Acţiune în constatare. Decizia nr. 1718/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1718/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 08-05-2014 în dosarul nr. 11550/101/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA Nr. 1718
Ședința publică de la 08 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător E. B.
Grefier E. O.
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelantul-reclamant T. M., cu domiciliul procedural ales la avocat C. M., cu sediul în Drobeta Turnu Severin, ., ., . M., împotriva sentinței civile nr.919 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . sediul în Drobeta Turnu Severin, Calea Timișoarei, nr.204, județul M., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns avocat C. M., pentru apelantul-reclamant T. M., lipsind intimata-pârâtă .>
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care învederează instanței că apelul a fost declarat și motivat în termen, nu s-a solicitat judecarea în lipsă, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, înregistrată sub nr._ din 14.04.2014, apelantul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat sub nr._/25.04.2014, după care;
Avocat C. M., pentru apelantul-reclamant T. M., depune la dosar împuternicire avocațială.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra apelului.
Avocat C. M., pentru apelantul-reclamant T. M., solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, constatând încetarea CIM în condițiile art.81 alin.8 Codul Muncii și nulitatea absolută a deciziei de concediere emisă ulterior încetării CIM prin demisie fără preaviz, precum și plata cheltuielilor de judecată. Arată că instanța de fond nu a reținut că această concediere s-a dispus ulterior încetării contractului de muncă prin demisie, în momentul când apelantul nu avea calitatea de salariat și nici angajatorul calitatea de a aplica sancțiuni, demisia s-a depus la data de 11.10.2013 și a produs efecte la data de 14.10.2013.
Instanța nu a reținut că în ziua de 11.10.2013, directorul unității a pus rezoluția „da” pe cerere, fiind astfel de acord cu încetarea contractului prin demisie fără preaviz începând cu data de 14.10.2013, reclamantul înțelegând că i-a încetat contractul de muncă. Începând cu această dată, demisia fără preaviz a început să producă efecte, iar la data de 17.10.2013 pârâta i-a comunicat că trebuie să-i acorde preavizul prevăzut de art.81 alin.4 Codul Muncii și să desfășoare activitate în perioada de preaviz. Instanța de fond nu s-a aplecat suficient pe primul petit, iar dacă observa aceste chestiuni nu era nevoie de motivarea concedierii disciplinare. Din decizie rezultă că motivele concedierii sunt absențele nemotivate începând cu data de 14.10.2013 până la data de 6.11.2013. De asemenea, în întâmpinare, angajatorul a invocat alte motive, solicitând să fie desfăcut disciplinar contractul de muncă pentru că nu s-a respectat o clauză dintr-un act adițional de formare profesională, prin care salariatul s-a angajat să lucreze după terminarea cursului un număr de 60 de luni. În mod neîntemeiat instanța a reținut alte motive decât cele avute în vedere în decizie. Mai arată că nerespectarea actului adițional prin aceea că s-a depus o demisie nu constituie abatere disciplinară, instanța reținând greșit că acesta a fost motivul concedierii. Actul adițional s-a încheiat în iunie, acesta fiind lovit de nulitate potrivit dispoz. art.38, care sunt imperative și care trebuie respectate în cadrul raporturilor de muncă. Deși a invocat că angajatorul nu și-a respectat obligațiile contractuale constând în neacordarea salariului la termenul și în cuantumul stabilit prin CIM, acordarea de tichete cadou în contul drepturilor salariale, iar în septembrie 2013 s-a redus salariul cu 500 lei, iar pentru diferență s-au acordat tichete cadou, instanța nu a luat în considerare aceste aspecte, susținând că angajatorul trebuia să fie obligat la daune potrivit art.166 alin.4 Codul Muncii.
