Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 155/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 155/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 07-05-2014 în dosarul nr. 12432/118/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.155/CM
Ședința publică din 7 mai 2014
Complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE I. B.
Judecător M. P.
Judecător D. P.
Grefier G. C.
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurentul reclamant P. I., domiciliat în Hârșova, ., ., ., împotriva sentințe civile nr. 4143/11.11.2013 pronunțată de Tribunalul C. – secția I civilă – în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A, cu sediul în București, .. 38, sect. 1, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă d-na avocat C. R. pentru recurentul reclamant P. I., în substituirea avocatului titular F. C., lipsind intimata pârâtă C.N.A.D.R.- S.A.
Procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
După referatul grefierului de ședință:
Intrebați fiind, apărătorii părților precizează ca nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe fond.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii, cu consecința anulării deciziei contestate precum și a tuturor aspectelor ce decurg din anularea deciziei contestate.
Apreciază că într-o aplicare eronată a dispozițiilor legale și a principiului in dubio pro reo, instanța de fond a reținut ca fiind dovedită săvârșirea abaterii disciplinare reținute prin decizia atacată. Contrar aspectelor reținute de instanța de fond, apreciază că era necesar a se prezenta dovada omologării camerelor video. Din conținutul raportului de expertiză tehnică judiciară rezultă că nu au fost analizate înregistrările originale, astfel încât nu există certitudinea că imaginile video sunt identice cu cele reale.
Câtă vreme expertul nu a avut la dispoziție înregistrarea originială, ci doar copia acesteia, apreciază că acest aspect nu poate constitui dovada susținerilor pârâtei. În urma analizării conținutului imaginilor video s-a observat că nu se disting numerele de înmatriculare al autovehiculelor care tranzitează Stația de Taxare iar tipul acestora se identifica identifică cu dificultate.
În absența identificării numărului de înmatriculare nu se poate stabili categoria autovehiculelor scutite de plata taxei pentru a se verifica dacă autovehiculele care tranzitau podul în acea perioadă făceau ori nu parte din această categorie.
Din probatoriul administrat reiese că nici reclamantul recurent și nici alți salariați nu au predat la ieșirea din tură tichetele abonament prezentate de conducătorii autovehiculelor care tranzitau podul pentru a se verifica daca acestea fac ori nu parte din cele care aveau abonament preplătit. Nici în această situație verificarea autovehiculelor nu ar fi fost posibilă, în condițiile în care calitatea înregistrărilor nu permitea identificarea lor.
În privința tichetelor abonament arată că nu exista o procedură bine stabilită, că la ieșirea din tura nu se întocmeau procese-verbale de predare-primire iar șeful de tură nu proceda la înregistrarea în evidențe, iar pârâta nu a făcut dovada aducerii la cunoștința salariaților a vreunor proceduri care să reglementeze modalitatea de lucru în privința acestor tichete.
De asemenea, probatoriul administrat a demonstrat că nu există concordanță între ora care apare pe înregistrarea video și cea de pe casa de marcat, astfel că nu se poate stabili săvârșirea abaterii disciplinare în sarcina reclamantului recurent. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei pârâte, având cuvântul, solicită respingerea recursului cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond pentru următoarele aspecte:
Cu privire la omologarea camerelor video montate la Stația de Taxare Giurgeni apreciază că reclamantul recurent nu a indicat actul normativ care să reglementeze norme cu privire la omologare. Prin intermediul acestui sistem video nu s-a determinat automat numărul și categoria de autovehicule pentru care nu s-a încasat taxa auto, arătând că sistemul de supraveghere avea rolul doar de supravegherea tranzitului în punctul de taxare.
In opinia angajatorului precum si cea a expertului auto, prin compararea imaginilor video cu rola casei de marcat, a existat un număr de 105 autovehicule netaxate, chiar expertul auto găsind un număr mai mare.
Cu privire la expertiza IT, deși se susține că nu s-a depus originalul inregistrării video, acesta nu putea fi predat decât in maxim de o lună de zile de la data înregistrării deoarece datele înregistrate de sistemul de supraveghere erau erau stocate pe un calculator aflat la sediul agenției iar după o perioadă de o lună de zile se descărcau pe un hard extern, acestea regăsindu-se stocate la sediul societatii.
Deși expertul susține că efectuarea expertizei s-a facut după o copie fidelă, i-a fost puse la dispoziție hardul extern existent la sediul societății, datele fiind preluate de către acesta pe un calculator.
Cu privire la faptul ca nu se disting numerele de înmatriculare, expertul auto a susținut că nu se disting toate numerele de înmatriculare. Deși societatea a făcut demersuri în sensul solicitării unei situații cu privire la autovehiculele scutite de plata taxei, conform Ordinului 568/2010, s-a comunicat că nu există o asemenea situație datorită numărului mare de autovehicule scutite, aparținând Ministerului de Interne, Serviciului de Ambulanță, s.a.
Așa cum recunoaște recurentul reclamant la întrebarea nr.4 din interogatoriu, acesta a menționat că stația a fost tranzitată de un singur autovehicul.
În ceea ce privește autovehiculele care beneficiau de abonament, arată că la termenul din 04.02 2012 a fost depusă o situație cu privire la acest aspect, potrivit căreia, nu se întocmeau procese verbale de predare-primire însă la ieșirea din tură aceste tichete erau puse în plic și predate șefului de tură, regăsindu-se la sediul societății.
Solicită a se avea în vedere faptul că la data de 26 iunie 2012 C. Națională de Drumuri și Poduri a mai emis o decizie de sancționare a reclamantului recurent în sensul reducerii cu 5%/lună .
