Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 335/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 335/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 335/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.335/CM
Ședința publică din 11 iunie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Președinte M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de:
- apelantul reclamant M. C., domiciliat în C., ., ..2, . și cu domiciliul procesual ales în C., ., etaj 1 la Cabinet avocat L. V. și,
- apelanta pârâtă . IAȘI, cu sediul în Iași, .. 13, județul Iași, împotriva sentinței civile nr. 2124/22.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra apelului de față au avut loc în ședința de judecată din data de 28.04.2015 și au fost consemnate în încheierea din acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 09.06.2015 și 11.06.2015 când a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA :
Cu privire la apelurile civile de față, constată:
Prin cererea astfel cum a fost precizată și înregistrată cu nr._ pe rolul Tribunalului C., reclamantul M. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta .-Iași ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată pârâta la plata contravalorii diurnei în sumă de 6000 USD cuvenită și neplătită pentru perioada mai-august 2013,obligarea pârâtei la plata concediului de odihnă aferent anilor 2012 și 2013, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. Reclamantul a menționat că în perioada 14.09._13 și-a desfășurat activitatea în cadrul societății pârâte în funcția de director sucursală la Reprezentanța . din Basrra Iraq. Conform prevederilor din contractul individual de muncă pentru activitatea desfășurată și proporțional cu timpul lucrat urma să beneficieze de concediu de odihnă din care a efectuat conform susținerilor sale de 4 zile, restul urmând să-i fie plătite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.160, art.169, art.170, art.38, art.146, art.150 Codul Muncii, prevederile HG.nr.518/1995 și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de societate.
. Iași a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin carea solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiate motivat de faptul că reclamantul și-a efectuat zilele de concediu pe anul 2012, iar pe anul 2013 reclamantul și-a efectuat concediul de 18 zile cât i se cuvenea pentru perioada lucrată atât prin compensare financiară cât și prin acordarea efectivă a acestora. S-a menționat că dovada susținerilor se face prin depunerea ordinelor de plată prin care i s-au achitat drepturile financiare care decurg din efectuarea zilelor de concediu de odihnă.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea la plata către reclamant a sumei de 6000 USD,pârâta a susținut că trebuie respins ca neîntemeiat în condițiile în care reclamantul nu a justificat în totalitate suma de 12.472 USD primită pentru plata unor servicii în folosul angajatorului. Pârâta a considerat că reclamantul nu este îndreptățit la plata sumei de 6000 USD, întrucât a beneficiat de diurna plătită din suma încasată. În acest sens pârâta face referire la o . înscrisuri cum ar fi notificări, foi colective de prezență, fluturaș de salarizare, ordine de plată.
Cu privire la cererea reconvențională pârâta a solicitat ca reclamantul să fie obligat la restituirea sumei de 2685 USD încasați fără justificare, cât și la predarea documentelor pe care le-a gestionat pe perioada desfășurării activității sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere începând cu data comunicării prezentei cereri cu cheltuieli de judecată. Pârâta a considerat că reclamantul prin nerestituirea sumelor nedatorate și a bunurilor primite, cât și prin nefinalizarea contractelor i-a produs prejudiciu. În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Codului Muncii, a Regulamentului de ordine interioară și dispozițiilor din Codul Civil.
Pentru soluționarea cauzei, instanța a încuviințat și administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.
La termenul de judecată din data de 28.04.014, reclamantul a arătat că renunță la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii concediului de odihnă pentru anii 2012,2013.
