Obligaţie de a face. Decizia nr. 476/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 476/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 12-10-2015 în dosarul nr. 476/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 476 CM
Ședința publică din 12 octombrie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă compus din:
PREȘEDINTE – M. G.
JUDECĂTOR – VANGHELIȚA T.
GREFIER - C. I.
Pe rol, soluționarea apelului civil formulat de apelanții reclamanți A. L., A. N., A. C., B. S., CHICHELUȘ C., CHICHELUȘ G., CHICHELUȘ T., C. S., C. N., G. M., G. N., I. M., I. Ș., I. I. N., I. M., L. G. C., M. T., M. M., M. I., M. C., M. C., N. D., O. C., R. C. C., T. F., T. A., I. I., I. T., I. G., D. A., toți cu domiciliul procesual ales în C., . nr.23, ., împotriva sentinței civile nr. 521/11.03.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. E. S.A., S.C. S. E. DOBROGEA S.A., cu sediul în C., ..77 și intimații reclamațni D. D., G. F., G. V., I. E., M. S., M. B., N. P., P. M., P. M., B. C., S. E., toți cu domiciliul procesual ales în C., . nr.23, .>având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din 05.10.2015, au fost consemnate în încheierea de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise a dispus amânarea pronunțării la data de 12.10.2015, pentru când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra prezentului apel, constată:
Prin sentința civilă nr. 521/11.03.2015 a Tribunalului C. a fost respinsă ca nefondată cererea reclamanților A. L., A. N., A. C., B. S., C. C., C. G., C. T., C. S., CURSEIT N., D. D., . F., G. M., G. V., G. N., I. M., I. S., I. I. N., I. M., I. E., L. G. C., M. T., M. M., M. I., M. S., M. B., M. C., M. C., N. D., N. P., O. C., P. M., P. M., R. C. C., T. F., T. A., B. C., I. I., I. T., I. G., S. E. și D. A., formulată în contradictoriu cu pârâții S.C. E. S.A. București și S.C. S. E. DOBROGEA S.A. C..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanții menționați au fost angajații fostei Întreprinderi de Rețele Electrice, fiind preluați de S.C. E. S.A. după . H.G. nr. 627/2000; urmare reorganizării unor activități din cadrul S.C. E. S.A. operate în baza H.G. nr. 74/2004 și H.G. nr. 710/2010, reclamanții au fost transferați la actuala S.C. S. E. Dobrogea S.A., ulterior datei de 09.03.2005.
Prin cererea de față s-a solicitat obligarea pârâtelor la recunoașterea activității desfășurate în condiții speciale de muncă și la eliberarea unor adeverințe care să certifice această încadrare.
Tribunalul a constatat că o atare cerere este admisibilă, întrucât presupune verificarea în justiție a condițiilor concrete de desfășurare a activității lor, în vederea unei posibile calificări a acesteia ca fiind inclusă în sfera de reglementare a H.G. nr. 1025/2003, respectiv a Legii nr. 226/2006 și a Legii nr. 263/2010. S-a arătat că din această perspectivă a fost dispusă efectuarea unei expertize judiciare în domeniul protecției muncii, expertul desemnat procedând la o analiză detaliată a activității fiecărei categorii de personal din care au făcut parte reclamanții, cu prezentarea atât a atribuțiilor specifice de serviciu, cât și a noxelor și a factorilor de risc la care erau supuși angajații, determinați de tipul și categoria instalațiilor, tipul, categoria și complexitatea sarcinii de muncă efectuate, microclimatul și pregătirea profesională în executarea sarcinii de muncă. Concluzia acestei lucrări a fost aceea a posibilității de încadrare în condiții speciale de muncă a activității desfășurate de reclamanți în perioada 01.04._09, anume, pentru cei care au lucrat direct în instalațiile aflate sub tensiune medie, respectiv înaltă tensiune, în vreme ce pentru reclamantele D. D., G. F., G. V., I. E., M. S., M. B., N. P., P. M., P. M. și S. E., care au lucrat în cadrul Laboratorului AMC-Reparații Contori, expertul a apreciat că nu se impune încadrarea în condiții speciale de muncă.
Referindu-se la actele normative în vigoare la momentul desfășurării respectivei activități (Legea nr. 19/2000, H.G. nr. 1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locurile de muncă cu condiții speciale, Legea nr. 226/2006 privind condițiile speciale de muncă, precum și Legea nr. 263/2010), instanța de fond a reținut că o primă reglementare a locurilor de muncă în condiții speciale s-a regăsit în art. 20 din Legea 19/2000, care a realizat însă doar o enumerare a patru categorii de activități încadrate în aceste condiții de muncă, dispunând totodată că metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale urmează a se stabili prin hotărâre a Guvernului. Cu toate acestea, la alin. 2 al art. 20 s-a prevăzut în mod expres că alte locuri de muncă în condiții speciale decât cele prevăzute la alin.1 pot fi stabilite numai prin lege. Prin urmare, fără a lăsa loc de interpretări contrarii, textul citat a instituit apanajul exclusiv al legiuitorului în calificarea unor locuride muncă și implicit a activităților pe care acestea le presupuneau, ca fiind apte de includere în sfera celor încadrate în condiții speciale de muncă.
Pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii 19/2000 a fost adoptată H.G. nr. 1025/2003, care la art. 1 a definit locurile de muncă încadrate în condiții speciale, în vreme ce la art. 2 a reglementat criteriile cumulative ce trebuiau îndeplinite pentru a se efectua încadrarea într-un loc de muncă cu condiții speciale.
Metodologia pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale a inclus mai multe etape ce trebuiau desfășurate în ordinea cronologică indicată la art. 3, parcurgerea acestor etape fiind obligatorie pentru a se obține recunoașterea încadrării în condiții speciale. În acest sens, după nominalizarea locurilor de muncă pentru care se solicita încadrarea în condiții speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii, era necesară solicitarea de verificare a activităților cuprinse în lista locurilor de muncă în condiții speciale, inițiată de aceeași parteneri sociali și adresată Inspectoratului Teritorial de Muncă pe raza căruia se află locul de muncă respectiv sau Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare. Potrivit prevederilor exprese ale art. 3 lit. b, lista acestor locuri de muncă în care se desfășurau activități ce puteau fi încadrate în condiții speciale a fost prevăzută în Anexa nr. 1, care a enumerat un număr de 50 de asemenea situații.
Instanța de fond a arătat că împrejurarea că art. 1 din H.G. nr. 1025/2003 cuprinde o definiție generică a locurilor de muncă în condiții speciale nu înlătură caracterul limitativ al enumerării din Anexa nr. 1 și nu dă naștere unui drept al angajatorilor sau a sindicatelor reprezentative de a iniția metodologia de încadrare în condiții speciale și pentru alte locuri de muncă, doar pornind de la premisa existenței unor factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă și a condițiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacității de muncă, îmbolnăviri profesionale și la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securității și sănătății angajaților și/sau a altor persoane.
O asemenea concluzie se impune, întrucât H.G. nr. 1025/2003 are natura juridică a unui act normativ adoptat în executarea prevederilor art. 20 ale Legii nr. 19/2000, astfel încât trebuie aplicat numai în limitele actului normativ cu forță juridică superioară, pe care îl poate doar detalia, nu și modifica. În acest sens sunt și dispozițiile art. 4 alin.3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit cu care actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, câtă vreme art. 20 alin.2 din Legea 19/2000 a stabilit dreptul exclusiv al legiuitorului de a califica locurile de muncă încadrate în condiții speciale, altele decât cele enumerate la alin.1, includerea unui număr de 50 de activități în categoria acestor locuri de muncă, prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1025/2003 trebuie înțeleasă ca fiind circumscrisă acestei limitări legal impuse, lista acestor locuri de muncă nefiind susceptibilă de completări altfel decât printr-un act normativ.
Același tip de reglementare, ce a presupus indicarea expresă de către legiuitor a locurilor de muncă încadrate în condiții speciale, a fost preluat de Legea nr. 226/2006, care la art. 1 a prevăzut că, începând cu data de 01.04.2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în Anexa 1, dar numai în cadrul uneia dintre unitățile prevăzute în Anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1.025/2003. Formularea imperativă a legii nu lasă loc de interpretări în ceea ce privește posibilitatea completării Anexei nr. 1 cu alte activități, fiind evidentă intenția legiuitorului de a-și rezerva în mod absolut acest domeniu de reglementare.
În prezent, după . Legii 263/2010, arată judecătorul fondului, locurile de muncă încadrate în condiții speciale sunt cele prevăzute în mod expres la art. 30 din lege, care includ și activitățile și unitățile prevăzute în Anexele nr. 2 și 3.
Analiza cronologică a legislației în materia încadrării unor locuri de muncă în condiții speciale, făcută în primă instanță, a condus la concluzia că, începând cu dispozițiile Legii 19/2000, detaliate prin cele ale H.G. nr. 1025/2003 și continuând cu Legea 226/2006 și Legea 263/2010, locurile de muncă ce presupuneau activități apte de a fi încadrate în condiții speciale au fost expres și limitativ prevăzute de lege, fiind totodată impusă și condiția cumulativă a ocupării postului de natura celui menționat într-una dintre unitățile care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, după parcurgerea etapelor stabilite prin H.G. nr. 1025/2003.