În consecință, solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate. Cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța, în temeiul art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 16.09.2011, reclamantul P. I. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1161/11.08.2011, să dispună reintegrarea sa în postul ocupat la momentul concedierii, să oblige pârâta la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că decizia de concediere este nelegală întrucât reclamantul nu a fost ascultat, deși a cerut acordarea unui termen în acest sens, și nu i s-au comunicat toate înscrisurile necesare analizării pretinselor abateri imputate; s-a invocat și prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancțiunea disciplinară, precum și încălcarea art. 252 alin.2 lit. a și b din Codul muncii ca urmare a neprecizării prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabile și a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat; s-a susținut, prin urmare, că decizia de concediere este și nemotivată, în sensul că nu oferă suficiente elemente pentru ca reclamantul „să își formeze în mod clar modalitatea în care ar fi săvârșit faptele”.
A mai arătat reclamantul că valoarea prejudiciului a fost stabilită abuziv, fiind de 14.863 potrivit convocatorului, de 136 lei potrivit raportului preliminar și de 4.175 lei potrivit deciziei de concediere; că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările formulate în cadrul cercetării disciplinare, când nici nu a fost ascultat, de altfel; că termenul acordat de pârâtă pentru vizionarea documentelor și imaginilor comunicate, de la 1 la 3.08.2011, a fost insuficient pentru o analiză efectivă a tuturor aspectelor față de care s-au formulat întrebările, ceea ce a justificat solicitarea sa, de acordare a unui termen pentru cercetare la 3 și la 10.08.2011, pentru când s-a cerut și comunicarea altor documente.
S-a invocat, totodată, că deși controlul s-a realizat asupra activității din tura de noapte 16/17.04.2011, reclamantul a fost sancționat pentru o pretinsă faptă din 4/5.04.2011; că între raportul preliminar de control și nota de informare nr. 24/874/28.06.2011 există evidente neconcordanțe; că nu a fost informat în mod clar și exact asupra faptelor imputate, fiindu-i încălcat dreptul la apărare; că i-a fost prezentat un document nesemnat, redactat în Excel, ce s-a pretins că ar fi redat transcrierea înregistrărilor de pe rolele martor ale casei de marcat; că nu există dovada corelării orei indicate de camera de filmat și a celei indicate de casa de marcat; că angajatorul s-a subrogat în drepturile comisiei de cercetare, verificând și analizând documente pe care ar fi trebuit să le analizeze comisia, astfel cum s-a prevăzut în pag. 6, paragraful 6, teza finală din decizia de desemnare a comisiei de cercetare.
Prin întâmpinarea înregistrată la 12.12.2011, pârâta a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia susținând că decizia este legală și temeinică.
Prin sentința civilă nr. 2550/14.05.2012 Tribunalul C. a admis excepția prescrierii dreptului angajatorului de a aplica sancțiunea disciplinară, a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.1161/11.08.2011, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior desfacerii disciplinare a contractului de muncă și a obligat pârâta la plata către acesta a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă în funcție.
Recursul declarat împotriva acestei sentințe de pârâtă a fost admis de Curtea de Apel C. prin decizia civilă nr. 836/CM/27.11.2012, cu consecința casării ei și a trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul C..
La termenul din 7.01.2013, pârâta a renunțat la soluționarea excepției de tardivitate a acțiunii.
Prin sentința civilă nr.4143/11.11.2013 Tribunalul C. a luat act de renunțarea pârâtei la excepția tardivității și a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut că prin decizia pârâtei nr. 1161/11.08.2011 s-a dispus, în baza art. 248 lit. e din Codul muncii, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, angajat al pârâtei în postul de controlor trafic, pentru fapta de a nu emite în mod corect bonurile fiscale pentru plata tarifului de trecere, în timpul desfășurării activității, în tura din 4.04.2011, ora 19.30, până la 5.04.2011, ora 7.30.
În motivarea deciziei s-a reținut că reclamantul și-a încălcat obligațiile prevăzută de art. 39 alin. 2 lit. a), c) și g) din Codul muncii și fișa postului, prejudiciind pârâta cu 4.175 lei, atribuțiile încălcate constând în încasarea tarifelor de trecere pentru utilizarea podurilor peste D. la Giurgeni – Vadu Oii pentru vehiculele înmatriculate în România și în alte state, corespunzător categoriei din care face parte fiecare vehicul și taxarea tuturor vehiculelor conform tarifelor legale în vigoare, în ordinea sosirii în punctul de taxare.
În fapt, angajatorul a constatat că, din înregistrările video existente a rezultat că pe banda 2, sensul de circulație București – C., la punctul de lucru unde și-a desfășurat activitatea reclamantul, au trecut 447 vehicule, iar la casa de marcat IL_ au fost emise 344 de bonuri fiscale; a fost înregistrat un vehicul pentru care nu trebuia să se emită bon fiscal, care a fost înscris în registrul de evidență a vehiculelor scutite – auto funerar. Pentru diferența de 102 vehicule care au tranzitat banda de circulație nr. 2, sensul București – C., comisia a constatat că nu s-au emis bonuri fiscale. S-a reținut că aspectele sesizate prin nota de constatare emisă de Direcția comercială – Serviciul coordonare ACI din cadrul CNADNR SA Central sub nr. 24/874/28.06.2011 se confirmă sub aspectul existenței a 102 autovehicule netaxate fără justificare, prin compararea numărului de autovehicule tarifate (conform bonurilor fiscale înregistrate pe rolele martor ale caselor de marcat) față de cele înregistrate prin sistemul de supraveghere video de la AICI Giurgeni, pe banda 2 pe sensul de circulație București – C., la 4.04.2011, ora 19.30 până la 5.04.2011, ora 7.30, unde și-a desfășurat activitatea salariatul P. I.. S-a precizat că diferențele au fost constatate prin analizarea atât a rolelor martor ale caselor de marcat, cât și a înregistrărilor video. S-a avut în vedere că reclamantul mai fusese sancționat pentru o abatere de aceeași natură prin decizia nr. 946/29.06.2011.
