Obligaţie de a face. Decizia nr. 4854/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4854/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 4854/2015
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4854/2015
Ședința publică de la 07 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. G. E.
Judecător D. A. C.
Grefier I. R. M.
Pe rol, judecarea apelului formulat de apelanta FEDERAȚIA NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE COMERCIAL în numele membrilor de sindicat: P. M., C. SEVASTIȚA, VELIȘCOIU L., P. J., ȘUȘANU M., P. C. împotriva sentinței civile nr.7772 din data de 27.08.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S. NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE COMERCIAL prin SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că, înainte de stabilirea primului termen de judecată, în faza procedurii prealabile, au fost comunicate motivele de apel intimatei, iar aceasta a formulat întâmpinare fiind înregistrată la dosar la data de 19.10.2015. Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, pe care l-a depus la dosar la data de 05.11.2015. De asemenea, se învederează Curții că intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Având în vedere că părțile au lipsit la termenul de astăzi, dar s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă prin cuprinsul întâmpinării, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7772 din data de 27.08.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta FEDERAȚIA NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE COMERCIAL, în numele și pentru membrii săi de sindicat: P. M., C. SEVASTIȚA, VELIȘCOIU L., P. J., ȘUȘANU M. și P. C. în contradictoriu cu pârâta SNTFC CFR Călători SA – Sucursala Regională de Transport feroviar de Călători C., ca neîntemeiată.
În considerentele hotărârii judecătorești, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt salariați ai pârâtei S. Naționala de Transport Feroviar de Calatori "CFR Calatori" SA, potrivit actelor adiționale la contractele individuale de muncă aflate la dosar.
Prin cererea dedusă judecății reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la acordarea următoarelor drepturi:
- diferențele dintre drepturile salariale de care a beneficiat corespunzător salariului de Încadrare avut, care a fost calculat prin luarea in considerare a salariului de baza minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, cu aplicarea coeficientului de ierarhizare si drepturile salariale de care ar fi trebuit sa beneficieze, calculat la salariul de încadrare avut pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avut. Perioada pentru care solicită acordarea acestor diferențe salariale este 01.06._11 conform CCM la nivel de R. Transporturi nr. 722/2008.
- diferența de salariu dintre salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata de 700 lei lunar si salariul brut in raport de care i-a fost plătit salariul pe perioada 01.01.2012 - 31,01.2013, in conformitate cu HG nr. 1225/2011.
-diferența de salariu dintre salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata de 750 lei lunar si salariul brut in raport de care i-a fost plătit salariul, pe perioada 01.02.2012 – 30.06.2013, in conformitate cu H.G. nr. 23/2013;
- diferența de salariu dintre salariul de baza minim brut pe țara garantat in plata de 800 lei lunar si salariul brut in raport de care i-a fost plătit salariul, pe perioada 01.07._13 in conformitate cu H.G. nr. 23/2013 .
- diferența de salariu dintre salariul de baza minim brut pe țara garantat in plata de 850 lei lunar si salariul brut in raport de care i-a fost plătit salariul, pe perioada 01.01.2014 – 01.06.2014
Au solicitat instanței de judecata obligarea paratei la acordarea următoarelor drepturi salariale prevăzute in contractul colectiv de munca (CCM):
- plata de către angajator a sporurilor permanente înscrise in REVISAL,prevăzute in CCM al paratei pentru perioada iunie 2011 pana la data de 01.06.2014, aplicate la diferența de salariu menționata la punctul 1.
- plata de către angajator a salariului suplimentar pentru anii 2011, 2012, 2013 (proporțional cu perioada lucrata), echivalent cu salariul de baza de Încadrare din luna decembrie a anului precedent pentru care se acorda (salariu calculat asa cum rezulta la punctul 1) pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic
- plata de către angajator a primelor de Paste, Ziua Feroviarului pentru 2012,2013 și 2014 si prima de C. pentru anii 2011, 2012 ,2013 stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare (calculat conform punctului 1 din prezenta cerere)
- plata ajutorului material pentru recuperarea forței de munca pentru anii 2011, 2012, 2013 egal cu un salariu de baza corespunzător clasei de salarizare (calculat conform punctului l din prezenta cerere);
- obligarea paratei la rectificarea datelor înscrise in revisal si eliberarea de adeverințe din care sa reiasă sumele înscrise, astfel cum au fost rectificate, sporurile calculate si aplicate conform punctului 1 din prezenta cerere.;
- plata de daune interese, constând in actualizarea sumelor cu rata inflației la care se adaugă dobânda legala, de la data nașterii dreptului si pana la data plații efective .
