Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 210/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 210/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 31-03-2015 în dosarul nr. 210/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 210/CM
Ședința publică din data de 31 Martie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE J. Z.
Judecător M. S. S.
Grefier M. G.
Pe rol soluționarea apelului civil formulat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, județ C., împotriva sentinței civile nr. 1802 din data de 14.08.2014, pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. V., domiciliat în localitatea M. V., ., județul C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod proc. civilă.
Apelul este declarat în termenul prevăzut de lege, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru potrivit art. 270 Codul Muncii.
Grefierul expune referatul cauzei în cadrul căruia evidențiază părțile, stadiul dosarului și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare. Totodată învederează că apelanta pârâtă a solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform prevederilor art. 411 al.1 pct.2 C.pr.civ., după care;
Curtea, în considerarea art.394 Cod proc. civilă, constatând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, încheie dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra apelului de față, luând act că prin cererea de apel s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamantul T. V. a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. – „C. Marfă” S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata diferențelor de salariu rezultate, avându-se în vedere salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 al. 3 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010, cu luarea în considerare a sporurilor aplicate salariului de bază (sporul de vechime, sporul de muncă grea feroviară, sporul de noapte, salariul pentru orele suplimentare, festive, festive-suplimentare etc.) și salariul efectiv încasat în perioada 28.09._10, diferențe actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de salariat al pârâtei, iar drepturile pretinse prin acțiune îi sunt conferite de art. 41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010. Prin aceste dispoziții contractuale, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.
Cu toate acestea, a învederat reclamantul, pârâta nu a ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 s-a stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 28.09._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, pârâta a încălcat dispozițiile art. 241 alin. 1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin. 1 din Legea 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
În drept, s-a invocat art. 241 al. 1 din Codul Muncii, art. 11 lit. b și art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 3 al. 1 și art. 114 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În apărare, pârâta S.N.T.F.M. - C. Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat în prealabil excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neparcurgerea procedurii obligatorii a informării asupra avantajelor medierii.
Pârâta a mai invocat și excepția prescrierii dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru cererea dedusă judecății este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii.
Totodată, pârâta a invocat și intervenția prescripției reglementate de art. 268 alin.1 lit. d din Codul muncii, pentru motivul că atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aferent anilor 2009-2010, cât și cel încheiat la nivel de ramură, erau expirate la data formulării acțiunii.
De asemenea a fost invocată prescripția dreptului la acțiune din perspectiva termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că temeiul juridic al cererii, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, fiind denunțat la data de 17.11.2010 de Confederația Națională a Patronatului Român. La rândul său, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și-a încetat valabilitatea la data de 31.01.2011.
Pârâta susține că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat în concordanță cu cel existent la nivel de grup de unități din transportul feroviar și are prevederi mai favorabile decât cel încheiat la nivel de ramură transporturi.
Astfel, pârâta a arătat că salariul prevăzut în grila de salarizare din Anexa 1 la contractul colectiv de muncă, calculat potrivit claselor de salarizare prevăzute în Anexa II din CCM este mai mare decât salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, prevăzut de art. 41 al. 3, de 700 lei.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009/2010 reglementează în Anexa II clasele de salarizare specifice fiecărei funcții din statul de funcții al unității, iar Anexa I la același contract colectiv de muncă la nivel de unitate prevede coeficienți de ierarhizare specifici fiecărei funcții și valoarea salariului.
Pârâta susține că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a beneficiat de un salariu tarifar cu mult mai mare decât cel de 570, 600 sau 700 lei prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În drept, s-au invocat prevederile Codului Muncii, CCM al C. Marfă 2009/2010, acte adiționale, CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010, CCM la nivel de grup de unități feroviare, Codul de procedură civilă.
Prin Încheierea pronunțată de instanță la data de 15.05.2014 instanța a respins ca nefondată excepția inadmisibilității pentru neparcugerea procedurii obligatorii a informării asupra avantajelor medierii.
Prin sentința civilă nr. 1802 din 14.08.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C. a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe art. 268 lit. d), e) din Codul muncii.
A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 28.09._10 inclusiv, conform art. 268 al. 1 lit. c) din Codul muncii.
A respins ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 28.09._10 inclusiv.
A admis în parte cererea formulată de reclamantul T. V., în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă - C.F.R. MARFĂ S.A.
A obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri și alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 05.11._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobândă legală calculată pentru perioada cuprinsă de la data formulării cererii (05.11.2013) și data plății efective.
Totodată s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune:
Conform art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantei în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Art. 268 alin. 1 lit. d) Codul muncii, cererea prin care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, se poate formula pe toată durata existenței contractului.
Potrivit art. 159 alin. 1 C. muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit art. 160 C. muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin urmare, salariul constituie prețul muncii, care nu se rezumă la ceea ce în sens restrâns este desemnat prin această noțiune, ci cuprinde totalitatea prestațiilor din partea angajatorului care constituie un corespondent și o consecință a muncii prestate, inclusiv diverse adaosuri, prime și alte prestații la care salariatul are dreptul ca urmare a prestării muncii.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Pe cale de consecință, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c) al aceluiași articol.
Pârâta a mai invocat și art. 268 al. 1 lit. d din Codul Muncii, cu motivarea că acțiunea în constatarea nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă poate fi formulată pe toată durata valabilității și existenței contractelor, însă reclamantul nu a formulat pretenții care să se circumscrie acestui text de lege.
În consecință, instanța a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe art. 268 lit. d) și e) din Codul muncii.
În ce privește respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, s-a reținut că reclamantul a solicitat drepturi care se circumscriu numai parțial acestei perioade, întrucât acțiunea a fost înregistrată la instanță pe data de 05.11.2013, însă au fost solicitate drepturi salariale restante începând cu data de 28.09.2009.
Pentru aceste motive, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin.1 lit. c) Codul muncii cât privește pretențiile aferente perioadei 28.09._10, inclusiv.
Pe cale de consecință, instanța a respins ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 28.09._10 inclusiv.
Cu privire la fondul cauzei:
Reclamantul a fost salariatul societății pârâte până la data de 05.07.2011, când a fost emisă decizia nr. A1.3/2641/05.07.2011, aspect care nu e contestat de pârâtă.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei rezultă că în perioada 28.09._10 reclamantul a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570 lei, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe anii 2006-2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
Pornind de la acest salariu minim brut de bază s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specifici, sporuri permanente sau nepermanente, etc. De asemenea, celelalte drepturi bănești stabilite prin contractul colectiv se determinau prin raportare la cuantumul salariului de bază brut.
În aceeași perioadă de referință era în vigoare și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Potrivit art. 41 alin. 3) lit. a) din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
După cum se observă, dispozițiile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură se referă la „salariul de bază minim brut", iar nu la „salariu", astfel încât este irelevant faptul că reclamantul a primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul" este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri.
De asemenea, instanța a constatat că salariul minim brut de bază stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010 era mai mare decât cel stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități, pe perioada de referință.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare, întrucât art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă prevedea:„Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Reglementarea a fost preluată în art. 132 din Legea nr. 62/2011.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în speță este supus cerințelor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sale, respectiv Legea nr. 130/1996, care conține sub aspectul discutat prevederi similare Legii nr. 62/2011 prin care a fost abrogată.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este aplicabil, potrivit art. 133 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 62/2011 și art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 130/1996, pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul/ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. Prin urmare, contractul este opozabil și pârâtei, care este necontestat că activează în ramura “transporturi”.
Potrivit art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. O dispoziție similară a existat și la art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În consecință, chiar dacă prin contractul individual sau colectiv de muncă se prevăd anumite drepturi în favoarea angajatului, în condițiile în care printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior se stipulează drepturi superioare, atunci se vor aplica în mod direct dispozițiile mai favorabile angajatului, stipulate în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
Sintetizând, se poate concluziona că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi nu sunt aplicabile, efectele lor fiind înlăturate de cele mai favorabile.
Ar fi excesiv de oneros și contrar finalității legii să se impună salariaților care solicită aplicarea unor clauze dintr-un contract colectiv de muncă la nivel superior privind drepturi salariale, să promoveze în prealabil și individual acțiuni care să tindă la anularea clauzelor contrare dezavantajoase din contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și 294/2007) s-a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat ia nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale".
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, față de clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, tribunalul poate aplica în raporturile dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură, în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturi salariale.
Instanța a constatat că pârâta nu a aplicat dispozițiile art. 41 alin. 3) lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru munca prestată, astfel încât drepturile acestuia au fost stabilite și plătite în mod eronat, într-un cuantum mai mic decât cel care i se cuvenea.