Raportat la aceste aspecte, instanța de fond a constatat că decizia cuprinde o descriere clară și completă a faptei reținută în sarcina reclamantului, respectiv neemiterea în mod corect a bonurilor fiscale pentru plata tarifului de trecere a podului Giurgeni – Vadu Oii, din cele 447 de vehicule care au tranzitat punctul său de lucru existând 102 pentru care salariatul nu a emis bonuri fiscale, deși avea această obligație de serviciu; prin fapta reclamantului s-a produs angajatorului un prejudiciu corespunzător tarifului pentru care nu a emis bonuri fiscale, aferent celor 102 vehicule.
S-a reținut că, în drept, fapta este descrisă în decizia contestată ca fiind o încălcare a art.39 alin. 2 lit. a), c) și g) din Codul muncii, precum și a fișei postului, că potrivit primei norme legale menționate salariatul are obligația de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului și că reclamantului îi revenea, conform fișei postului său, obligația de încasare a tarifelor de trecere pentru utilizarea podurilor peste D. la Giurgeni – Vadu Oii pentru vehiculele înmatriculate în România și în alte state, corespunzător categoriei din care face parte fiecare vehicul, în ordinea sosirii în punctul de taxare.
S-a avut în vedere și că în cuprinsul deciziei se reține încălcarea art. 9.2 alin.2 lit. b și r din contractul colectiv de muncă, care prevăd obligația salariatului de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu conform fișei postului.
Ca urmare, s-a constatat că fapta care constituie abatere disciplinară a fost descrisă atât în fapt, cât și în drept, în cadrul deciziei de concediere, fiind respectate prevederile art. 252 alin. 2 lit. a și b din Codul muncii și că descrierea faptei este una suficientă pentru ca aceasta să poată fi înțeleasă, iar indicarea prevederii din contractul colectiv de muncă, prin care se face trimitere la fișa postului, satisface pe deplin cerința de la lit. b.
A mai reținut tribunalul că decizia a fost emisă și cu respectarea art. 252 alin. 2 lit. c din Codul muncii și că în cauză este aplicabilă prima ipoteză a textului întrucât reclamantul a fost convocat la cercetare disciplinară la 1.08.2013, unde s-a prezentat, astfel că nu este cazul aplicării art. 251 alin. 3 din același cod, care are ca ipoteză neprezentarea salariatului la convocarea făcută; că decizia contestată cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate în scris de reclamant și că singura apărare, în adevăratul sens al acestei noțiuni, este susținerea din 10.08.2011 (fila 79 din dosarul nr._/188/2011 al Tribunalului C.), potrivit căreia nu este vinovat de crearea prejudiciului de 14.863 lei, ceea ce poate fi interpretat ca o negare a faptei în sine, precum și ca o contestare a cuantumului prejudiciului. Or în cuprinsul deciziei a fost argumentat modul în care s-a ajuns la concluzia că reclamantul a omis emiterea bonurilor fiscale pentru 102 vehicule, ceea ce, față de modul de formulare a apărării, constituie o motivare suficientă; prin cererile din 3 și 10.08.2011 reclamantul a solicitat să i se pună la dispoziție, prin corespondență, o . documente și a cerut acordarea unui nou termen pentru pregătirea apărării, iar prin decizia contestată s-a reținut în mod corect că respectivele documente îi puteau fi prezentate la convocarea din 3.08.2011, în fața comisiei, la care acesta nu s-a prezentat; s-a reținut, totodată, și că salariatul nu contestă existența diferențelor dintre vehiculele care au tranzitat punctul de control și cele care au fost tarifate conform bonurilor fiscale, cu luarea în considerare a vehiculelor scutite.
Cererea de amânare a cercetării disciplinare s-a apreciat că nu constituie o apărare în sensul art. 252 alin. 2 lit. c din Codul muncii, care are în vedere numai apărările de fond, respectiv cele prin care se fac se fac considerații în legătură cu săvârșirea abaterii ori cu vinovăția.
Apărarea privind întinderea prejudiciului a fost înlăturată cu motivarea că acesta a fost reevaluat prin decizia contestată, deci apărările reclamantului chiar nu au fost înlăturate, prejudiciul fiind estimat la 4.175 lei. A apreciat tribunalul că, de altfel, întinderea prejudiciului nu are legătură cu existența faptei care constituie abatere disciplinară, ci numai cu stabilirea gravității acesteia, iar în raport de motivarea deciziei atacate s-a constatat că nu prejudiciul a fost luat în seamă, ci faptul sancționării anterioare pentru o faptă de aceeași natură, citându-se mențiunile primei decizii de sancționare, în sensul că „aceasta constituie ultima sancțiune aplicată înainte de desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, aspect ce s-a avut în vedere la emiterea prezentei decizii de stabilire a sancțiunii disciplinare”.