CURTEA
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 6.12.2013, reclamantul T. M. a chemat în judecată pe pârâta . ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea încetării contractului individual de muncă nr.4201/2006, prin demisie fără preaviz, începând cu data de 14 octombrie 2013; anularea/constatarea nulității absolute a deciziei nr.239 din 7 noiembrie 2013 prin care s-a dispus concedierea sa disciplinară ulterior încetării CIM prin demisie; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei în funcția de inginer la Departamentul Calitate - Serviciul CTC. cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată până la data de 14 octombrie 2013, când a hotărât unilateral încetarea raportului de muncă prin demisie fără preaviz, în condițiile art.81 alin.8 din Codul Muncii. A notificat pârâtei această hotărâre cu cererea înregistrată sub nr.2849 din 11 octombrie 2013.
Reclamantul a mai arătat că atât la data notificării, cât și anterior, a comunicat pârâtei motivul care l-a determinat să ia această hotărâre și anume nerespectarea de către aceasta a obligațiilor contractuale constând în: neasigurarea în plată lună de lună a drepturilor salariale în cuantumul stabilit/ negociat și în raport de munca prestată; nerespectarea zilelor de plată a salariului așa cum au fost prevăzute în c. i. m; neplata sau plata cu întârziere a drepturilor salariale în unele luni; neplata/neacordarea de timp liber plătit pentru orele suplimentare prestate peste programul normal de muncă; acordarea de tichete cadou în contul drepturilor salariale etc.
În cea mai mare parte a perioadei 2012- 2013, pârâta nu i-a plătit salariul în cuantumul net lunar de 1767 lei ce i se cuvenea, nu i-a plătit salariul lună de lună, în două chenzine, așa cum era prevăzut în c. i. m, nu au fost respectate zilele de plată, de regulă plata fiind făcuta cu întârziere, etc.
S-a mai arătat că în ce privește evidența și plata muncii prestate peste durata legală a timpului de muncă, pârâta îi plătea/acorda timp liber numai pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, nu și pentru orele suplimentare prestate peste programul normal de lucru,acesta fiind de fapt, unul din principalele motive pentru care a fost nevoit să demisioneze.
Demisia depusă în aceste condiții a produs efecte cu data înregistrării ei la registratura pârâtei, respectiv cu data de luni 14 octombrie 2013, pe care a precizat-o în cerere.
Pârâta a apreciat greșit că trebuie să-i acorde preavizul prevăzut de art.81(4) și să presteze în continuare activitate pe durata perioadei de preaviz, după care, întrucât nu s-a prezentat la muncă a dispus concedierea disciplinară a reclamantului pentru un număr de 16 absente nemotivate.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.40(2) llt.c, art.61, art. 78, art.81, art.l19,art.l"59-168 CM ,art.268(l) lit.a CM raportat la art.211 lit.a din Legea nr. 62/ 2011, C prciv etc.
În apărare, pârâta a formulat și a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.
S-a arătat că salariatul nu și-a respectat obligația prevăzută în c.i.m. de a presta activitate în folosul societății pe o perioadă de 60 de luni, respectiv pe perioada 22.08._16.
Astfel, potrivit actului adițional nr. 03/28.06.2011 la c.i.m., pârâta a investit suma de 22.255 lei în formarea profesională a contestatorului pentru obținerea Certificatului de inspector vopsitorie-atestat FR0SI0.
La pct. 4 din actul adițional este prevăzută clauza potrivit căreia acesta nu poate avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de 60 de luni de la data obținerii atestatului, perioadă în care se obligă a presta muncă în favoarea angajatorului ce a suportat cheltuielile ocazionate cu formarea sa profesională.
La pct. 6 din actul adițional este prevăzută și clauza potrivit căreia în situația solicitării încetării contractului individual de muncă din inițiativa salariatului înainte de termenul prevăzut la punctul 4, salariatul se obligă să nu părăsească societatea până la obținerea atestatului de către altă persoană.
Astfel, contestatorul nu a respectat clauzele din actul adițional, motiv pentru care a fost emisă decizia de concediere disciplinară pentru absențe nemotivate.
Prin întâmpinare s-a mai arătat că pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul individual de muncă în sensul că s-a asigurat plata drepturilor salariale.