Prin sentința civilă nr.2124/22.09.2014 pronunțată de Tribunalul C., s-a admis cererea formulată de reclamantul M. C., în contradictoriu cu pârâta ., astfel cum a fost precizată. S-a admis în parte cererea reconvențională și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 6000 USD (echivalent în lei la data plății efective potrivit cursului oficial BNR), actualizată cu rata inflației. S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cererii privind obligarea pârâtei la plata contravalorii concediului de odihnă aferent anilor 2012 și 2013. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2685 USD (echivalent în lei la data plății efective potrivit cursului oficial BNR). S-au respins cererile pârâtei privind obligarea reclamantului la predarea către pârâtă a laptop Akoya Modion P8614, geantă laptop, telefon mobil Samsung și privind obligarea reclamantului la predarea către pârâtă a documentației cu oferte și corespondența comercială efectuată de reclamant în calitate de reprezentant al pârâtei, ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. S-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanță de fond a reținut următoarele aspecte:
Între reclamant și pârâta . au intervenit raporturi de muncă, conform contractului individual de muncă nr. 2340/13.09.2012 în temeiul căruia reclamantul a fost angajat pe o perioadă nedeterminată, începând cu data de 14.09.2012 până la data de 27.09.2013, în funcția director sucursală.
Prin hotărârea autentificată sub nr. 1392/3.09.2012 pârâta a dispus numirea reclamantului în calitate de Director al filialei acesteia în Iraq, începând cu data de 14.09.2012. Pentru desfășurarea activității acestuia, pârâta a alocat suma de_ USD, înregistrată în contabilitate ca fiind avansuri de trezorerie în debitul contului 531 (fila 194), aspect care rezultă din fișa contului depusă la dosar de către pârâtă (fila 20).
Susținerea reclamantului potrivit căreia din acest cuantum suma de 8600 USD reprezenta diurna datorată de către angajator este neîntemeiată în condițiile în care niciunul dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu atestă înțelegerea părților potrivit căreia acestea stabiliseră o diurnă de 100 USD/zi. Mai mult decât atât, nu există nici un act care să ateste modificarea locului de muncă prin delegarea sau detașarea reclamantului în Iraq, prin însuși contractul individual de muncă stabilindu-se, la pct.D, că activitatea acestuia se desfășoară la reprezentanța pârâtei din Bassra, Iraq.
Într-adevăr, în baza art.44 alin.2, respectiv 46 alin.4 Codul muncii, persoana delegată/detașată are dreptul la plata cheltuielilor de transport și de cazare, precum și la o indemnizație de delegare /detașare. Însă spre deosebire de situația anterioară anului 1991, când legislația muncii era cea care reglementa, în detaliu și în mod unitar, aceste cheltuieli, în prezent ele sunt reglementate numai pentru personalul autorităților și instituțiilor publice (a se vedea HG nr. 1860/2006). În cazul personalului societăților comerciale, precum și al oricăror persoane fizice sau juridice care au personal salariat, precum situația pârâtei, drepturile de delegare (și cele de detașare) se stabilesc prin negociere colectivă sau individuală, în același mod în care se stabilesc și salariile.
În ceea ce privește disp. HG nr. 518/1995, invocate de către reclamant, acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât se aplică ministerelor, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, precum și alte instituții publice, personalului din regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, potrivit art.2 și art.16 din catul normativ menționat.
Astfel, sumele avansate de către pârâtă reprezintă avansuri de trezorerie care urmau a fi decontate cu documente financiar contabile justificative. Conform Ordinului M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în anexa 1, Reglementări contabile conforme cu Directiva a I V-a a Comunităților Economice Europene, pct. 176 prevede că (1) Sumele în numerar, puse la dispoziția personalului sau a terților, în vederea efectuării unor plăți în favoarea entității, se înregistrează distinct în contabilitate (contul 542, Avansuri de trezorerie). (2) In cazul plăților în valută suportate din avansuri de trezorerie, cheltuielile se recunosc în contabilitate la cursul din data efectuării operațiunilor sau la cursul din data decontării avansului. (3) Sumele reprezentând avansuri de trezorerie, acordate potrivit legii și nedecontate până la data bilanțului, se evidențiază în contul de debitori diverși (461, Debitori diverși) sau creanțe în legătură cu personalul (4282, Alte creanțe în legătură cu personalul), în funcție de natura creanței.
În cauză,avansurile de trezorerie acordate reclamantului sunt dovedite prin contul utilizat (542 - Avansuri de trezorerie) la înregistrarea contabilă, după cum rezultă din fișa analitică. În acest context, pentru disponibilul bănesc avansat din trezoreria societății trebuia să se prezinte documente justificative sau explicații pentru modul de folosire, iar în absența acestora rezultă că suma a fost încasată pe nedrept de reclamant și trebuie restituită.