În ceea ce privește criticile de legalitate în legătură cu cercetarea disciplinară s-a constatat că reclamantul a fost convocat pentru 1.08.2011 în vederea desfășurării acestei cercetări, care urma să vizeze aspectele sesizate din nota de informare nr. 24/874/28.06.2011 emisă de Direcția comercială – Serviciul coordonare ACI: diferențele înregistrate între numărul de vehicule înregistrate pe rolele martor ale caselor de marcat și înregistrările video din datele de 4 și 5.04.2011; s-a reținut că prevederile art. 251 alin. 2 din Codul muncii au fost respectate, convocarea cuprinzând obiectul, data, ora și locul întrevederii și că nu există o dispoziție legală care să impună realizarea unei descrieri amănunțite a faptei cercetate în cuprinsul adresei de convocare, legea cerând doar să se indice obiectul întrevederi, exigență care a fost satisfăcută în speță întrucât obiectul este desfășurarea cercetării disciplinare în legătură cu diferențele mai sus menționate, iar aceste aspecte se regăsesc în conținutul convocatorului.
Din procesul verbal din 1.08.2011 s-a reținut că reclamantul s-a prezentat la convocarea făcută, împreună cu alți salariați, iar „în prezența salariaților au fost verificate CD-urile care conțin înregistrările video, prezentate în notele de relații”. „Alături de notele de relații salariații au primit câte un suport optic (CD) conținând înregistrări video”. „Salariații au solicitat copii după decizia 1048/22.07.2011 și li s-au pus la dispoziție copii ale documentului”.
Cu aceeași ocazie, a fost stabilită ziua de 3.08.2011 în vederea continuării cercetării disciplinare, din procesul-verbal al comisiei de la această dată rezultând că nici unul dintre salariații convocați nu s-au prezentat. Deși nu a fost depusă la dosar dovada stabilirii acestui termen s-a apreciat ca fiind certă stabilirea lui întrucât chestiunea nu este contestată, iar reclamantul a cerut chiar la 3.08.2011, prin fax, acordarea altui termen, ceea ce demonstrează că avea cunoștință despre data la care trebuia să se prezinte pentru cercetarea disciplinară.
A apreciat instanța de fond că opțiunea reclamantului de a nu se prezenta la 3.08.2011, indiferent de motivație, nu corespunde unui drept al său la amânarea cercetării disciplinare pentru că, indiferent dacă a terminat sau nu de vizionat înregistrările video, nimic nu l-a împiedicat să se prezinte la convocare și să își susțină apărarea, declarând, de exemplu, dacă a emis bonuri fiscale pentru absolut toate vehiculele care au tranzitat punctul său de lucru, dacă apreciază că înregistrările sunt autentice sau contrafăcute, dacă sunt din tura sa ori din altă tură, dacă îl privesc sau privesc pe altă persoană, dacă vehiculele se repetă sau nu.
Pe de altă parte, cererea de amânare a fost trimisă prin fax la ora 18.57 (fila 73), după terminarea programului normal de lucru al comisiei, deci ulterior datei convocării, motiv pentru ca a și fost înregistrată de pârâtă la 4.08.2011.
Pentru că reclamantul s-a prezentat la prima convocare nu a fost reținută incidența art. 251 alin. 3 din Codul muncii, dar neprezentarea la 3.08.2011 a fost apreciată ca refuz de a lua parte la cercetarea disciplinară, față de care au fost înlăturate susținerile referitoare la încălcarea dreptului la apărare, de vreme ce a înțeles, în mod liber și contrar solicitării angajatorului, să nu și-l exercite.
Referitor la cererea din 10.08.2011, prin care reclamantul a solicitat prezentarea unor documente, s-a reținut că susținerile pârâtei din cuprinsul deciziei contestate, în sensul că acestea puteau fi consultate în cadrul lucrărilor comisiei de cercetare disciplinară, sunt corecte. Dreptul la apărare al salariatului cercetat disciplinar nu presupune decât ca acesta „să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare”, potrivit art. 251 alin. 4 din Codul muncii, nu și dreptul de a cere să i se comunice înscrisuri de către angajator, pe baza cărora acesta nu și-a întemeiat acuzațiile. Cu atât mai mult, dreptul la apărare nu presupune și comunicarea prin corespondență a acestor înscrisuri, pe care acuzațiile nu se bazează. Nu întâmplător, legea prevede că salariatul are dreptul „să ofere” toate probele și motivațiile, iar nu să le ceară de la angajator.
A mai arătat tribunalul că dreptul salariatului de a se apăra în cadrul cercetării disciplinare nu trebuie transformat într-un drept de a fi ascultat oral, în sensul că salariatul are dreptul de a formula și susține apărările sale, dar aceasta nu este obligatoriu să se desfășoare în forma unei convorbiri sau a unui interviu, ci, după împrejurări, poate avea loc doar în scris. Chiar dacă apărările sunt prezentate oral, este necesară consemnarea lor în scris în vederea dovedirii atât a respectării dreptului la apărare, cât și a conținutului apărărilor, de consemnarea în scris fiind responsabil angajatorul în considerarea primului obiectiv, precum și salariatul în privința celui de-al doilea.