Tribunalul a apreciat pretențiile reclamanților ca fiind nefondate.
În privința aplicării contractului colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008 și pentru perioada 01.06._11, instanța a reținut că, potrivit art. 4 alin. 1 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, s-a prevăzut că acesta se aplică până la 31.12.2010 și că, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, atunci valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Or, în speță, s-a demonstrat faptul că una din părțile contractante a denunțat contractul conform procedurii mai sus menționate.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008 nu a mai fost in vigoare începând cu data de 01.01.2011, astfel ca pretențiile reclamanților nu au fundament juridic începând cu aceasta data.
Tribunalul a constatat ca din cuprinsul adresei nr. 171/DDS/21.03.2011 emisa de Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale rezulta ca acest contract a fost denuntat de Confederatia N. a Patronatului R., parte semnatara a contractului si ca au fost notificate de denuntare, la data de 17.11.2010, Alianta Sindicatelor Transportatorilor din Romania si Conventia Sindicala N. a Transportatorilor din Romania. In consecinta, valabilitatea contractului a expirat la data de 31.12.2010, astfel că pretențiile reclamanților aferente perioadei ulterioare acestei date grevate pe prevederile contractului colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008, sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
Cu privire la cererea reclamanților de obligare a angajatorului pârât să le plătească diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare, in raport de valoarea salariului de baza minim brut pe tara garantat in plata de 700 lei, 750 lei, 800 lei conform HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011, HG nr. 23/2013 și HG 871/2013 Tribunalul a apreciat această cerere ca fiind nefondată.
Se invocă drept temei juridic al pretențiilor prevederile H.G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, H.G. nr. 1225/14 decembrie 2011, H.G. nr. 23/22.01.2013.
Reclamanții au solicitat recalcularea drepturilor salariale prin modificarea elementului reprezentând salariul de baza minim brut aferent clasei 1 de salarizare, prin majorarea acestuia la cuantumul prevăzut in hotărârile de Guvern, cu aplicarea coeficienților de ierarhizare - celalalt element al salariului- prevăzut in CCM.
Conform art. 160 din Codul muncii, „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.
Potrivit art. 164 din Codul muncii - Legea 53/2003 republicata, alin. (1) „Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor (...)”, iar, potrivit alin. (2), angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Potrivit alin. (3), angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.
Din coroborarea dispozițiilor legale menționate rezultă că salariul de 670 lei, 700 lei 750, 800 și 850 lei la care fac referire actele normative invocate de către reclamanți reprezintă salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, la care se aplică sporurile și adaosurile, legiuitorul interzicând angajatorilor să stabilească salarii de bază sub acest nivel.
La nivelul societății reclamante drepturile salariaților au fost reglementate prin contracte colective de munca încheiate la nivel de unitate.
Instanța a observat ca, începând cu data intrării in vigoare a CCM al SNTFM CFR SA înregistrat începând cu 2011, salariul brut de baza se calculează exclusiv in baza grilei de salarizare prevăzute in anexa 1 a CCM ce prevede salariul de baza brut pentru fiecare clasa de salarizare.
S-a pretins prin cererea precizată că acest cuantum al salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, 700 lei,750, 800 respectiv 850 lei, ar trebui înmulțit cu coeficienții de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, pentru a determina salariul de bază.
Sistemul de salarizare al personalului din societate este cuprins în Anexele la aceste contracte colective de muncă.
Acest cuantum de 670 lei, 700 lei, 750, 800 respectiv 850 lei la care fac referire actele normative invocate nu trebuie confundat cu etalonul convenit prin CCM la nivel de unitate, care se înmulțește cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în aceeași convenție colectivă de muncă, pentru determinarea salariului de bază, aceasta interpretare fiind eronată.
Etalonul de 600 lei, agreat prin CCM, servește la determinarea salariului de bază, numai rezultatul obținut după aplicarea coeficienților de ierarhizare putând fi comparat cu nivelul salariului de bază minim garantat în plată.
