Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 4850/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4850/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 4850/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4850/2015
Ședința publică de la 07 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G. E.
Judecător D. A. C.
Grefier I. R. M.
Pe rol, judecarea apelului formulat de apelantul A. M. împotriva sentinței civile nr.179 din data de 21.04.2015 pronunțate de Tribunalul G. Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI G., C. JUDEȚEAN G. și S. PROTECȚIA COPILULUI G., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns apelantul A. M., prin avocat B. D. ce depune împuternicire avocațială ._/2015 și intimata Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului G., prin consilier juridic I. M. G., ce depune împuternicire de reprezentare juridică.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că, înainte de stabilirea primului termen de judecată, în faza procedurii prealabile, au fost comunicate motivele de apel intimatelor, iar acestea au formulat întâmpinări.
Nemaifiind alte cereri de formulat, incidente de soluționat sau probe de administrat, Curtea deschide dezbaterile, în temeiul art.392 Cod de procedură civilă și acordă cuvântul părților asupra apelului.
Apelantul A. M., prin avocat, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, iar, pe fond, să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Prin emiterea actelor normative, pe care instanța de fond și-a susținut considerentele, Legea 284/2010 și OUG 103/2013, au fost încălcate dispozițiile art.41 alin.2 din Constituția României, potrivit cărora salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile art.1 din Protocolul la Convenția privind Drepturile Omului. Fără cheltuieli de judecată.
Intimata Direcția G. de Asistența Socială și Protecția Copilului G. solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică. Arată că apelantul și-a întemeiat acțiunea și cererea de apel pe dispozițiile art.67 Codul muncii, dar acesta scapă din vedere sintagma din conținutul acestui articol, care instituie acordarea acestui drept, însă condiționat de existența unei legi speciale. De asemenea, apelantul a făcut trimitere și la art.50 din CCM, care armonizat cu prevederile legislației în vigoare, prevede același lucru, se acordă, dar în condițiile legii. O potențială lege specială ar fi trebuit să fie OUG 98/1999, privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute, ca urmare a concedierii colective, cu modificările și completările ulterioare, care la art.12 alin.1 prevede că beneficiază de această ordonanță de urgență, în cazul restructurărilor determinate de reduceri ale alocațiilor bugetare pentru cheltuieli de personal, respectiv de nerealizarea veniturilor extrabugetare potrivit prevederilor legale. Or, în speța de față, închiderea Completului de Servicii Sociale B. V., a constituit-o imposibilitatea menținerilor serviciilor așa cum este reglementat prin Legea nr.197/2012.
În temeiul art.394 Cod procedură civilă, Curtea închide dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 179 din data de 21.04.2015 pronunțată de Tribunalul G. Secția Civilă, în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. M. în contradictoriu cu pârâtele Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului G., C. Județean G. și S. „Protecția Copilului” G., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția lipsei de interes a cererii reconvenționale invocată de reclamantă; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta C. Județean G., ca neîntemeiată.
În considerentele hotărârii judecătorești, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost angajatul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în baza contractului individual de muncă, în cadrul Complexului de Servicii Sociale B. V. și, prin dispoziția nr. 586/19.09.2014, i-a încetat contractul individual de muncă, în temeiul art. 65 din Codul Muncii, după expirarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, ca urmare a închiderii Complexului de Servicii Sociale B. V..
Măsura concedierii a fost fundamentată pe Raportul de control nr. 65/DM/15.07.2014 al Direcției Corp Control, Dezvoltare Managerială și Implementare Strategie Națională Anticorupție din cadrul MMFPSPV cu privire la închiderea Complexului de Servicii Sociale B. V..
Potrivit dispozițiilor art. 58 alin. 1 din Codul muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului.
Conform dispozițiilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
Potrivit art. 67 Codul muncii, salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații in condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă. Dispozițiile enunțate precizează în mod expres că, pentru a putea beneficia de compensații, acestea trebuie să fie prevăzute atât de lege, cât și de contractul colectiv de muncă.