Ori în speță, reclamantul a primit o „notă de relații” la 1.08.2011, cuprinzând o listă de întrebări, la care i s-a cerut de către comisia de cercetare să răspundă, astfel că i s-a respectat dreptul de a formula apărări. S-a apreciat că reclamantul a avut opțiunea de a răspunde în scris la toate întrebările sau la o parte dintre ele, precum și de a face orice precizări cu privire la situația de fapt cercetată, urmând a preda aceste precizări și/sau nota de relații comisiei de cercetare disciplinară, iar faptul că a ales să nu facă apărări, preferând să ceară fără temei legal amânarea cercetării și comunicarea unor documente pe care nu le-a putut consulta doar pentru că nu s-a prezentat la convocarea făcută pentru 3.08.2011, nu înseamnă că angajatorul l-a lipsit de dreptul la apărare; s-a avut în vedere și că pârâta a acordat reclamantului un termen de 2 zile, de la 1 până la 3.08.2011, suficient pentru pregătirea apărării, tocmai pentru că aceasta presupunea vizionarea înregistrărilor video și formularea în scris a unor apărări, dar și faptul că nici până la 10.08.2011 reclamantul nu a răspuns la nota de relații, ceea ce relevă opțiunea sa de a nu participa la continuarea cercetării disciplinare; ori limitele cercetării disciplinare sunt stabilite de angajator, nu de salariat, care nu are dreptul de a temporiza cercetarea disciplinară prin solicitarea de probe, ci doar de a-și prezenta argumentele și de a oferi, în sensul art. 251 alin. 4 din Codul muncii, probele și motivațiile pe care le consideră necesare.
Chestiunea prescripției prevăzută de art. 252 alin. 1 din cod s-a constatat că a fost lămurită de instanța de recurs în sensul că prevederea legală respectivă a fost respectată.
Susținerea potrivit căreia controlul s-a realizat asupra activității din tura de noapte din 16/17.04.2011, dar sancțiunea s-a aplicat pentru o pretinsă faptă din 4/5.04.2011 a fost înlăturată cu motivarea că în privința reclamantului controlul a vizat exact tura din 4/5.04.2011, așa cum rezultă din nota nr. 24/874/28.06.2011, fiind nerelevant că activitatea altor colegi a fost controlată cu privire la alte perioade.
Nu a fost reținută nici susținerea că angajatorul s-a „subrogat” în drepturile comisiei de cercetare, verificând și analizând documente pe care ar fi trebuit să le analizeze comisia, astfel cum s-a prevăzut în pag. 6, paragraful 6, teza finală din decizia de desemnare a comisiei de cercetare; s-a constatat că, în primul rând, subrogația presupune dobândirea unor drepturi ca urmare a plății unei datorii a altei persoane, fiind o instituție vădit neincidentă cauzei, și că, în al doilea rând, prerogativa disciplinară revine, potrivit art.40 alin.1 lit. e din Codul muncii, angajatorului, astfel că nimic nu îl împiedică pe conducătorul societății ca prin decizia de sancționare să facă aprecieri proprii ale probelor, în completarea sau chiar infirmarea concluziilor comisiei de cercetare disciplinară.
A subliniat tribunalul că prin decizia de desemnare a comisiei are loc, din punct de vedere managerial, o delegare a atribuțiilor conducătorului angajatorului, fără ca aceasta să echivaleze cu renunțarea la acele atribuții; prin urmare, deși comisia de cercetare conchide că abaterea există și propune sancționarea, conducătorul angajatorului poate decide contrariul; totodată, chiar dacă se consideră de către comisie că fapta nu constituie abatere, conducătorul angajatorului poate reaprecia probele și situația de fapt reținută și poate dispune sancționarea disciplinară, deci cu atât mai mult acesta poate, prin decizia sa, să ofere argumente suplimentare în sprijinul soluției adoptate, analizând cu atenție apărările salariatului și probele administrate, rolul său nerezumându-se la preluarea cuvânt cu cuvânt a celor reținute în raportul de cercetare disciplinară.
Ori faptul că cererea reclamantului din 10.08.2011 a primit răspuns direct prin decizie, fără a mai fi verificată de comisie, este absolut explicabil întrucât comisia își finalizase raportul de cercetare disciplinară din 3.08.2011, cel mai târziu la 9.08.2011, precizarea la raport de la acea dată privind exclusiv sancțiunea propusă de comisie; la dosar nu există dovezi că respectiva comisie mai lucra la 10.08.2011, astfel că analiza acestei cereri direct prin decizie corespunde unei abordări legale.
Referitor la temeinicia deciziei contestate s-a reținut că în cauză au fost efectuate o expertiză IT și o expertiză auto, prima vizând înregistrările video, iar a doua - corelarea între aceste înregistrări și rolele martor ale casei de marcat.
Din expertiza IT, efectuată asupra înregistrărilor video create în perioada 4.04.2011, ora 19.27 – 5.04.2011, ora 7.31, aflate pe un dispozitiv de stocare extern la sediul DRDP C., s-a reținut că acestea corespund cu cele de pe CD-ul pus la dispoziție de pârâtă și cuprind 242 de fișiere cu extensia .avi; că în majoritatea cazurilor, respectiv în intervalul orar 19.40.59 – 6.41.50, imaginile nu permit citirea numerelor de înmatriculare ale vehiculelor care tranzitează
stația de taxare, întrucât camera de filmat este orbită de farurile acestora; că succesiunea celor 242 de fișiere este continuă, iar în cadrul lor nu există suprapuneri sau reluări ale aceleiași perioade temporale; că între înregistrări există pauze de la câteva secunde la câteva minute, situație care se explică prin setarea camerei de filmat în modul „motion detect”, care a făcut ca filmarea să aibă loc doar la detectarea mișcării, precum apropierea unei persoane sau a unui vehicul.
S-a constatat, astfel, că înregistrările video sunt autentice, nefiind identificate indicii de contrafacere, și că ele ilustrează fidel activitatea prestată la punctul de lucru unde reclamantul și-a desfășurat activitatea în tura din 4/5.04.2011, adică vehiculele care au tranzitat în acea perioadă punctul de taxare, pentru care reclamantul avea obligația emiterii de bonuri fiscale, cu excepția vehiculelor scutite.