Instituirea unui salariu minim brut pe țară garantat în plată reprezintă o formă de protecție socială a angajatului, căruia i se garantează un venit minim de subzistență.
Argumentul că acest salariu minim brut pe țară stabilit prin actele normative sus-menționate trebuie avut în vedere la algoritmul de calcul stabilit prin contractul colectiv de muncă este eronat, întrucât scopul avut în vedere de actul constituțional nu a fost de stabilire a unui salariu obligatoriu de la care părțile contractuale să procedeze la negociere, ci o măsură de protecție a angajatului prin care să i se recunoască în plată un salariu brut lunar care să nu fie inferior celui de bază minim brut pe țară.
Or, în cauză, pârâta a procedat la calcularea salariului, conform art. 162 Codul muncii, prin care nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile și cu algoritmul de calcul prevăzut în anexa 1 la CCM la nivel de unitate valabil pentru perioada menționată.
Tribunalul a reținut că acțiunea nu este întemeiată și pentru faptul că obligația instituită în art. 164 Codul muncii vizează numai garantarea în plată a unui salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, iar nu salariul de bază brut al fiecărei categorii. Cu alte cuvinte, nu se pot acorda salarii brute sub minimul stabilit de hotărârile de guvern mai sus enunțate.
Obligația instituită de hotărârile de guvern în sarcina angajatorului o reprezintă stabilirea salariului minim la nivelul celui reglementat prin respectiva hotărâre ori, așa cum rezultă din actele dosarului salariul de încadrare nu a fost sub pragul impus prin hotărârile de guvern, astfel încât instanța constată că aceste reglementări legale nu au fost încălcate.
Acest aspect rezultă fără echivoc din actele adiționale la contractul de muncă ale reclamanților. Astfel, începând cu anul 2011, reclamanții au beneficiat de un salariu de baza lunar mai mare decât salariul de baza minim brut garantat in plata stabilit prin hotărâre de guvern la care s-au adăugat diferite sporuri. De asemenea, nu au beneficiat de un salariu de baza egal cu cel stabilit prin hotărârea de guvern sau mai mic, salariul acestora fiind stabilit prin contractul individual de munca la un nivel mult mai ridicat decât salariul de baza minim brut garantat in plata.
În sfârșit, de o hotărâre de Guvern prin care se stabilește salariul minim brut pe țară profită numai salariații care au un salariu brut mai mic decât cel fixat la nivel național. Nu există vreo obligație a angajatorilor de a majora salariile în mod proporțional salariaților care au deja salarii mai mari decât cel minim brut pe țară.
Așa cum s-a menționat anterior, reclamanții, începând cu 2011 au avut un salariu brut de baza corespunzător clasei de salarizare potrivit funcției ocupate ori, instanța observa ca acest salariu de baza brut este net superior chiar si celui mai mare salariu de bază brut pe tară și garantat în plată de 800 lei stabilit de art.1(2) din HG. 23/2013, motiv pentru care cererea sub acest aspect apare ca neîntemeiata întrucât reclamanții nu probează că anexa ce prevede grila de salarizare pe clase de salarizare ar prevedea drepturi salariale la nivel inferior salariilor minime de baza brute garantate in plata prevăzute de HG nr.1193/24.11.2010, HG nr.1225/14.12.2011, si HG.nr.23/2013.
Pentru motivele reținute, Tribunalul a respins aceste pretenții ca neîntemeiate.
În privința drepturilor bănești solicitate de reclamanți, drepturi prevăzute, în opinia acestora CCM-urile aplicabile pentru perioada 2011-2014 Tribunalul a reținut că pârâta, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2001 și OUG nr. 79/2008 are obligația respectării prevederilor din aceste acte normative conform cărora „…indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau, după caz,în unități valorice comparabile, în funcție de specificul activității…”.
Raportat la aceste prevederi legale, instanța a reținut că, pârâta fiind supusă monitorizării, prevederile din contractele colective de muncă invocate în cauză au caracter juridic special, avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat prin Hotărâre de guvern inițiată de MTI cu avizul MFP și cel al MMFPS în conformitate cu prevederile art. 5 lit. A din OUG nr. 79/2008 coroborate cu art. 15 alin.1 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare din domeniul bugetar
Așadar prevederile din contractele colective de muncă invocate în cauză au caracter juridic special determinat de situația deosebită a părților din aceste contracte, drepturile salariaților sunt stabilite prin lege în limite precise, nu pot face obiectul negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.