Conform Notei de lichidare întocmită și depusă la dosar chiar de către pârâtă (fila 126), la momentul încetării contractului individual de muncă, pârâta datora reclamantului suma de 3515 USD. În ceea ce privește suma de 2685 USD, restrânsă la 2485 USD (200 USD reprezentând contravaloare telefon), pentru aceasta reclamantul nu a depus documente justificative, astfel încât pârâta a procedat la reținerea acesteia din salariu, aspect care rezultă din nota de lichidare potrivit căreia reținerile au fost operate dar și din ștatele de plată depuse la dosarul cauzei.
Conform art.169 alin.2 Codul muncii, reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Aceste prevederi legale exclud posibilitatea recuperării pretinsului prejudiciu provocat angajatorului în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive.
În acest condiții, având în vedere faptul că pârâta a recunoscut suma de 3515 lei datorată reclamantului, în fișa analitică a acestuia (fila 200) figurând doar suma de 2685 USD, iar aceasta din urmă a fost reținută fără hotărâre judecătorească, instanța apreciază că cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumei 6200 USD, restrânsă la 6000 USD (minus contravaloarea telefonului) este întemeiată. De asemenea, pentru considerentele expuse anterior, cererea pârâtei vizând obligarea reclamantului la plata sumei de 2685 lei este întemeiată în condițiile în care aceasta a fost avansată în vederea efectuării unor cheltuieli în interesul societății și pe care reclamantul nu le-a justificat.
În acest sens instanța reține disp. art.256 Codul muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să restituie acea sumă. Obligația de restituire menționată de aceste dispoziții legale este o instituție distinctă de răspunderea patrimonială chiar dacă procedura pentru reîntregirea patrimoniului angajatorului este aceeași. Răspunderea patrimonială propriu-zisă se întemeiată pe o faptă săvârșită cu vinovăție, pe când obligația de restituire are la bază plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză. Având în vedere inexistența vinovăției reclamantului la momentul avansării acestor sume, ele sunt supuse restituirii conform art.256 Codul muncii.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii concediului de odihnă aferent anilor 2012 și 2013, instanța reține că, la termenul de judecată din data de 28.04.2014, reclamantul a renunțat la judecarea acestuia.
Instanța a respins ca neîntemeiata și solicitarea de obligare a reclamantului la predarea către pârâtă a unui laptop Akoya Modion P8614, geantă laptop, telefon mobil Samsung. S-a avut în vedere procesul verbal de constatare și precizările depuse la dosar de către pârâtă potrivit cărora primele două bunuri au fost restituite acesteia.
În ceea ce privește telefonul mobil Samsung, în condițiile în care s-a reținut că suma de 200 euro reprezenând cheltuieli telefon realizate fără aprobarea societății (precizările pârâtei fila 188) este datorată de reclamant, fiind inclusă în totalul de 2685 USD, nu se mai impune obligarea reclamantului la restituirea acestuia.
Nejustificată este și solicitarea pârâtei referitoare la obligarea reclamantului la predarea către pârâtă a documentației cu oferte și corespondența comercială efectuată de reclamant în calitate de reprezentant al societății. Dincolo de faptul că, potrivit notei de lichidare au fost predate documentele originale ale reprezentanței și ștampila, pârâta nu a făcut dovada întinderii obligației reclamantului, mențiunea generică toată documentația cu ofertele și corespondanța comercială efectuată de reclamant fiind insuficientă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 NCPC, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată, având în vedere faptul că aceasta din urmă se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul.
D. urmare, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 2000 lei reprezentând onorariu avocat.
Raportat la aceleași dispoziții legale, precum și la prevederile art.452 NCPC conform cărora dovada cheltuielilor de judecată se face cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată s-a respins ca neîntemeiată nefiind făcută dovada acestora.
I. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M. C. care a invocat următoarele aspecte:
- Un prim motiv de apel vizează greșita interpretare a instanței de fond referitoare la incidența în cauza dedusă judecății a disp. art. 256 Codul muncii ce reglementează obligația salariatului la restituirea sumelor încasate necuvenit.