Întrucât cele 242 de fișiere cuprind, fiecare, înregistrări continue, între care nu există perioade reluate, s-a apreciat ca fiind cert faptul că cel puțin acele vehicule au tranzitat punctul de taxare, numărul lor neputând fi mai mic decât cele care apar în imagini; posibilitatea ca, din cauza întreruperilor dintre cele 242 de fișiere, numărul vehiculelor care au tranzitat punctul de taxare să fi fost mai mare este lipsită de relevanță întrucât nu ar face decât să agraveze situația reclamantului, în sensul dovedirii unui prejudiciu mai mare decât cel bazat pe înregistrările prezentate. Cum dubiul rezultat din aceste întreruperi se interpretează în favoarea celui acuzat, s-a reținut că numai vehiculele care apar în imagini au tranzitat punctul de taxare.
Referitor la raportul de expertiză tehnică auto s-a reținut că a relevat, în urma confruntării rolelor martor ale casei de marcat cu înregistrările video, ținând cont de categoria din care face parte fiecare vehicul, că în tura aflată în discuție au fost emise 345 de bonuri fiscale, iar punctul de taxare a fost tranzitat de 453 vehicule; dintre bonurile emise, în 105 cazuri au existat diferențe cu privire la categoria vehiculelor între înregistrări și bonuri și există posibilitatea ca un singur autovehicul să se încadreze în situația de abonament preplătit sau scutit de taxă.
În anexele raportului de expertiză au fost prezentate vehiculele care au tranzitat punctul de taxare, cu indicarea orei și a categoriei, precum și a numărului de înmatriculare când acesta a fost vizibil, confirmându-se, însă, că în majoritatea cazurilor numerele nu sunt vizibile; a fost, totuși, consemnată trecerea vehiculelor_, categoria C5,_, categoria C5,_, categoria C2,_, categoria C4,_, categoria C2,_, categoria C3,_, categoria C5,_, categoria C4,_, categoria C2, pentru care nu au fost emise bonuri fiscale.
Raportat la aceste concluzii s-a apreciat că este cert că, pentru vehiculele menționate, ale căror numere de înmatriculare sunt vizibile, nu au fost emise bonuri fiscale, dar și că punctul de taxare a fost tranzitat de 453 vehicule, pentru care au fost emise 345 de bonuri fiscale, un singur vehicul fiind scutit, ceea ce înseamnă că pentru diferența de 107 vehicule nu au fost emise bonuri fiscale, deși ar fi trebuit; totodată, în 105 cazuri au fost emise bonuri fiscale pentru sume mai mici decât cele corespunzătoare categoriei vehiculelor.
S-a constatat, în consecință, că fapta reținută în sarcina reclamantului prin decizia contestată, de a nu emite în mod corect bonurile fiscale pentru plata tarifului de trecere în tura din 4/5.04.2011, a fost dovedită și că demonstrarea, prin probatoriile administrate, a unei gravități sporite a abaterii disciplinare, față de cea reținută în decizie, nu poate, în mod logic, să conducă la reținerea inexistenței acestei abateri, pentru că numărul vehiculelor netaxate ține doar de gravitatea faptei, nu de existența acesteia.
Susținerile referitoare la nedovedirea omologării camerei video au fost înlăturate cu motivarea că aceasta nu este un instrument de măsurare, ca să necesite a fi omologat.
În același sens s-a pronunțat tribunalul și asupra apărărilor legate de existența unor vehicule scutite, reținând că reclamantul avea obligația înscrierii acestora în registrul special, potrivit procedurii de lucru (fila 42 din dosarul nr._ ) comunicată la 14.10.2009 sub semnătură (fila 44), recunoscută prin răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriu, dar în acest registru a fost trecut un singur astfel de vehicul.
În legătură cu abonamente preplătite s-a constatat că potrivit adresei ACI Giurgeni nr. 6855/26.02.2013, reclamantul nu a predat la ieșirea din tură tichete abonament (matca) la casierie, rezultând astfel că cele 102 vehicule pentru care nu a eliberat bonuri fiscale nu făceau parte din categoria celor cu abonament preplătit.
În raport cu cele expuse s-a concluzionat că decizia contestată este temeinică, respectiv că fapta reținută în sarcina reclamantului există și a fost săvârșită cu vinovăție de acesta, deci constituie abatere disciplinară în sensul art. 247 alin. 2 din Codul muncii.
Referitor la proporționalitatea sancțiunii aplicate cu gravitatea faptei s-a apreciat că nu poate fi omis faptul că reclamantul mai fusese sancționat pentru o faptă de aceeași natură prin decizia nr. 946/29.06.2011, mai puțin gravă din punctul de vedere al prejudiciului, dar produsă în tura din 16/17.04.2011, deci ulterior, care nu poate fi luată în considerare la stabilirea gravității abaterii din tura 4/5.04.2011; totodată, numărul mare de vehicule pentru care reclamantul nu a emis bonuri fiscale, respectiv 102, deși avea această obligație, precum și natura faptei în sine, de a lipsi angajatorul de întregul tarif care i se cuvenea, și statul de impozitul aferent, determină gravitatea abaterii disciplinare săvârșită de reclamant, care legitimează aplicarea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
Constatând că decizia contestată prin cererea de față este legală și temeinică și că, în aceste condiții, nu există temei pentru reintegrarea reclamantului și plata drepturilor salariale ulterior concedierii, cererea având ca obiect aceste pretenții a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. I. și a criticat-o pentru nelegalitate conform art.304 pct.9 și art.3041 din codul de procedură civilă invocând greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei și a principiului in dubio pro reo.