În cazul de față, a arătat tribunalul, funcțiile deținute de reclamanți nu s-au regăsit printre cele prevăzute de actele normative menționate și nici unitățile pârâte nu s-au regăsit printre cele care au obținut avizul legal de încadrare a unor locuri de muncă în condiții speciale. Acest aspect nu a fost de altfel contestat de către reclamanți, după cum nici prin raportul de expertiză tehnică nu s-a realizat vreo asimilare cu cel puțin una dintre activitățile enumerate de lege.
În acest context, stabilirea prin hotărâre judecătorească a încadrării în condiții speciale a activității desfășurate de reclamanți echivalează cu nesocotirea unor dispoziții legale exprese și a unor condiții pe care legea le stabilește cu caracter obligatoriu. Or, în soluționarea litigiilor cu care este învestită, instanța de judecată este chemată să aplice legea, iar nu să adauge la normă, fie chiar și prin interpretarea unor dispoziții legale de strictă aplicare, crearea de analogii între situații expres reglementate de lege și cele care nu se încadrează în condițiile textului legal conducând la o depășire a atribuțiilor judecătorului.
Cu aceste motive a reținut tribunalul că în perioada de referință din acțiune, reclamanții au desfășurat activități care nu sunt enumerate de lege ca fiind apte de încadrare în condiții speciale, în cadrul unor societăți care nu sunt înscrise în Anexa nr.2 la Legea 226/2006 și Anexa nr. 3 la Legea 263/2010, astfel că nu pot beneficia de recunoașterea încadrării aceste activități în condiții speciale de muncă.
Împrejurarea că anterior anului 2001 reclamanții au fost încadrați în grupa I de muncă nu constituie un criteriu suficient pentru acordarea condițiilor speciale de muncă ulterior datei de 01.04.2001, câtă vreme această încadrare se realizează în condițiile anterior menționate, neîndeplinite în speță.
Nici faptul că alți colegi ai reclamanților au obținut recunoașterea pe cale judecătorească a încadrării în condiții speciale de muncă nu poate justifica pronunțarea unei soluții similare în speța de față, contrar argumentelor anterior expuse. Existența unei practici neunitare asupra unei anumite probleme de drept nu poate constitui izvorul unei discriminări în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în Cauza I. R. și alți 30 de reclamanți împotriva României fiind reținut, de altfel, de către de instanța europeană că posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătorești reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curți de apel, cu autoritate asupra razei lor de competență teritorială, astfel de diferențe fiind posibile și în cadrul aceleiași instanțe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenției.
Împotriva acestei soluții au formulat apel, în termenul reglementat de art. 215 din Legea nr. 62/2011, reclamanții A. L., A. N., A. C., B. S., CHICHELUȘ C., CHICHELUȘ G., CHICHELUȘ T., C. S., C. N., G. M., G. N., I. M., I. Ș., I. I. N., I. M., L. G. C., M. T., M. M., M. I., M. C., M. C., N. D., O. C., R. C. C., T. F., T. A., I. I., I. T., I. G. și D. A., care au criticat sentința pronunțată prin prisma greșitei interpretări și aplicări a legii.
A fost apreciat ca eronat considerentul potrivit căruia instanța nu ar putea proceda la o ,,adăugare la lege’’, față de caracterul limitativ al legislației care reglementează acordarea beneficiului condițiilor speciale de muncă. În realitate, susțin apelanții, metodologia și criteriile prevăzute într-un anumit act normativ nu se pot adresa doar anumitor subiecți de drept, doar aplicarea lor creând selecția în acordarea beneficiului (metodologia reprezentând cauza, iar anexele la lege reprezentând efectul aplicării metodologiei, iar nu invers).
Regăsirea în anexele menționate reprezintă, în acest context, rezultatul parcurgerii metodologiei și pe care pârâtele în mod explicit au recunoscut că nu au urmat-o tocmai cu scopul evident ca salariații să nu beneficieze de acest drept pe cale administrativă – singura posibilitate rămânându-le accesul la instanță.
Legiuitorul nu a instituit actul normativ pentru anumite categorii de personal, menționate în anexe, fără nici o justificare ori raționament; dimpotrivă, legiuitorul a impus o anumită metodologie de parcurs, pe care angajatorii urmau să o realizeze.
S-a arătat că alin. 2 al art. 20 din Legea nr._ (în prezent abrogată) a fost invocat pentru a se justifica acest caracter limitativ, când în realitate alin. 3 exprima voința legiuitorului ca metodologia și criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre de guvern.
Astfel fiind, arată apelanții, H.G. nr. 1025/2003 este rezultatul necesar al acestui imperativ, precum și a nevoii de a reglementa procedura de acordare a grupei speciale pentru activitățile care – după cum se arată la art. 1 – conduc la îmbătrânirea prematură a capacității de muncă.
