unei cereri de completare a sentinței și, în ipoteza respingerii unei astfel de cereri, a declarării apelului împotriva sentinței de respingere a completării, însă nu direct prin promovarea apelului împotriva sentinței “incomplete”.
Însă, și în măsura în care ar fi fost cerută completarea sentinței, analizând această ipoteză din perspectiva excepției prescrierii dreptului material la acțiune față de momentul introducerii cererii completatoare (respectiv data de 17.07.2013), excepție asupra căreia și apelantul a expus opinia sa în cuprinsul cererii de apel, Curtea apreciază că împrejurarea edictării unor acte normative succesive prin care s-a încercat neaplicarea legii nr.221/2008, urmată de declararea succesivă a neconstituționalității acestor acte normative de către Curtea Constituțională nu i-a împiedicat în mod obiectiv pe reclamanții reprezentați de Sindicat să se adreseze instanței de judecată pentru aplicarea legii nr.221/2008, în acest scop fiind instituit principiului constituțional al dreptului de acces la justiție, de îndată ce acest act normativ a intrat în vigoare și nu a fost aplicat.
Este de subliniat că actele normative prin care s-a încercat modificarea legii nr.221/2008 și care au fost declarate neconstituționale nu au cuprins mențiuni de abrogare a legii nr.221/2008, dar, chiar și dacă ar fi conținut astfel de mențiuni, tot ar fi rămas exercitabil dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată.
Acest lucru nu înseamnă că reclamanții trebuie să înscrie semnul egalității între dreptul lor de a se adresa oricând unei instanțe de judecată și certitudinea subiectivă că pretențiile lor vor fi admise, context în care au optat pentru a aștepta momentul pe care l-au apreciat oportun, în scopul unei certitudini mai mari cu privire la valorificarea pretențiilor formulate.
Această conduită, permisă din punct de vedere legal, a atras însă și riscul aplicării unor aspecte, de asemenea legale, care au devenit, prin efectele pe care le-au produs, defavorabile reclamanților, cum este și cazul incidenței prescrierii dreptului material la acțiune.
În cererea sa de apel, apelantul nu expune niciun argument pertinent care să arate cu ce i-a împiedicat pe reclamanți succesiunea actelor normative care a vizat Legea nr.221/2008 să își acționeze în instanță angajatorului pentru aplicarea legii nr.221/2008, cât timp aprecierea legii incidentă unor pretenții se realizează exclusiv de către instanța de judecată.
Jurisprudența Tribunalului București nu poate fi opusă Curții de Apel București, cât timp această din urmă instanță este chiar instanța de control judiciar pentru Tribunalul București.
Cât privește jurisprudența unor instanțe de control judiciar egale în grad cu Curtea de Apel București, în afara faptului că nu reprezintă un element obligatoriu în aprecierea asupra soluției, este de subliniat că scurtul pasaj citat în cererea de apel redă doar o negație, o concluzie, dar nu și explicația acestei negații, respectiv arătarea considerentelor pentru care s-a concluzionat în sensul nereținerii incidenței prescrierii dreptului material la acțiune, context în care Curtea o apreciază, o dată în plus, lipsită de relevanță.
Referitor la susținerea conform căreia ar fi intervenit recunoașterea pretențiilor prin edictarea OUG nr.71/2009, Curtea reține ca fiind ilustrativă expunerea de motive a acestui act normativ potrivit căreia legiuitorul a adoptat această ordonanță luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență, având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar și ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Potrivit dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare potrivit căreia, în anul 2012, se plătea 5% din valoarea titlului executoriu, în anul 2013, 10% din valoarea titlului executoriu, în anul 2014, 25% din valoarea titlului executoriu, în anul 2015, 25% din valoarea titlului executoriu, iar în anul 2016 urma a se plăti 35% din valoarea titlului executoriu, în cursul termenului prevăzut la alin. (1), respectiv în intervalul cuprins între anii 2012-2016, orice procedură de executare silită suspendându-se de drept.
Așadar, ceea ce a fost suspendat a fost punerea în executare, nu și posibilitatea acționării în instanță, în scopul obținerii unor titluri executorii, însă, față de dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009, este de domeniul evidenței faptul că dispozițiile actului normativ se referă la eșalonarea executării unor titluri executorii existente până la data de 31.12.2011, în timp ce, în prezența speță, titlul executoriu este reprezentat de o sentință pronunțată în anul 2015, neintrând sub incidența acestui act normativ.