În condițiile în care suma ce se solicită a fi restituită a fost alocată pentru desfășurarea activității de către reclamant în calitate de reprezentant legal al societății, plata nefiind făcută din eroare și având în vedere faptul că pârâta invocă vinovăția salariatului este evident că pretențiile pârâtei nu pot fi valorificate în temeiul art. 256, ci în temeiul art.253 din Codul muncii, aceasta din urmă fiind singură instituție juridică ce poate fi angajată în vederea recuperării pretinsului prejudiciu invocat de angajator.
- Un alt motiv de apel privește neînregistrarea debitului de 2685 USD în contul 542, astfel față de care instanța de fond a interpretat eronat probele administrate.
În acest sens, se arată că prin depunerea fișei contului 4521 USD s-a făcut dovada avansării sumei de 12.472 USD cu titlu de avansuri de trezorerie. Însă, înregistrarea în contabilitatea societății a acestor sume ca fiind debit datorat de salariat ca urmare a nedecontării sumei de 2685, trebuia evidențiat cel mult până la momentul încetării raporturilor de muncă în contul 542. Or, potrivit fișei contului 542 pentru anul 2013 salariatul reclamant nu figurează cu nici o datorie, societatea neînregistrând în contabilitate vreun prejudiciu rezultat din nejustificarea sumelor primite, soldul acestui cont pentru anul 2013 fiind zero.
- În ceea ce privește modalitatea de acordare a avansurilor de trezorerie instanța nu analizează condițiile în care acestea au fost avansate către salariat.
Atitudinea pârâtei de a acorda integral sumele solicitate de reclamant, astfel cum acestea au fost evidențiate și defalcate în rapoartele înaintate societății, reprezintă în fapt acceptarea tacită și totodată autorizarea salariatului de a efectua și cheltuieli pentru care datorită practicii de pe teritoriul irakian nu se eliberează documente justificative.
Instanța ar fi trebuit să observe că în rapoarte, reclamantul arăta că sumele solicitate au fost aprobate prin hotărâre a Consiliului de Administrație, această mențiune fiind făcută în urma discuțiilor purtate cu reprezentanții societății care l-au înștiințat că sumele au fost aprobate astfel cum au fost solicitate.
De altfel, angajatorul nu a făcut opoziție la achiziționarea de bunuri fără documente justificative, deoarece conducerea societății cunoștea încă din deplasările anterioare efectuate în această țară în anul 2012 de către directorul general, directorul tehnic și directorul economic, că datorită sistemului financiar contabil existent în Irak cele mai multe firme nu eliberează documente justificative.
- În egală măsură instanța s-a aflat în eroare când a reținut că dispozițiile HG nr.518/1995 care reglementează drepturile și obligațiile personalului român trimis în străinătate, nu sunt incidente în cauză.
Pentru a aprecia astfel, instanța a reținut că potrivit art. 2 și 16 din acest act normativ aceste reglementări se aplică doar ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice, personalului din regiile autonome și societăți comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, fără a avea în vedere că potrivit art. 1 lit. b aceste reglementări se aplică personalului trimis în străinătate.
Totodată, în mod greșit instanța a înlăturat disp. art. 17 alin. 1 din HG nr. 518/1995 prin care s-a prevăzut că aplicarea acestor prevederi poate fi făcută și de alți agenți economici decât cei prevăzuți la art. 16 alin. 1.
Față de disp. art. 17 alin. 1 din HG nr. 518/1995 consideră că reglementările acestei hotărâri se aplică în cauza dedusă judecății, inclusiv din perspectiva prev. art. 12 alin. 3, în conformitate cu care – sumele cheltuite în valută de salariat pe teritoriul altei țări, nu trebuie justificate dacă potrivit practicii existente pe plan local, nu se eliberează documente.