Pe anii 2012-2013, pârâta a plătit contestatorului drepturile salariale în funcție de gradul de eficiență realizat lunar la nivelul societății și protocoalele încheiate între administrație si sindicat, așa cum rezultă din Statele de plată și Rapoartele de activitate întocmite de Biroul M.Q.
Pe unele luni din anul 2012 și 2013, gradul de eficiență realizat a fost mai mic de 100%, așa cum rezultă din Anexa nr. 3.
Prin Protocolul nr.16/08.01.2013, înregistrat la ITM sub nr. 166/09.01.2013, s-a dispus reducerea temporară a programului de lucru în sensul că s-a redus săptămâna de lucru de la 5 zile la 4 zile, pentru lunile ianuarie și februarie 2013, cu reducerea corespunzătoare a salariului, în conformitate cu prevederile art. 52(3) din Codul Muncii.
Prin sentința civilă nr.919 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. _, s-a respins contestația formulată de reclamantul T. M., în contradictoriu cu pârâta . M..
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul T. M. a fost angajat al pârâtei în funcția de inginer, așa cum reiese din contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 4201/01.11.2006.
La data de 11.10.2013, reclamantul a depus la registratura societății cererea de demisie înregistrată sub nr. 2849/11.10.2013 prin care solicita încetarea raporturilor de muncă prin demisie începând cu data de 14.10.2013 în temeiul art. 81 alin.8 din Codul muncii, începând cu aceasta data nemaiprezentându-se la serviciu
La data de 17.10.2013, pârâta a emis către reclamant adresa nr. 2884 prin care îl informa că trebuie să efectueze termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare, conform prevederilor art. 81 alin.4 din Codul muncii, coroborat cu art. 174 alin.4 din CM, drept pentru care i se solicita să continue activitatea la locul de muncă.
Întrucât reclamantul nu a dat curs acestei invitații, la data de 07.11.2013 se emite decizia nr. 239, prin care se desface contractul individual de muncă al reclamantului pentru absențe nemotivate de la serviciu.
În decizia de concediere s-a reținut ca și acte care au stat la baza emiterii acesteia referatul nr. 257/22.10.2013 întocmit de șeful Departamentului Calitate, prin care se face cunoscut faptul că reclamantul aflat în subordinea sa nu s-a mai prezentat la serviciu începând cu data de 14.10.2013, fără să aibă o justificare legală, precum și adresa nr. 2934/24.10.2013, prin care reclamantul a fost convocat la sediul societății serviciul Personal Trening în data de 06.11.2013 pentru a da relații în legătură cu absențele nemotivate, fără însă ca acesta să se prezinte.
Instanța a reținut că între reclamant și pârâtă s-a încheiat actul adițional nr. 3/28.06.2011 prin care reclamantul s-a obligat să participe în perioada 14.03._11 la cursul de formare profesională pentru obținerea certificatului de inspector de vopsitorie atestat FROSIO, curs de formare profesionala ale cărui costuri au fost suportate de angajator.
La art. 4 din acest act adițional se prevede că „salariatul nu poate avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioada de 60 de luni de la data obținerii atestatului, perioada în care se obligă a presta munca în favoarea angajatorului ce a suportat cheltuielile ocazionate cu formarea sa profesională.”
Aceiași prevedere este cuprinsă și în art. 198 alin.1 din Codul Muncii .Instanța a apreciat că reclamantul a încălcat această prevedere din actul adițional la contractul individual de muncă având inițiativa încetării raporturilor de muncă anterior expirării perioadei de interdicție, perioadă cu care a fost de acord semnând actul adițional la contractul individual de muncă.
Instanța a mai reținut că la pct. 6 din același act adițional se prevede că „ în situația solicitării încetării contractului individual de muncă în inițiativa salariatului înainte de termenul prevăzut la pct. 4, salariatul se obliga să nu părăsească societatea până la obținerea atestatului de către altă persoană desemnata de societate și să plătească și costurile cu marea profesională a alei persoane ca inspector de vopsitorie testat cu certificat FROSIO”.