A susținut recurentul că, deși în materia litigiilor de muncă sarcina probei este inversată, iar angajatorul are obligația de a dovedi legalitatea și temeinicia
măsurii dispuse, probatoriul administrat în fața instanței de fond nu este de natură a stabili, mai presus de orice îndoială, săvârșirea abaterii disciplinare reținută prin decizia contestată.
Contrar constatărilor instanței de fond, s-a apreciat că era necesar ca intimata să prezinte dovada omologării camerelor video câtă vreme înregistrările realizate cu acestea au fost contestate de recurent, iar expertul desemnat în cauză nu a analizat înregistrările originale, ci o copie, chiar dacă ea a fost apreciată ca fiind o„copie fidelă”, ceea ce înlătură certitudinea identității acestor imagini cu cele originale.
A fost contestată și calitatea imaginilor înregistrate, care nu permit identificarea numerelor de înmatriculare sau a persoanelor din stația de taxare, precum și a tipului autovehiculelor care tranzitează această stație și, pe cale de consecință, nici stabilirea fără echivoc a includerii autoturismelor care au tranzitat podul în perioada de referință în categoria celor pentru care nu se impunea taxarea, fie pentru că tranzitau pe bază de abonament preplătit, fie pentru că erau scutite de la plata taxei.
În acest sens s-a pretins că trebuie interpretate și concluziile raportului de expertiză tehnică auto efectuat de expert O. P., potrivit cărora înregistrările au fost efectuate la o viteză superioară vitezei reale, iar observarea numărului de circulație al autovehiculelor poate fi realizată exclusiv la lumină naturală.
S-a invocat și lipsa unei situații a vehiculelor scutite de plata taxei sau care au abonament preplătit și s-a contestat argumentul referitor la nepredarea tichetelor abonament și la lipsa proceselor verbale încheiate în acest sens cu motivarea că probatoriile administrate au demonstrat că niciun salariat al intimatei încadrat pe o funcție similară celei ocupată de recurent nu a predat, la ieșirea din tură, tichete abonament primite de la conducătorii vehiculelor care au tranzitat podul.
A susținut recurentul că în privința acestor tichete abonament nu exista o procedură bine stabilită, în sensul că la remiterea lor către șeful de tură nu se întocmeau procese verbale de predare primire, iar acesta nu proceda la înregistrarea tichetelor în anumite evidențe, ori intimata nu a făcut dovada adoptării și a aducerii la cunoștința salariaților a vreunei proceduri, regulament sau note interne care să reglementeze imperativ modalitatea de lucru în privința tichetelor abonament.
Intimata a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate și potrivit art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor art.247 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este cel care are prerogativa disciplinară, concedierea salariatului, ca sancțiune disciplinară, putând fi dispusă, în condițiile art.61 lit. a din Codul muncii, când acesta a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
În exercitarea dreptului recunoscut angajatorului de alin.1 al art.274, intimat a emis decizia nr.1161/11.08.2011, prin care a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al recurentului reclamant în temeiul art.61 lit. a din cod, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu arătate în cuprinsul actului sancționator.
Pe parcursul soluționării contestației promovată împotriva acestei decizii de concediere de reclamant, intimata a dat curs obligației instituită în sarcina sa de prevederile art.272 din Codul muncii, potrivit cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare, și a depus la dosar toată documentația avută în vedere la aplicarea sancțiunii, detaliată exact în considerentele sentinței atacate.
Au fost atașate, de asemeni, rolele casei de marcat nr.IL_ pentru perioada 04.04.2011 ora 19,30 – 05.04.2011, ora 7,30, înregistrările video aferente aceleiași perioade, raportul Z al aceleiași case de marcat și monetarul întocmit la finalizarea turei de lucru anterior menționate.
Apreciind că pentru lămurirea aspectelor invocate de părți în apărare este necesară părerea unor specialiști, instanța de fond a dispus, totodată, efectuarea unei expertize IT și a unei expertize auto.
Contrar susținerilor din recurs, Curtea constată că examinarea coroborată a acestui ansamblu probator justifică temeinicia sancțiunii aplicată prin decizia de concediere contestată, respectiv încălcarea de către reclamant a obligațiilor care îi reveneau potrivit fișei postului, regulamentului intern și contractului său individual de muncă, corelative celor reglementate de Codul muncii în art.39 alin.2 lit. a, c și g și confirmă, pe cale de consecință, legalitatea hotărârii instanței de fond.
Lipsa de certitudine a acestei constatări nu poate fi întemeiată pe faptul neomologării camerelor video care au înregistrat autovehiculele ce au tranzitat punctul de taxare în care lucra reclamantul pentru că, așa cum corect a reținut instanța de fond, acestea nu reprezintă un instrument de măsură, deci un mijloc tehnic certificat și verificat metrologic, care să impună obligativitatea omologării, ci asigurau doar supravegherea și monitorizarea traficului în zonă, determinând, prin numărare, autovehiculele care au tranzitat stația în perioada de referință, inclusiv categoria lor funcțională (tonajul).
Este lipsită de relevanță, din această perspectivă, și împrejurarea că înregistrările analizate de expertul IT nu au permis identificarea numărului de înmatriculare al tuturor mașinilor care au tranzitat stația de taxare, câtă vreme ele au permis determinarea numerică a acestora, deci identificarea numărului de vehicule pentru care reclamantul avea obligația emiterii bonurilor fiscale.