- Sub un ultim aspect, solicită a se observa contradictorialitatea dintre considerentele hotărârii prin care instanța reține că din suma de 2685 USD reclamantul nu datorează decât 2465 USD, diferența de 200 USD reprezentând contravaloarea telefonului ce a fost reținută salariatului și pe care acesta nu a înțeles să o mai solicite prin cererea de chemare în judecată, însă prin dispozitivul hotărârii, salariatul este obligat inclusiv la plata telefonului, dacă această plată a fost deja efectuată prin reținerea sumei de către angajator.
II. Împotriva sentinței civile nr. 2124/22.09.2014 a declarat apel și pârâta . IAȘI care a formulat următoarele critici:
Obligația de restituire reglementată de art. 256 din codul muncii și art. 49 din Regulamentul Intern nu reprezintă o formă a răspunderii patrimoniale a salariatului, ci se întemeiază pe plata lucrului nedatorat, obligația acestuia de predare a bunurilor puse la dispoziție de societate, respectiv prestarea serviciilor în legătură cu munca salariatului.
Reclamantul a dovedit o lipsă totală de colaborare și comunicare cu societatea după întoarcerea în țară ar fi trebuit să gestioneze toate problematica legată de activitatea reprezentanței pe care o conducea, mai mult nedepunând înscrisuri foarte importante pentru societate, înscrisuri care angajează societatea și despre care se știe în ce stadiu au rămas la plecarea reclamantului din societate, deoarece în relațiile stabilite cu partenerii la care au fost depuse oferte – despre care face vorbire în Rapoartele sale dar nu a depus nici o copie a acestora și societate, a folosit adresa personală de e-mail și nu a răspuns la niciuna din notificările societății.
Având în vedere faptul că dacă s-a efectua plata sumei dispuse de către prima instanță către reclamant 6000 USD, ulterior s-ar recupera foarte greu suma pe care M. C. o datorează societății 2685 USD, solicită a se observa că sunt îndeplinite condițiile compensării datoriilor reciproce: reciprocitatea obligațiilor, obligațiile privesc bunuri fungibile – banii, datorii reciproce sunt certe, lichide și exigibile și în aceste condiții să se dispună compensarea legală a datoriilor reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele. Totodată se solicită în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și suspendarea executării silite.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că apelurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Potrivit contractului individual de muncă nr. 2340/13.06.2012 în perioada 14.09._13 reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul societății pârâte în funcția de director sucursală la Reprezentanța . din Basrra Iraq.
În ceea ce privește suma de_ USD, înregistrată în contabilitate ca fiind avansuri de trezorerie în debitul contului 531, apelantul arată că în cazul în care această sumă a fost avansata pentru desfășurarea activității acestuia și nu cu titlu de drepturi salariale, atunci pârâta reconvenientă putea solicita restituirea unei părți din această sumă respectiv 2685 USD ca fiind nedecontată, până la încetarea raporturilor de muncă și trebuia cerută în temeiul art. 253 și nu în temeiul art. 256 Codul muncii.
Consideră apelantul reclamant că din moment ce, la data încetării contractului de muncă acesta nu figura în evidența contabilă a societății cu nici o datorie, rezultă că soldul acestui cont era zero.
Un astfel de raționament nu poate fi primit deoarece suma solicitată de angajator este rezultată din activitatea desfășurată de reclamant în timpul derulării raporturilor de muncă astfel că și și în situația în care prejudiciul a fost descoperit după încetarea acestora, se putea cere restituirea conform art. 268 alin.1 litera c) din Codul muncii care prevede că o astfel de acțiune în raspundere patrimoniala se poate formula în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Chiar dacă la data încetării contractului de muncă acesta nu figura în evidența contabilă a societății cu nici o datorie, aceasta nu îl absolvă de răspundere și angajatorul poate solicită în instanță obligarea fostului angajat la plată c-val. prejudiciului creat pe perioada cât a fost angajatul acestuia după cum și salariatul poate solicita tot în termen de 3 ani plata unor drepturi salariale pe care consideră că era îndreptățit să le primească deși contractul său de muncă a încetat.