Cum Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (cum e si cazul reclamantului) – anexa III nu prevedea o asemenea compensație, tribunalul a constatat că reclamantul nu este indreptățit la compensatii pentru concediere.
Mai mult, la art. 10 din OUG nr. 103/2013 privind salarizarea in anul 2014 a personalului plătit din fonduri publice, se prevede că în anul 2014 nu se acordă ajutoare sau după caz, indemnizatii, la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raportului de serviciu sau trecerea in rezervă.
Nici contractul colectiv de muncă la nivel de unitate DGASPC G., în care s-a prevăzut la art. 50 că ,,in cazul în care după adoptarea unor acte normative sau administrative ce determină concedieri colective in DGASPC G., angajatorul va acorda salariaților concediați compensatii conform legislației specifice”, nu poate justifica pretentia reclamantului la plăti compensatorii deoarece, așa cum rezultă din însăși prevederea contractuală, dar și din art. 138 alin. 1 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform căruia prin contractele colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani și natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal, compensațiile nu pot fi acordate decât dacă legislatia salarizării personalului bugetar prevede acest drept. Or, Legea nr. 284/2010 prevede la art. 37 că ,,prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi”. Atât timp cât prin Legea nr. 284/2010 și OUG nr. 103/2013 nu a fost prevăzută acordarea unor asemenea compensatii pentru concediere, actiunea reclamantei este neîntemeiată.
Potrivit art. 138 alin. 4 din Legea nr. 62/2011, clauzele din contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. 1-3 sunt lovite de nulitate, astfel că ele nu pot fundamenta pretentia reclamantei.
Cu toate acestea, cererea reconventională prin care se solicită constatarea nulității întregului contract colectiv de muncă încheiat la nivelul DGASPC G. și înregistrat la ITM G. sub nr. 117/26.04.2013 este neîntemeiată, întrucât faptul că acesta nu este avizat sau semnat de ordonatorul principal de credite, respectiv de președintele Consiliului Județean G., nu înseamnă că semnatarii contractului – Angajatorul DGASPC G. și S. Protectia Copilului G. - nu au negociat conform dispozițiilor legale, respectiv conform Legii nr. 62/2011 și CCMUN 2013.
Astfel, potrivit art. 1 lit. i) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală și reprezentanții angajaților, prin care se stabilesc clauze privind drepturile și obligațiile ce decurg din relațiile de muncă. Prin încheierea contractelor colective de muncă se urmărește promovarea și apărarea intereselor părților semnatare, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale, iar la lit. e) a aceluiași articol, prin termenul de angajator, se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă ori raport de serviciu.
Conform art. 137 din Legea nr. 62/2011, în sectorul bugetar, părțile contractului colectiv de muncă sunt angajatorii și angajații, reprezentați din partea angajatorilor la nivel de unitate, de către conducătorul instituției bugetare sau de către persoana mandatată în acest scop, iar din partea angajaților, la nivel de unitate, grup de unități sau sector de activitate, de organizațiile sindicale legal constituite și reprezentative conform prevederilor prezentei legi, în caz contrar aplicându-se prevederile art. 135.
Pârâta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului G. este o instituție cu personalitate juridică, astfel încât la negocierea contractului colectiv de muncă a fost reprezentată de reprezentantul legal, directorul executiv. În lipsa unui text de lege care să prevadă semnarea acestui contract și de către reprezentanții Consiliului Județean G., nu se poate constata nulitatea absolută a Contractului Colectiv de Muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă G. sub nr. 117/26.04.2013.
Pe de altă parte, CCM înregistrat sub nr. 117/2013 depus în copie la dosar poartă ștampila Consiliului Județean G. la numele și semnăturile membrilor comisiei de negociere, ceea ce înseamnă că această instituție a fost reprezentată .