Astfel, instanța a constatat că în sistemele ambelor contracte colective de muncă salariul de bază se determină ca produs între o valoare constantă și un coeficient de ierarhizare.
În algoritmul prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, nivelul minimal al drepturilor salariale, sub aspectul salariului de bază, este stabilit ca produs între două valori fixe, respectiv între salariul de bază minim brut la nivel de ramură de 700 lei și un coeficient de ierarhizare între 1,0 și 2,0, astfel încât, în funcție de ierarhizare, salariul de bază minim pe categorii de salariați este între 700 lei și 1400 lei.
Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1. Aceasta reprezintă grila de salarizare și cuprinde 46 de clase de salarizare. Pentru clasa 1 de salarizare este prevăzut coeficientul de ierarhizare 1,0 și valoarea de 570 lei. Pentru următoarele clase de salarizare sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare din ce în ce mai mari, valoarea aplicabilă fiecărei clase de salarizare rezultând ca produs între coeficientul de ierarhizare și valoarea prevăzută pentru clasa 1 de salarizare.
Clasa 1 de salarizare de la nivel de unitate își găsește corespondent în salariul de bază minim la nivel de ramură, fiind lipsită de relevanță împrejurarea dacă exista sau nu în fapt vreun salariat al pârâtei căruia să-i fie aplicabil clasa 1 de salarizare. Este lipsit de relevanță și dacă algoritmul stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este mai avantajos reclamantului, pentru că reclamantul contestă nu algoritmul, ci baza de calcul minimală.
Trebuie verificat în cauză dacă au fost respectate clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv art. 41 pc. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi (…) este de 700 lei, respectiv lit. b) care prevede în continuare că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulate la lit. a).
De vreme ce cuantumul salariului de bază este rezultatul unui algoritm matematic, este de la sine înțeles că trebuie verificată conformitatea cu clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și a elementelor supuse respectivului algoritm, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația în care această verificare să nu mai poată fi făcută în nicio situație.
Având în vedere considerentele expuse, instanța a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 05.11._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă actualizarea drepturilor salariale datorate și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective, instanța a reținut că un creditor poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorată inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), este admisibil cumulul acestora și, deci, nu se ajunge la o dublă reparație. Prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda legală urmărește acoperirea beneficiului nerealizat. Așadar, natura juridică a celor două instituții este diferită. În timp ce dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Acordarea dobânzii legale nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal, a declarat apel pârâta S.N.T.F.M. – „C. Marfă” S.A., care a criticat sentința pentru netemeinicie și nelegalitate având în vedere următoarele motive:
Critică pentru nelegalitate hotărârea apelată motiv pentru care solicită admiterea apelului, iar pe fondul cauzei admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Învederează că reclamantul a solicitat obligarea angajatorului S.N.T.F.M.- „C. Marfă” S.A. la acordarea unor drepturi bănești, invocându-se ca temei juridic al pretențiilor prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010.
Reținând dispozițiile art.229 alin.4 din Codul Muncii, potrivit cărora „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților” și înlăturând apărările pârâtei S.N.T.F.M.- „C. Marfă” S.A. privind aplicabilitatea în perioada 2009 - 2010 a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, întrucât acest contract și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010, instanța de fond a pronunțat o hotărâre în care sunt cuprinse motive contradictorii privind aplicabilitatea prevederilor contractuale.
Mai mult, din interpretarea probelor administrate, instanța nu a reținut că salariul de bază brut acordat reclamantului în temeiul contractului individual de munca și a contractului colectiv de muncă ce a reglementat raporturile juridice de muncă dintre părți în perioada 2009-2010 este mai mare decât cel solicitat, prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din CCM la Nivel de R. Transporturi.
Ori, potrivit art. 159 alin. 1 din Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Potrivit art. 162 alin.1 din Codul muncii, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar în temeiul art. 150 alin.2 Codul muncii, salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat.
Potrivit art. 268 alin.1 lit. d) Codul Muncii, respectiv art.283 alin.1 lit.d) Codul Muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate pe toată durata valabilității și existentei contractelor.
Așadar, nulitatea clauzelor care încalcă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996 nu operează de drept, ci ea trebuie constatată de instanța competentă, la cererea părții interesate. Deci, clauzele neconforme cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996 nu pot fi înlocuire de drept, ci numai după ce instanța competentă constată pe calce judecătoreasca nulitatea acestora.