Este nefondată și critica potrivit căreia s-ar fi putut angaja răspunderea salariatului doar în temeiul art. 253 Codul muncii deoarece aceste dispoziții legale se referă la obligația angajatorului de a-l despăgubi pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul în timp ce pârâta reconvenientă a investit instanța cu o cerere în răspundere patrimonială a fostului angajat, cerere care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 Codul muncii care se referă la răspunderea patrimonială a salariaților pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor și art. 256 Codul muncii care prevede că “Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.”
O altă critică a apelantului reclamant privește neanalizarea de către instanța de fond a condițiilor în care s-a acordat avansul de trezorerie și că potrivit practicilor de pe teritoriul irakian nu se eliberează documente justificative.
Or, instanța nu cunoaște practicile fiscale de care face vorbire apelantul, iar în situația în care ar fi existat un acord între acesta și angajator cu privire la cheltuirea unei sume de bani fără a o justifica, era obligația acestuia să facă dovada în fața instanței a acestui acord, instanța neputând să ia act de un acord tacit între părți în detrimentul probelor evidente care conduc la concluzia nejustificării unei părți din suma acordata ca avans.
Cât privește modul de calcul a diurnei Curtea constată că în mod corect prima instanță a stabilit că disp. HG nr. 518/1995, invocate de către reclamant, nu sunt incidente în cauză, întrucât se aplică „ministerelor, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, precum și alte instituții publice, personalului din regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat”.
În ceea ce privește art. 17 din acest act normativ care prevede posibilitatea aplicării dispozițiilor și de către alți agenți economici, Curtea constată că nu este vorba de o „înlăturare a dispozițiilor de către instanță, deoarece nu s-a făcut dovada că și . a agreat această modalitate de calcul a diurnei astfel că în lipsa unei obligații instituită de lege, pârâta nu trebuia să calculeze diurna datorată reclamantului conform HG nr. 518/1995.
Ultima critică formulată de reclamant este întemeiată și anume cea referitoare la cuantumul sumei pe care a fost obligat să o restituie.
Astfel, se recunoaște și de către pârâtă că suma de 200 USD reprezentând c/val telefonului a fost reținută de către aceasta și cu toate că și prima instanță a făcut referire la acest aspect în considerentele hotărârii, s-a omis a se deduce din suma totală, astfel că în dispozitiv s-a menționat suma de 2685 USD în loc de 2465 USD cum era corect.
Pentru aceste motive va fi admis apelul declarat de apelantul reclamant și în temeiul art. 480 Cod procedură civilă va fi schimbată în parte sentința apelată în sensul că reclamantul va fi obligat către pârâta reconvenientă la plata c/val în lei a sumei de 2485 USD, în loc de 2685 USD.
Este de asemenea, întemeiat și apelul declarat de apelantă reconvenientă . Iași sub aspectul cererii de compensare a creanțelor reciproce datorate de părți.
Art. 478 alin.5 Cod procedură civilă prevede posibilitatea compensației legale după cum și art. 1616 cod civil dispune că “ Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele.”
Întrucât părțile din prezentul litigiu își datorează reciproc sume de bani (reclamantul datorează c/val în lei a sumei de 2485 USD și 2000 lei cheltuieli de judecată iar pârâta datorează reclamantului echivalentul în lei a sumei de 6000 USD), instanța va face aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate și va compensa creanțele până la concurenta sumei de 2485 USD urmând a menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelurile civile formulate de apelantul reclamant M. C., domiciliat în C., ., ..2, . și cu domiciliul procesual ales în C., ., etaj 1 la Cabinet avocat L. V. și apelanta pârâtă . IAȘI, cu sediul în Iași, .. 13, județul Iași, împotriva sentinței civile nr. 2124/22.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Obligă reclamantul către pârâta reconvenientă la plata contravalorii în lei la data plății a sumei de 2485 USD.
În temeiul art.478(5) Cod.pr.civ., compensează creanțele reciproce dintre părți până la concurența contravalorii în lei la data plății a sumei de 2485 USD.
Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 11.06.2015.
Președinte, Judecător,
M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: F.M.I.
Red.dec.jud.M.B.
06.07.2015 – 5 ex.
Emis 2 .
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 333/2015.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 329/2015. Curtea... → |
|---|