D. pentru cele patru categorii de activități la care s-a referit explicit Legea nr. 19/2000 nu a fost necesară, prin voința legiuitorului, parcurgerea unei metodologii; pentru celelalte, instanța de fond urma să se raporteze la cerințele hotărârii de guvern.
Prin urmare, au susținut apelanții, este greșită viziunea soluției de fond potrivit cu care H.G. nr. 1025/2003 trebuie aplicată numai în limitele actului normativ cu forță juridică superioară (Legea nr. 19/2000).
Neparcurgându-se de către pârâte nici măcar prima parte a metodologiei, câtă vreme salariații îndeplineau primul criteriu – acela al încadrării în grupa I de muncă anterior datei de 01.04.2001 – nu se poate pretinde că activitatea prestată de reclamanți sau unitatea angajatoare s-ar regăsi în Anexa 1 și 2 din hotărârea de guvern.
S-a solicitat deopotrivă înlăturarea argumentelor primei instanțe referitoare la caracterul limitativ al H.G. nr. 1025/2003 prin raportare la prevederile Legii nr. 226/2006 și să se constate că acest pretins caracter limitativ este contrazis de modificările și completările ulterioare aduse acestei hotărâri de guvern, prin H.G. nr. 2280/2004 și H.G. nr. 1284/2011.
Apelanții reclamanți au conchis în sensul că H.G. nr. 1025/2003 a impus o nouă procedură de reevaluare a locurilor de muncă în scopul încadrării lor în condiții speciale și care anterior fuseseră încadrate în grupa I de muncă, potrivit metodologiei consacrate prin Ordinul nr. 50/1990 (act normativ care la rândul său nu avea caracter limitativ).
Ambele metodologii s-au bazat pe un principiu comun, anume acela potrivit căruia angajatorul trebuie să vegheze la securitatea și sănătatea în muncă a angajaților, iar în situația în care, cu toate măsurile luate pentru îmbunătățirea condițiilor de lucru, nu reușește să creeze un microclimat favorabil, trebuie să treacă la acordarea beneficiilor prevăzute prin legislațiile speciale.
În speță, au arătat apelanții, angajatorul nu a declanșat această procedură, dând dovadă de rea-voință și transformând atitudinea sa pasivă într-un argument pentru respingerea unui atare demers.
Față de neidentificarea unității în Anexa 2, apelanții au susținut că acest lucru s-a datorat lipsei declanșării procedurii prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 1025/2003, în sensul că nu au fost efectuate expertizele tehnice și medicale asupra persoanelor care lucrează în condiții care duc la îmbătrânirea prematură a capacității de muncă.
Neurmând procedura, societatea nu a obținut vreun aviz de încadrare a unor locuri de muncă în condiții speciale.
Apelanții au solicitat să se înlăture și considerentele referitoare la ambii parteneri sociali nu au urmat această metodologie, pentru că sarcina inițierii procedurii revenea angajatorului, iar nu salariaților (care aveau dovedită îndeplinirea primei condiții, adică beneficiul grupei I de muncă până la data de 01.04.2001); înlăturarea sau nu a factorilor de risc, influențele negative asupra sănătății și securității în muncă, reducerea prematură a capacității de muncă rămân în sarcina angajatorului – salariatului rămânându-i să demonstreze, prin expertiza judiciară efectuată în cauză, că erau pe deplin îndeplinite condițiile pentru condiții speciale. Pe de altă parte, neurmarea procedurii administrative de către sindicat, ca mandatar al salariaților membri, nu se poate transforma într-un impediment al mandantului salariat în a-și obține un drept corelativ activității prestate, pe care cei doi parteneri sociali au ,,uitat’’ să îl fructifice.
Prin întâmpinare, S.C. E. S.A. a solicitat respingerea căii de atac, arătând că instanța nu putea suplini printr-o expertiză avizul comisiei speciale constituite în derularea procedurilor de încadrare a locurilor de muncă, după cum nu putea aduce adăugări legii, substituindu-se voinței legiuitorului cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești (fiind făcută trimiterea la decizia 819/2008 a Curții Constituționale).
Intimata pârâtă a făcut trimitere detaliată la etapele și procedurile instituite prin H.G. nr. 1025/2003; faptul că locurile de muncă ale reclamanților ar fi fost încadrate anterior datei de 01.04.2001 în categoria celor de grupa I nu constituia, prin el însuși, un element suficient pentru a se face aplicarea acestui act normativ, urmând a fi îndeplinite și criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale, prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 1025/203.