Mai mult, sentința apelată cuprinde motive contradictorii de respingere a capătului de cerere privind neaplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, prin prisma interdicției creării pe cale judiciară a unei legi noi (lex terti), ori prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi. În materie contractuala, instanța de fond intervine asupra contractelor de muncă încheiate și înregistrate cu respectarea dispozițiilor legale, în sensul combinării și interpretării unor dispoziții contractuale, în vederea obținerii unor legi terțiare.
Apreciază că cererea reclamantului de acordare a diferențelor salariale în temeiul art.41 alin.3 din Contractului Colectiv de Muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, a fost soluționată cu interpretarea și prin aplicarea greșită a legii, hotărârea apelată prezentând motive contradictorii.
În mod evident, sentința pronunțată de instanța de fond cuprinde motive contradictorii, prin combinarea ori interpretarea aleatorie a unor dispoziții contractuale în vederea obținerii unor legi terțiare. Mai mult, instanța înlătură apărările angajatorului, din care rezultă că reclamantul a primit salarii cu mult mai mari decât salariul de bază brut în sumă de 700 lei, astfel cum rezultă din înscrisuri – contractul colectiv de muncă.
În concluzie, apreciază că se impune admiterea apelului și modificarea sentinței apelate cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant, având în vedere prevederile CCM încheiat la Nivel de unitate 2009/2010 și ale contractului individual de muncă.
De asemenea, solicită obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel.
Analizând sentința apelată din prisma criticilor formulate Curtea a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:
Drepturile solicitate de reclamanți au caracterul unor drepturi salariale.
Conform art. 160 din codul muncii salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile art.268 al.1 lit.c) din codul muncii potrivit cărora: „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.
Dispoziția cuprinsă în art.268 al.1 lit.e) și d) din codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, care vizează alte drepturi decât cele salariale și respectiv dreptul material la acțiune în cazul solicitării constatării nulității CCM, ori obiectul prezentei cereri constă în obligarea pârâtei la plata unor diferențe de drepturi salariale.
Cu privire la diferențele salariale rezultate din aplicarea art. 41 al.3 din CCM la Nivel de R. Transporturi 2008-2010:
Drepturile salariale ale reclamantului au fost calculate conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 2009/2010.
Salariul de bază brut aferent clasei 1 de salarizare a fost de 570 lei, și ulterior modificat prin actul adițional nr.1708/21.04.2010 la 600 lei.
Potrivit art.41 al.3 a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010: „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medic/lună, este de 700 lei, adică 4,12/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Prin art.41 al.3 b) se prevedea faptul că: „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv…..”.
În conformitate cu dispozițiile art.241 al.1 lit.c) din codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Drepturile salariale stabilite prin contractul colectiv de muncă superior reprezintă o bază minimală pentru contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
Astfel, prin art.238 al.1 din codul muncii, se prevede: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr.380/2004, 294/2007) s-a statuat: „contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
În mod similar prin art. 8 al.(2) din Legea 130/1996 se prevedea: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.”
În conformitate cu prevederile art. 24 al.(1) din același act normativ: ”clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art.8 sunt lovite de nulitate”.
- alin.(4): „Până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz”.
Drepturile salariale rezultate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură puteau fi acordate fără o prealabilă anulare a clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă la nivel de unitate, negociate cu încălcarea drepturilor minimale stabilite în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Este evident că prin aplicarea coeficienților de ierarhizare la un salariu minim de bază de 700 lei reclamanții ar fi încasat drepturi salariale mai mari decât cele achitate de pârâtă.
În consecință, în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului minim brut de 700 lei, făcând o corectă interpretare a normelor juridice incidente în cauză și a probatoriului administrat.
Ca urmare a respingerii apelului, cererea apelantei pentru întoarcerea executării a rămas fără obiect.
Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 480 al.3 C.pr.civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, județ C., împotriva sentinței civile nr. 1802 din data de 14.08.2014, pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. V., domiciliat în localitatea M. V., ., județul C., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31.03.2015.
Președinte, Judecător,
J. Z. M. S.-S.
Grefier,
M. G.
Jud. fond – A.N.
Red.dec.-jud.J.Z./23.04.2015
Thred.gref.G.M./4ex./23.04.2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 209/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 304/2015.... → |
|---|