Reclamanții nu pot susține că pârâtele au ignorat prevederile contractului colectiv de muncă în condițiile în care le-au fost impuse de către legiuitor o anumită conduită financiar contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli.
S-a mai reținut că, potrivit art. 12 din Legea nr. 130/1996, „contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații din instituțiile bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale”.
În raport de prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ, or, negocierea de drepturi bănești fără ca acestea să fie susținute de bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare nu naște obligația de plată. A admite contrariul ar fi echivalent cu a admite că părțile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate pot negocia drepturi de natură salarială fără vreo limită, ca lege a părților, având eficiență cu încălcarea legii.
Instanța a mai reținut că, în conformitate cu prevederile art. 109 din CCM la nivel de unitate pentru 2011-2012, părțile semnatare au convenit ca „începând cu data înregistrării contractului colectiv de muncă și până la data de 22 martie 2012 prevederile mai jos menționate nu se aplică urmând ca acestea să se aplice cu data de 23.03.2012, respectiv:
- Pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6.
- Salarialii vor beneficia de un ajutor material pentru recuperarea forței de munca egal cu un salariu de baza corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihna.
- cu ocazia sărbătorilor de Paste și C. se va acorda salariaților un ajutor material cel puțin un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariați care, in cursul anului respectiv, sau la data acordării ajutorului se aflau in concediu fara salariu pentru o perioada de un an.
- pentru „Ziua Ceferiștilor” se va acorda o premiere stabilită de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.
Prin CCM la nivel de unitate pe anii 2012- 2014, art. 104, se precizează că aceste drepturi se acordă cu data de 27.03.2014 deci nu retroactiv în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli și prin încheierea unui act adițional la contractul colectiv de muncă.
Nu există nici o prevedere în Contractele colective de muncă aplicabile, care să instituie în sarcina pârâtei pentru perioada 2011-2014, obligația plății acestor drepturi.
La dosarul cauzei nu s-a depus în probatoriu un act adițional încheiat între reprezentanții angajatorului pe de o parte și organizațiile sindicale și reprezentanții salariaților pe de altă parte.
Așadar, instanța a reținut ca nu exista raport juridic de obligație între părți pentru pretențiile solicitate cu acest titlu.
Dispozițiile art. 37 din Codul Muncii prevăd ca „drepturile si obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator si salariat se stabilesc prin negociere, in cadrul contractelor colective de munca si al contractelor individuale de munca".
Potrivit dispozițiilor art.229 din Codul muncii: „1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
(2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.
(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.
Din prevederea art.229(4) rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Evident că ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care a fost încheiat, prin care aplicarea principiului libertății contractuale, el reprezentând legea părților.
Având în vedere că, prin contractele colective de muncă, părțile semnatare au stabilit că nu se vor acorda anumite drepturi salariale, aceasta fiind voința comună a părților - patronat și reprezentanții organizațiilor sindicale, instanța nu se poate substitui acestei voințe prin interpretarea acestei prevederi în sensul unei obligații asumate de către angajator decât prin încălcarea principiului forței obligatorii a convenției, principiu statuat prin dispozițiile art. 1270 noul cod civil .
Așa cum se menționează în art. 1 din Contractele colective de muncă invocate, „părțile contractante recunosc și acceptă pe deplin că sunt egale și libere în negocierea contractului colectiv de muncă și se obligă să respecte în totalitate prevederile acestuia;prevederile acestui contract se aplică tuturor salariaților, semnatari ai contractului individual de muncă și reprezintă izvor de drepturi și obligații pentru salariați; administrația recunoaște libera exercitare a dreptului sindical conform convențiilor internaționale și a legilor naționale, precum și libertatea de opinie a fiecărui salariat.”
Or, față de aceste prevederi și de faptul că la negocierea clauzelor contractuale salariații au fost, în mod legal, reprezentați prin organizațiile sindicale semnatare, este evident că mențiunea privitoare la neaplicarea anumitor clauze la a fost în asentimentul ambelor părți - patronat și sindicat.
Prin urmare, motivat de înțelegerea părtilor (patronat - sindicate) rezulta ca nu exista temei legal pentru acordarea drepturilor solicitate în temeiul Contractelor colective de Muncă invocate, aferente anilor 2011-2014.