Intimata a mai arătat că nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse prin art. 5, referitoare la constituirea Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale – aviz care conform art. 6 are caracter obligatoriu.
Termenul limită până la care angajatorii, împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii, puteau solicita reevaluarea locurilor de muncă era 30.06.2005, potrivit art. 16 din H.G. nr. 1025/2003.
Intimata a mai susținut că împrejurarea că art. 1 din H.G. nr. 1025/2003 cuprinde o definire generică a locurilor de muncă în condiții speciale nu înlătură caracterul limitativ al enumerării din Anexa 1 și nu dă naștere unui drept al angajatorilor sau sindicatelor reprezentative de a iniția metodologia de încadrare în condiții speciale și pentru alte locuri de muncă, doar pornind de la premisa existenței unor factori de risc profesional.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la 13.07.2015, apelanții reclamanți au apreciat că întâmpinarea depusă în apel îmbrățișează întru-totul motivarea instanței de fond, solicitându-se instanței să se aibă în vedere raționamentul dezvoltat prin cererea de apel și să se înlăture argumentele avute în vedere în primă instanță în privința obligativității procedurii administrative, a caracterului limitativ al normei în domeniu și la lipsa de relevanță a probei administrate în cauză.
Analizând criticile formulate, în raport de dispozițiile art. 479 alin. 1 cod proc. civilă, Curtea va reține că apelul este nefondat.
Printr-o amplă prezentare a cadrului legislativ care a reglementat de-a lungul timpului acest mecanism de reașezare a anumitor locuri de muncă, apreciate ca vătămătoare pentru sănătatea și capacitatea de muncă a salariaților, instanța de fond a relevat corect viziunea legiuitorului în această materie – anume, aceea de a se asigura mijloacele procedurale pentru cei interesați, necesare încadrării anumitor locuri de muncă în sfera celor speciale, dar și derularea unei asemenea proceduri în reguli stricte, care să excludă arbitrariul în interpretarea și aplicarea lor, precum și extinderea nepermisă a situațiilor la care se referă aceste acte normative la activități care nu întrunesc condițiile impuse în vederea unei atari clasificări.
Curtea de Apel își însușește motivarea primei instanțe cu privire la existența unui cadru legislativ bine reglementat, a unor etape pe care salariații, prin sindicat, ori unitatea nu le puteau ignora și, respectiv, cu privire la faptul că după depășirea termenului stabilit pentru epuizarea unor atari proceduri administrative, instanțele nu mai pot stabili ele însele că locurile de muncă ar fi trebuit să fie încadrate în categoria celor speciale - în baza unei expertize contemporane judecării cauzei, iar nu perioadei de evaluare și care nu corespunde literei și spiritului legii.
În esență, instituirea acestor prevederi în aplicarea inițială a art. 20 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, ulterior în aplicarea Legii nr. 226/2006 și în final a noii legi privind sistemul unitar de pensii publice, nr. 263/2010 (în vigoare la data sesizării instanței cu prezenta cerere a reclamanților), a avut drept scop asigurarea unui regim favorabil de accedere la sistemul de asigurare socială din sistemul public de pensii pentru acei salariați care și-au desfășurat activitatea – în condițiile legii – în acest tip de activități, definit de legiuitor ca fiind ,,special’’ în raport, evident, de condițiile normale de muncă.
Motivarea în apel se va axa pe argumentele referitoare la caracterul limitativ al metodologiei instituite prin H.G. nr. 1025/2003 și la relevanța cuprinderii în anexele acestui act normativ a unității pârâte, precum și la modalitatea în care această procedură administrativă, pusă la îndemâna partenerilor sociali, mai putea fi substituită printr-una jurisdicțională, la care s-a apelat prin prezentul demers.
Astfel, sub un prim aspect, Curtea va reține că instanța de fond nu a stabilit că prevederile art. 20 din Legea nr. 19/2000 instituie un monopol al statului de a indica el însuși, prin acte normative, care anume locuri de muncă se vor regăsi în categoria celor speciale – Tribunalul C. referindu-se doar la faptul că legiuitorul a înțeles să reglementeze riguros modalitatea prin care se poate proceda la completarea listei locurilor de muncă în condiții speciale.
Modificarea adusă prin Legea nr. 338/2002 articolului 20 din Legea nr. 19/2000 este neechivocă, în sensul că pe lângă locurile de muncă apreciate ope legis ca făcând parte din această categorie (cele cuprinse în alin. 1 și în Anexele 1 și 2 ale Legii nr. 19/2000), încadrarea altor locuri de muncă sub acest regim, pe care însăși legea îl prezumă ca fiind vătămător pentru viața și sănătatea angajatului, se va realiza doar prin lege (alin. 2 al art. 20).