Pretinsa lipsă de autenticitate a înregistrărilor puse la dispoziția expertului IT este infirmată chiar de considerentele acestei lucrări tehnice, unde s-a arătat expres (fila 168 din volumul 1 al dosarului constituit de tribunal după casare) că „înregistrările video prezentate de pârâtă pe suport optic DVD anexat la dosar corespund celor imprimate pe dispozitivul de stocare extern aflat la sediul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri C.” și că „în urma analizării
după diverse criterii (informații generale, temporale, video, hash, conținut) a fișierelor video de pe DVD-ul anexat la dosar, dar și în urma analizei comparative a înregistrărilor video preluate de pe dispozitivul de stocare extern de la sediul pârâtei” concluzia este că „înregistrările de la dosar reprezintă o copie fidelă a înregistrărilor originale, fără a fi modificate ca și conținut (doar copiate pe suport optic de tip DVD).”
Expertul a indicat tipurile de analiză efectuate prin utilizarea pachetelor de aplicații sofware specializate, iar în completarea la raportul de expertiză (fila 250 din dosarul tribunalului) a precizat că „între înregistrări există pauze de câteva minute, dar fără nicio reluare a aceleiași perioade temporale, indiferent de durata acesteia” și că aceste discontinuități între înregistrările video se explică, tehnic, prin setarea modului de înregistrare al camerei de luat vederi în motion detection.
Revenind la calitatea imaginilor înregistrate, Curtea constată că imposibilitatea identificării numărului de înmatriculare al vehiculelor care au tranzitat stația de taxare în perioada examinată în cauză nu atrage imposibilitatea determinării apartenenței lor la una din categoriile pentru care nu se impunea perceperea tarifului pentru că scutirea de la plata tarifului de trecere a podului se acordă în baza actelor doveditoare prezentate la punctul de taxare de către conducătorul auto, iar în cazul abonamentelor preplătite, reclamantul, în calitate de taxator, trebuia să rețină tichetul de abonament la momentul tranzitării stației de către un astfel de vehicul.
Categoriile de vehicule scutite de la plata tarifului de trecere a Podului peste D. la Giurgeni – Vadu Oii erau stabilite la pct. A din nota inclusă în anexa 4 a Ordinului MT nr. 568 din 19 iulie 2010 pentru aprobarea unor tarife aplicate de C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., în vigoare la data săvârșirii de către recurent a faptei pentru care s-a aplicat sancțiunea desfacerii contractului de muncă, astfel că apărarea ce a vizat lipsa unei situații a vehiculelor care erau scutite de la plata acestei taxe este evident nejustificată.
Se constată, totodată, că potrivit fișei postului recurentului și procedurii de lucru a casierilor taxatori din AICI Fetești (fila 42 din primul dosar al tribunalului), însușită prin semnare de titularul contestației (fila 44 din același dosar), a cărei cunoaștere a fost confirmată, de altfel, și prin răspunsul la întrebarea nr.4 din interogatoriul intimatei, acesta avea obligația ca, în cazul vehiculelor scutite de la plata tarifului, să înregistreze în Registrul de evidență al acestora: data, ora trecerii, numărul de înmatriculare.
Pentru autovehiculele care au tranzitat stația pe bază de abonament preplătit recurentul avea obligația de a reține tichetul de abonament la momentul tranzitării, ori potrivit adresei nr.6855/26.02.2013 a AICI Giurgeni, acesta nu a predat la casierie, la ieșirea din tură, niciun tichet abonament, ceea ce conduce la concluzia că autovehiculele pentru care nu a eliberat bonuri fiscale nu făceau parte din categoria celor cu abonament preplătit.
Este lipsită de relevanță în aprecierea existenței abaterii disciplinare reținută în sarcina recurentului împrejurarea că nici un alt salariat încadrat pe o funcție similară nu a predat astfel de tichete la ieșirea din tură întrucât cutuma salariaților nu constituie cauză de exonerare de răspundere.
Argumentele expuse, coroborate cu constatările expertizei auto întocmită de expert O. P., necontestată de recurent, prin care s-a stabilit că la stația de taxare pe banda de circulație nr.2 sensul București – C., în tura de lucru 04.004.2011 ora 19,30 – 05.04.2011 ora 7,30, au fost eliberate 345 de bonuri fiscale, deși stația a fost tranzitată de un număr de 454 vehicule, din care unul cu scutire, dar și că din bonurile fiscale eliberate s-au constatat diferențe față de categoria de încadrare la un număr de 105 autovehicule, conduc la concluzia că fapta reținută în sarcina reclamantului există, a fost săvârșită cu vinovăție și are caracter grav, deci justifică sancțiunea desfacerii contractului său individual de muncă.
Pentru aceste motive, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de recurentul reclamant P. I., domiciliat în Hârșova, ., ., ., împotriva sentințe civile nr. 4143/11.11.2013 pronunțată de Tribunalul C. – secția I civilă – în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A, cu sediul în București, .. 38, sect. 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 mai 2014.
PREȘEDINTE COMPLET, I. B. | Pentru judecător M. P., aflat în C.O., cf.at.261 alin.(2) Cod procedură civilă, semnează Vicepreședinte instanță N. S. D. P. |
Pentru grefier C. G. aflat în C.O., cf.art. 261 alin.(2) Cod procedură civilă, semnează grefier șef A. B. | |
Red.hot.jud.fond M.S.-S.
Tehnored.dec.rec.jud.I.B./25.07.2014
Gr.AB/2 ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 107/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 212/2014.... → |
|---|