Sub acest aspect, pentru motivele arătate instanța a respins aceste pretenții ca neîntemeiate.
În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la actualizarea sumelor cu titlu de diferențe astfel cum au fost solicitate, la plata dobânzii legale aferente, rectificarea datelor înscrise în REVISAL și eliberarea de adeverințe cu aceste drepturi salariale Tribunalul, având în vedere că aceste pretenții sunt accesorii în raport cu primul capăt de cerere și față de concluzia instanței în sensul respingerii pretențiilor solicitate, Tribunalul le-a respins ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta FEDERAȚIA NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE COMERCIAL în numele membrilor de sindicat: P. M., C. SEVASTIȚA, VELIȘCOIU L., P. J., ȘUȘANU M., P. C., cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ (Număr în format vechi_ ), solicitând să se dispună schimbarea sentinței și admiterea cererii.
În motivare, s-a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală.
Pentru toată perioada dedusă judecății, salariile de încadrare ale reclamanților au fost calculate pornind de la o valoare a salariului minim brut de 600 lei și nu cum este prevăzut de hotărârile de guvern care au reglementat salariul minim pe economie.
A invocat apelantul contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform căruia salariul corespunzător clasei I de salarizare a fost de 700 lei.
Drepturile acordate salariaților din ramura transporturi stabilite în funcție de salariul minim brut și coeficienții de salarizare din acest contract colectiv urmau a fi aplicabile până la negocierea unui nou contract colectiv de muncă.
Faptul că în anexa I a contractelor colective de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014 salariile angajaților sunt prevăzute în cuantum concret nu este un argument ce poate fi primit.
Pentru perioada dedusă judecății, angajatorul nu a respectat drepturile câștigate ale salariaților și legislația în vigoare care conține reglementări mai favorabile pentru aceștia.
S-a invocat art. 2 alin. 4 din contractul colectiv de muncă pe anii 2011-2012 și art. 2 alin. 6 din contractul colectiv de muncă pe anii 2012-2014.
Argumentul instanței în sensul că nu există un text de lege care să raporteze salariul reclamanților la salariul minim brut pe țară nu poate fi primit, în opinia apelantului, față de actele normative care au stabilit valoarea salariului minim brut pe țară garantat în plată și care ar fi trebuit să constituie baza de calcul a salariilor reclamanților.
S-a mai arătat că nici un contract colectiv de muncă nu poate cuprinde clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel superior sau prin lege.
A mai arătat apelantul că, deși prin aplicarea coeficienților de ierarhizare, salariile reclamanților sunt superioare salariului minim garantat în plată, salariul stabilit pentru clasa I de salarizare este inferior celui stabilit prin hotărâre de guvern.
În ceea ce privește plata salariului suplimentar pe anii 2011, 2012 și 2013, plata primelor de Paști și Ziua Feroviarului pentru anii 2012, 2013 și 2014, plata primei de C. pentru anii 2011, 2012 și 2013, plata ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pentru 2011, 2012, și 2013, s-a arătat că plata lor a fost prorogată succesiv fără a se menționa că nu vor fi acordate, din contră art. 109 din contractul colectiv de muncă pe anii 2011-2012 părțile au stabilit că aceste drepturi nu se vor acorda până la data de 22.03.2012.
Faptul că, ulterior datei de 22.03.2012, a fost încheiat un nou contract colectiv de muncă nu este de natură să conducă la concluzia că drepturile din contractul vechi nu se mai acordă, mai ales că prin contractul colectiv de muncă pentru anii 2012-2014 s-a prevăzut că se vor acorda de la data de 27.03.2014.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă.
S-a depus întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
S-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 476 și urm.Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Apelanții reclamanți au solicitat, în principal, plata unor diferențe de drepturi salariale susținând că la calculul salariului trebuie utilizată, în anul 2011, valoarea salariul minim brut pe ramură transporturi conform contractului colectiv de muncă la acest nivel pe anii 2008-2010, iar pe anii 2012, 2013 și 2014, valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de Hotărârea de Guvern nr. 1225/2011, Hotărârea de Guvern nr. 23/2013 și Hotărârea de Guvern nr. 871/2013.