În schimb, pentru determinarea punctuală a persoanelor care își desfășoară activitatea în locuri de muncă în condiții speciale, în alte unități decât cele strict enumerate prin alin. 1 al art. 20 din Legea nr. 19/2000 și în alte activități față de cele anexele menționate, modificarea adusă acestui text prin Legea nr. 338/2002 a lăsat deschisă posibilitatea apelării la o metodologie și la criterii de încadrare stabilite, nu în mod unilateral de către angajator ori de către sindicat, ci prin Hotărâre de Guvern.
Această distincție este esențială atunci când se ridică problema calificării apelanților reclamanți ca persoane care și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă în condiții speciale, astfel cum s-a cerut prin acțiune; distincția mai sus menționată implică raportarea clară la prevederile H.G. nr. 1025/2003, emisă – așa cum se prevede și în preambulul său – în executarea art. 20 din fosta lege a pensiilor din sistemul public, știut fiind faptul că orice persoană beneficiară a acestor norme putea să pretindă, în condițiile vechii legislații a pensiilor, reducerea vârstei standard de pensionare, iar ulterior, sub imperiul Legii nr. 263/2010, o majorare a punctajului pensiei pe durata stagiului de cotizare în condiții speciale.
În plus, cotele de contribuții de asigurări sociale erau diferențiate în funcție de condițiile de muncă (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 19/2000).
Impactul major asupra bugetului asigurărilor sociale din sistemul public a condus la reglementarea strictă a cazurilor în care unei persoane i se putea recunoaște stagiul de cotizare în aceste condiții speciale de muncă, într-o perioadă în care angajatorul să fi fost obligat să deducă și să vireze la buget contribuțiile aferente. În aceasta a constat intervenția legiuitorului, și în mod corect instanța de fond a arătat că normele edictate nu pot fi interpretate și aplicate în afara voinței lui, prin îndepărtarea de la sensul și rațiunea actului normativ, dar și de la cerințele explicite instituite prin prevederile sale.
De aceea orice abordare a dispozițiilor art. H.G. nr. 1025/2003 nu trebuie să pornească de la definițiile prevăzute în art. 1, ci de la scopul expres relevat prin art. 2 alin. 1 al H.G. nr. 1025/2003, potrivit cu care ,,criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiții speciale sunt următoarele:
a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001;
b) desfășurarea activității în condiții speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a;
c) existența la locurile de muncă în condiții speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturați, în condițiile în care s-au luat măsurile tehnice și organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislația de protecție a muncii în vigoare;
d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securității și sănătății în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale și înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani;
e) efecte asupra capacității de muncă și stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacității de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani’’.
A.. 2 al art. 2 din același act normative prevedea că încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se va realiza ,,în condițiile îndeplinirii tuturor criteriilor menționate la alin. 1’’.
Cu aceste argumente vor fi așadar înlăturate criticile din apel referitoare la pretinsul caracter limitativ al normelor, reținut în primă instanță, fie pentru locurile de muncă anume menționate în art. 20 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, fie pentru unitățile regăsite în Anexa 2 a Legii nr. 226/2006.
În realitate, judecătorul fondului a relevat faptul că – pentru a se pretinde în anul 2014 că reclamanții au avut încă din 01.04.2001 o activitate într-un loc de muncă încadrat în condiții speciale – trebuia să se probeze că era îndeplinită întreaga procedură prevăzută inițial de H.G. nr. 1025/2003, salariații neputând să se prevaleze de simplul fapt că aveau un singur criteriu îndeplinit din toate cele cinci prevăzute a fi întrunite cumulativ de art. 2 alin. 2 din actul normativ (respectiv, cel al încadrării locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001).
Motivația primei instanțe a fost clară și în acord cu prevederile legale, în sensul că unicul criteriu arătat nu era suficient pentru a se prezuma îndeplinirea celorlalte cerințe, iar la epoca intrării în vigoare a Legii nr. 226/2006 (când deja expirase termenul stabilit prin art. 16 din H.G. nr. 1025/2003 pentru epuizarea procedurii, termen prorogat prin H.G. nr. 2280/2004 până la 30 iunie 2005), societatea intimată nu se regăsea între unitățile enumerate în Anexa 2 a legii – adică între cele care obținuseră avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale, cu modificările și completările ulterioare.
Este neîntemeiată susținerea apelanților reclamanți potrivit cu care tribunalul a exclus de la aplicarea H.G. nr. 1025/2003 a altor locuri de muncă față de cele la care se referă art 20 alin. 1 din Legea nr. 19/2000; ceea ce a stabilit instanța de fond a fost că respectarea art. 20 alin. 3 din fosta lege a pensiilor din sistemul public implica parcurgerea obligatorie a procedurii instituite prin H.G. nr. 1025/2003 (act normativ emis în aplicarea legii și care nu putea fi interpretat în afara prevederilor ei, prin completări aduse într-o formă nepermisă, substituită, pervertită față de scopul și rațiunea pentru care a fost edictată).