În sfârșit, chiar dacă la negocieri C. Județean nu ar fi fost reprezentat și acesta nu a semnat contractul colectiv, sancțiunea ce intervine nu este nulitatea, ci eventual inopozabilitatea actului.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul A. M., cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ (Număr în format vechi_ ), solicitând să se dispună schimbarea sentinței și admiterea cererii.
În motivare, s-a arătat că în dispoziția de concediere se menționează că încetarea contractului individual de munca a intervenit conform art. 65 din Codul muncii, urmând să beneficieze de prevederile art. 50 alin. 5 din C.C.M. încheiat la nivelul D.G.A.S.P.C. G. valabil pentru anii 2013-2014, conform cărora: In cazul in care după adoptarea umor acte normative sau administrative ce determina concedieri colective in D.G.A.S.P.G G., angajatorul va acorda salariaților concediați compensații conform legislației specifice".
A considerat apelantul că dispozițiile contractului individual de muncă urmează să fie interpretate prin coroborare cu dispozițiile C.C.M., astfel încât inexistenta culpei salariatului la desfacerea contractului de munca, respectiv concedierea colectiva, urmează sa fie compensata, potrivit legii, cu acordarea salariilor compensatorii, a căror solicitare a formulat-o in cauza de fata.
Întrucât în contractul colectiv de muncă nu sunt cuantificate plățile compensatorii, a solicitat apelant 12 salarii brute, urmând ca instanța să stabilească limitele în care i se cuvin.
A mai susținut apelantul că instanța de apel poate, pe baza prezumțiilor simple și a probelor administrate, să constate că este în drept să primească aceste plăți compensatorii.
Actele normative pe care instanța de fond și-a fundamentat soluția, Legea 284/2010 și OUG 103/2013, contravin dispozițiilor art.41 alin.2 din Constituția României, potrivit cărora salariații au dreptul la măsuri de protecție socială.
De asemenea, a mai arătat apelantul că au fost încălcate dispozițiile art.1 din Protocolul la Convenția privind Drepturile Omului.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă.
S-au depus întâmpinări prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 476 și urm.Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Într-adevăr, așa cum corect a reținut instanța de fond, în cazul apelantului reclamant nu există un temei legal ori contractual pentru plata compensațiilor la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului.
Art. 67 Codul muncii prevede că salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații in condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă.
Prin urmare, acest text consacră cu titlu general posibilitatea salariaților de a primi astfel de compensații, în condițiile legii ori ale contractului colectiv de muncă, iar nu un drept determinat de care salariații se pot prevala independent de prevederile legii ori ale contractului colectiv de muncă.
Pentru categoria de personal din care apelantul face parte, personal plătit din fonduri publice, legea nu prevede o asemenea compensație.
Din contră, art. 10 din OUG nr. 103/2013 privind salarizarea in anul 2014 a personalului plătit din fonduri publice prevede că în anul 2014 nu se acordă ajutoare sau după caz, indemnizații, la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raportului de serviciu sau trecerea in rezervă.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu reprezintă un temei al dreptului pretins de apelantul reclamant, de vreme ce trimite la legislația specifică. Or, nu există o dispoziție legală în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice care să prevadă dreptul invocat de apelant.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul nu este fondat și va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul A. M. – CNP_ și cu domiciliul în com. OGREZENI, . împotriva sentinței civile nr.179 din data de 21.04.2015 pronunțate de Tribunalul G. Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI G. cu sediul în G., .-9, J. G., C. JUDEȚEAN G. cu sediul în G., BUCUREȘTI, nr. 10, J. G. și S. PROTECȚIA COPILULUI G. cu sediul în mun.G., .-9, J. G., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Decembrie 2015.
Președinte, D. G. E. | Judecător, D. A. C. | |
Grefier, I. R. M. |
Red.jud.EDG./15.12.2015/6ex.
Jud.fond: Gh. T..
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4854/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