Pentru perioada 1.01.2011 – 31.12.2011, în mod corect a respins cererea principală, având în vedere că temeiul acesteia, astfel cum a fost indicat de reclamanti, nu mai există. Astfel, după data de 31.12.2010, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi valabil pentru anii 2008-2010 nu a mai produs efecte, fiind denunțat anterior împlinirii termenului convenit (fila 71 dosar fond vol.II), astfel că, în cauză pretențiile reclamantilor nu pot fi analizate în raport de acest contract, care prevedea în art. 41 alin. 3 lit.a) următoarele: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Susținerea apelantei că reprezintă drepturi câștigate la negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu este întemeiată, deoarece părțile au libertatea de a negocia, nici un text de lege ori vreo clauză contractuală convenită de partenerii sociali neimpunând ca negocierea unui nou contract colectiv să pornească de la clauzele celui anterior.
D. dispozițiile legale reprezintă un minim pentru negociere, și contractul colectiv de muncă la nivel superior pentru cel la nivel inferior, iar nu și un contract colectiv anterior încheiat la același nivel.
În privința perioadei 2012-2014, Curtea reține că Hotărârea de Guvern nr. 1225/2011, Hotărârea de Guvern nr. 23/2013 și Hotărârea de Guvern nr. 871/2013 au stabilit valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, la care și Codul muncii trimite, însă acesta reprezintă un etalon pentru nivelul de salarizare, în scopul garantării unor condiții de muncă decente și echitabile, protejând, astfel, salariatul, deoarece angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Acesta nu este, însă, un element al algoritmului de calcul al salariului stabilit de fiecare angajator, ci se ia în considerare ca atare pentru a stabili dacă salariul de bază al unui salariat, rezultat din valorificarea elementelor convenite de părți, respectă nivelul minim impus de lege. Legea nu impune un anumit mod de calcul al salariilor pentru salariații ce nu fac parte din categoria celor plătiți din fonduri publice, așa cum este cazul reclamanților apelanți; prin urmare, nici nu a prevăzut că acest salariu de bază minim brut garantat în plată trebuie să fie calificat într-un anumit fel ori să i se atribuie o anumită valoare în ecuațiile pe baza cărora salariul se calculează, așa cum arătat apelanții.
Concret, salariile apelanților în perioada 2012-2014 au fost mai mari decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată pentru aceeași perioadă, așa încât pretențiile sunt nefondate.
În privința cererii având ca obiect plata salariului suplimentar pe anii 2011, 2012 și 2013, plata primelor de Paști și Ziua Feroviarului pentru anii 2012, 2013 și 2014, plata primei de C. pentru anii 2011, 2012 și 2013, plata ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pentru 2011, 2012, și 2013, Curtea constată că potrivit voinței părților exprimată la încheierea contractelor colective de muncă pe anii 2011-2012- și 2012-2014, aceste drepturi nu se acordă în perioada de valabilitate a acestor contracte. În acest sens sunt prevederile art. 109 din contractul colectiv de muncă pe anii 2011-2012 (fila 66 dosar fond vol. II)și art. 104 din contractul colectiv de muncă pe anii 2012-2014 (fila 68 dosar fond vol. II). Cum voința părților este clară și a fost liber exprimată, nu se mai poate pretinde plata acestor drepturi, fiind vizată chiar existența dreptului iar nu doar exercițiul lui, așa cum s-a susținut prin cererea de apel, având în vedere formulările clauzei contractuale „nu se aplică” sau „se aplică”.
Pentru aceste considerente, precum și pentru cele reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii atacate, pe care și le însușește, Curtea constată, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, că apelul nu este fondat și-l va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta FEDERAȚIA NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE COMERCIAL, cu sediul ales la Cabinet avocat M. I. - ..19-21, ., București în numele membrilor de sindicat: P. M., C. SEVASTIȚA, VELIȘCOIU L., P. J., ȘUȘANU M., P. C. împotriva sentinței civile nr.7772 din data de 27.08.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S. NAȚIONALĂ FEROVIARĂ MIȘCARE COMERCIAL prin SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C. cu sediul în C., ., J. D., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Decembrie 2015.
Președinte, D. G. E. | Judecător, D. A. C. | |
Grefier, I. R. M. |
Red.jud.EDG./14.12.2015/4ex.
Jud.fond: L.G.C..
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4858/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