Critica potrivit căreia salariații nu pot fi ,,sancționați’’ din cauza inactivității sindicatului și unității angajatoare, care nu au vrut ori nu au înțeles să inițieze demersurile necesare respectării etapelor la care s-a referit art. 3 din H.G. nr. 1025/2003, nu poate fi în egală măsură primită, câtă vreme salariații aveau la îndemână căile procesuale de obligare a partenerilor sociali de a le parcurge; inacțiunea sindicatului reprezentativ, manifestată până la împlinirea termenului legal de finalizare a acestor etape, nu îndreptățește pe salariați să pretindă direct în instanță, după aproape 10 ani, recunoașterea directă a beneficiului condițiilor speciale începând cu 01.04.2001, doar pe argumentul îndeplinirii primei cerințe, a grupei I.
Dreptul de acces la instanță nu era îngrădit nici la acea dată și nu este nici în prezent, însă el comportă anumite limitări necesare într-o societate democratică, în sensul că salariații reclamanți se puteau prevala în cererea de față de drepturi recunoscute conform legii, iar nu să afirme drepturi care ar fi putut fi recunoscute în condițiile legii. În concret, dacă în cadrul unității angajatoare s-ar fi derulat toate etapele metodologiei instituite prin H.G. nr. 1025/2003, iar Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiții speciale, constituită în cadrul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, acorda avizul pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, însă unitatea nu finaliza procedura înscrierii lor în evidența nominală, apelanții se puteau prevala de documentația întocmită în conformitate cu actul normativ, cerând recunoașterea nominală a încadrării locului lor de muncă în condiții speciale. Nu este cazul de față, pentru că în cadrul unității intimate procedura nu a fost nici măcar inițiată, cum arată apelanții reclamanți, neparcurgându-se nicio etapă a metodologiei prevăzute în art. 3.
Mai mult, însuși art. 3 alin. 3 din H.G. nr. 1025/2003 stabilea calea de urmat în ipoteza inacțiunii unității (,,În cazul în care angajatorul nu declanșează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiții speciale, sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori responsabilul cu protecția muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin. 1 lit. c’’). Va fi înlăturată susținerea potrivit căreia salariații s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a acționa în contra reprezentării deficitare a sindicatului reprezentativ și a pasivității unității angajatoare, devreme ce la acea dată erau incidente disp. art. 179 și art. 217 și urm. Codul muncii (în forma inițială adoptării lui), iar salariații puteau cere declanșarea acestor proceduri direct, ambilor parteneri sociali sau indirect, prin sesizarea ITM.
Pe cale de consecință, motivația legată de inacțiunea partenilor sociali de până la 30 iunie 2005 nu poate susține demersul inițiat de reclamanți în 2014 pe dispozițiile H.G. nr. 1025/2003, în condițiile în care metodologia prevăzută prin acest act normativ a fost considerată de către legiuitor a fi epuizată, rezultatul ei fiind transpus în Legea nr. 226/2006, care la rândul ei a fost expres abrogată conform art. 196 din Legea nr. 263/2010, intrată în vigoare la 01.01.2011.
Este și motivul pentru care instanța de fond a considerat că, dată fiind promovarea cererii după . Legii nr. 263/2010, o asemenea recunoaștere a activității în condiții speciale de muncă nu poate fi primită în măsura în care unitatea intimată nu a fost înscrisă în Anexa 2 a Legii nr. 226/2006 și ulterior în Anexa 3 a Legii nr. 263/2010.
În privința înlăturării concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză la solicitarea reclamanților și care, prin domeniul în care a fost efectuat (protecția muncii), a apreciat că locurile de muncă ale salariaților pot fi încadrate în categoria celor speciale, instanța de apel va menține opinia tribunalului, referitoare la lipsa relevanței unor atari concluzii.
Efectuarea unei expertize judiciare în procesul civil își justifică relevanța și capătă forță probantă atunci când este necesară părerea unui expert pe domenii strict specializate, care implică, pentru desăvârșirea probatoriului, în vederea aflării adevărului, apelarea la cunoștințe specifice. Prin natura sa, orice expertiză presupune evaluarea situațiilor de fapt de la data ordonării ei; părerea expertului trebuie să fie una obiectivă, fundamentată pe percepțiile personale și pe cunoștințele sale ca specialist în domeniu, ea neputând fi transpusă pe elemente incerte, neidentificate în mod direct, bazată pe supoziții ori prezumții, pe interpretări proprii ale legii sau pe opinii subiective ale expertului.