Chiar și dacă s-ar considera că și acestei sentințe din 2015 i s-ar aplica dispozițiile OUR nr.71/2009, deși referirile din textul art.1 la hotărârile judecătorești pronunțate până la data de 31.12.2011 sunt foarte clare, este de observat, din cuprinsul expunerii motivelor mai sus redate, faptul că niciun moment legiuitorul nu recunoaște, prin acest act normativ, pretențiile de genul celor formulate de către reclamanți prin Sindicat, ci procedează, invocând temeiuri și rațiuni de risc de insolvabilitate a statului, la alegerea modului în care urma să pună în executare pretenții deja recunoscute prin hotărâri judecătorești.
În alți termeni, OUG nr.71/2009 reprezintă modalitatea în care legiuitorul, dispunând de prerogativa de a legifera, doar a amânat momentul executării complete a drepturilor de natură pecuniară recunoscute, prin hotărâri judecătorești, salariaților din sectorul bugetar, prelungind acest moment de la data pronunțării fiecărui titlu executoriu de până la data de 31.12.2011 până la sfârșitul anului 2016.
Aceasta nu înseamnă că, prin acest act normativ, statul ar fi recunoscut în mod direct sau indirect pretențiile tuturor salariaților din sectorul bugetar, ci, pur și simplu, și-a ales maniera în care, spre deosebire de orice alt debitor, urma să se conformeze dispozițiilor unor hotărâri judecătorești, prin derogare de la prevederile legale ce reglementau etapa executării silite.
Pe cale de consecință, soluția de respingere a pretențiilor aferente intervalului expus în cererea completatoare este cea corectă ca efect al intervenirii prescripției dreptului material la acțiune, integrându-se, astfel, în soluția de respingere dată de către instanța de fond unora dintre pretențiile formulate.
Referitor la pretențiile formulate în numele și pentru reclamanții O. M. și P. M. S., Curtea reține că interpretarea dată de către Tribunal deciziei civile nr.11/8.10.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este eronată întrucât, chiar dacă potrivit dispozitivului acestei decizii în interesul legii s-a reținut faptul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și ale art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, personalul didactic din învățământ aflat în funcție la data de 31 decembrie 2009 are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului în învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, totuși nu subzista rațiunea juridică a excluderii celor doi reclamanți de la beneficiul aplicării Legii nr.221/2008, deoarece, de la data de 1.01.2010, salarizarea bugetarilor angajați după data de 31.12.2009, conform dispozițiilor art.31 din legea nr.330/2009, urma să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare.
Referirea la “nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare” are în vedere salariul pe care ar fi trebuit să îl plătească angajatorul, prin aplicarea legii nr.221/2008, iar nu pe cel aflat efectiv în plată la data de 31.12.2009 pentru personalul didactic, auxiliar și nedidactic din cadrul învățământului.
Atât timp cât colegii lor, aflați în funcții similare sau identice la data de 31.12. 2009, urmau a beneficia în mod direct de interpretarea dată aplicabilității dispozițiilor legii nr.221/2008, și cei doi reclamanți, respectiv O. M. și P. M. S., aveau aptitudinea legală de a beneficia de aceeași interpretare, dar mediat, prin raportarea dispozițiile art.31 din legea nr.330/2009 la interpretarea dată legii nr.221/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Având în vedere ansamblul considerentelor ce preced, Curtea, în baza art.480 alin.1 Cod proc. Civilă, urmează să admită apelul, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelante, în sensul celor mai sus expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul S. SALARIAȚILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNT BUCUREȘTI, în numele și pentru membri de sindicat: D. V., T. G., D. L.-A., M. M., T. C.-D., B. M., P. C., L. F., A. C., F. O., ILITA I., V. A. R., S. I., C. E., P. L., I. G., I. C., A. M., B. M., T. L., S. M., F. L., O. M., P. M., V. G., S. A., I. L., F. E., M. N., P. M., M. I.,K.-B. I., A. M., D. D., M. L., P. S., R. F., G. M., I. G., împotriva sentinței civile nr. 4012/22.04.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta S. G. "E. VACARESCU".
Modifică, în parte, sentința recurată.
Admite acțiunea și în ceea ce privește pe reclamanții O. M. și P. M. S., pe perioada derulării raporturilor de muncă și până la data de 12.05.2011, inclusiv.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 06 Octombrie 2015.
Președinte, A. F. | Judecător, A. D. Ș. | Judecător, R. G. |
Grefier, Ș. T. |
Ș.T. 12 Octombrie 2015/2ex.
Red.: A.F.
Dact.: A.C./2ex.
27.11.2015
Jud. fond: A. P.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3469/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4320/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