Pentru a clarifica dacă expertiza judiciară efectuată în cauză răspunde cerinței stabilirii pe deplin a situției de fapt, Curtea reține în prealabil că textul art. 2 alin. 1 lit. c din H.G. nr. 1025/2003 evocă existența unor factori de risc evaluați conform art. 3 alin. 1 lit. d, adică prin efectuarea unei expertize tehnice, la solicitarea angajatorului împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanții angajaților în cadrul comitetului de securitate și sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecția muncii, în vederea identificării factorilor de risc care nu pot fi înlăturați în condițiile în care s-au luat măsurile tehnice și organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislația de protecție a muncii.
După efectuarea acestei expertize evaluatorii și doar în măsura în care erau identificați factori de risc ce nu puteau fi înlăturați se realiza expertiza medicală - potrivit art. 3 alin. 1 lit. e din H.G. nr. 1025/2003 – pentru identificarea și interpretarea datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, al structurilor medicale de medicina muncii și al comisiilor de expertizare a capacității de muncă, pentru confirmarea criteriului stabilit la art. 2 alin. 1 lit. e.
Prin urmare, efectuarea unui singur raport de expertiză judiciară, în specialitatea protecția muncii, având ca obiectiv ,,verificarea încadrării în condiții speciale de muncă a activității desfășurate de reclamanți, ulterior datei de 01.04.2001, cu luarea în considerare a încadrării în grupa I de muncă până la această dată, urmând a se stabili dacă aceleași condiții de muncă pot atrage încadrarea în grupa specială, potrivit criteriilor prevăzute de H.G. nr. 1025/2003’’ nu putea acoperi cerințele sus-citate ale actului normativ.
Pe de altă parte, instanța va reține că nu persistența acelorași condiții de muncă avea relevanță pentru încadrarea nouă în sfera condițiilor speciale de muncă; ceea ce avea importanță era persistența factorilor de risc și a imposibilității atenuării lor prin măsuri specifice de protecție și securitatea în muncă, motiv pentru care textul art. 14 alin. 1 din H.G. nr. 1025/2003 a dat lucrarea în competența Institutului Național de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecția Muncii sau Institutului Național pentru Securitate Minieră și Protecție Antiexplozivă - INSEMEX, după caz, în baza unei metodologii proprii, adaptate locurilor de muncă și riscurilor specifice existente și avizată de Ministerul Muncii.
În egală măsură, expertiza medicală prevăzută la art. 3 alin. 1 lit. e se efectua de către institutele de sănătate publică, direcțiile de sănătate publică, structurile medicale de medicina muncii și centrele de medicină preventivă, în conformitate cu o metodologie proprie stabilită de Ministerul Sănătății pe baza riscurilor existente și a efectului determinat de manifestarea acestora (art. 14 alin. 2).
Astfel fiind, în mod corect tribunalul a considerat ca evaluarea făcută de către dl. expert se substituie atributelor instanței, pentru că atrage incidența actului normativ la împrejurări de fapt actuale, privitoare la factori de risc, complexitatea sarcinii de muncă, microclimatul de desfășurare a activității etc. (adică la aspecte care au condus la încadrarea muncii lor în grupa I conform Ordinului 50/1990, până la 31.03.2001), dar nu și la elementele explicit cerute prin textele enunțate ale H.G. nr. 1025/2003 și care ar fi trebuit să se raporteze pentru perioada 01.04.2001 – 30.06.2005.
Pe cale de consecință, în raport de prevederile art. 479 alin. 1 și art. 480 alin. 1 cod proc. civilă, Curtea va reține că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, motiv pentru care apelul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți A. L., A. N., A. C., B. S., CHICHELUȘ C., CHICHELUȘ G., CHICHELUȘ T., C. S., C. N., G. M., G. N., I. M., I. Ș., I. I. N., I. M., L. G. C., M. T., M. M., M. I., M. C., M. C., N. D., O. C., R. C. C., T. F., T. A., I. I., I. T., I. G., D. A., toți cu domiciliul procesual ales în C., . nr.23, ..1, împotriva sentinței civile nr. 521/11.03.2015 a Tribunalului C., în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. E. S.A., S.C. S. E. DOBROGEA S.A., cu sediul în C., ..77 și intimații reclamanți D. D., G. F., G. V., I. E., M. S., M. B., N. P., P. M., P. M., B. C., S. E.,, toți cu domiciliul procesual ales în C., . nr.23, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.10.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. G. Vanghelița T.
Grefier
C. I.
Jud.fond: A.C.
Red.dec.jud.M.G./30.11.2015/2ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 406/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 333/2015.... → |
|---|