Așadar, instanța a apreciat că reclamantul a încălcat prevederile convenției încheiate cu pârâta, având inițiativa încetării raporturilor de muncă anterior expirării perioadei de interdicție de 60 de luni, motiv pentru care în mod legal pârâta a procedat la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
De altfel, instanța a mai reținut că reclamantul a formulat cererea de demisie în data de 11.10.2013 care era într-o vineri, solicitând încetarea raporturilor de muncă cu data de 14.10.2013, care era într-o zi de luni, a pus pârâta în imposibilitate fizică de a răspunde în aceiași zi reclamantului cu privire la poziția sa oficială, cererea fiind depusă prin registratură, fără ca reclamantul să aibă o audiență cu conducerea unității.
În ceea ce privește susținerea reclamantului că pârâta nu și-a îndeplinit la timp obligația de plată a salariului și pe o anumită perioadă a acordat tichete cadou și nu bani, instanța a constatat că pârâta a recunoscut că a existat câteva întârzieri la plata salariului, însă reclamantul nu a făcut nici un demers pentru a obține daune interese prin neplata la timp a acestor drepturi deși art. 166 alin.4 din Codul Muncii prevede acest drept.
În ceea ce privește reducerea salariului ca urmare a nerealizării gradului de eficiență, instanța a reținut că pârâta a înregistrat la ITM protocolul nr. 16/08.01.2013 care devine astfel parte integrantă din CCM la nivel de unitate, în care se stipulează o reducere temporară a programului de lucru, în sensul că s-a redus săptămâna de lucru de la 5 zile la 4 zile, acest lucru afectând și salariul reclamantului.
În ceea ce privește orele lucrate suplimentar, instanța a reținut că reclamantul a fost compensat cu timp liber corespunzător, așa cum reiese din actele depuse de pârâtă la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-reclamant T. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a reluat expunerea stării de fapt, a arătat că pe cererea de demisie, în ziua de 11 octombrie 2013, directorul general la care fusese în audiență de mai multe ori, a pus rezoluția "Da", iar ulterior pe aceeași cerere, directorul economic a pus și el o rezoluție: "Da, cu preaviz și lichidare la zi ". A menționat că pârâta nu a contestat în condițiile legii hotărârea unilaterală a sa de încetare a CIM, potrivit art. 81(8) CM pentru neîndeplinirea de către aceasta a obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu reclamantul.
Mai mult, fără să țină seama de rezoluția directorului general și fără să înțeleagă că demisia prevăzută la art.81(8) CM este o demisie fără preaviz, pârâta a apreciat greșit că și în această situație ar trebui să-i acorde preavizul prevăzut de art.81(4) și să presteze în continuare activitate pe durata perioadei de preaviz. Cum hotărârea reclamantului de încetare a CIM prin demisie fără preaviz a fost fermă și a produs efecte cu data de 14 octombrie 2013, datorită aprecierii greșite în ce privește natura demisiei depusă, pârâta a considerat că zilele de după data încetării CIM, ar constitui absențe nemotivate și pe baza acestor constatări, la fel de eronate, prin Decizia nr.239 din 7 noiembrie 2013 a dispus concedierea sa disciplinară pentru înregistrarea unui număr de 16 absențe nemotivate.
A susținut că sentința apelată este netemeinică și nelegală deoarece prima instanță a făcut o apreciere greșită a situației de fapt dedusă judecații și a probelor administrate, precum și o aplicare greșită a legii, neînțelegând că după încetarea unui contract individual de muncă, prin demisie fără preaviz notificată de salariat în condițiile legii și care a produs efecte, angajatorul nu mai este în drept să dispună ulterior concedierea disciplinară a salariatului, respectiv pentru absențele nemotivate, înregistrate după data încetării contractului.
În ce privește petitul referitor la constatarea încetării contractului individual de muncă începând cu data de 14 octombrie 2013, a susținut că în mod greșit prima instanță a omis să-l cerceteze ca atare și să se pronunțe pe fond asupra lui, aspect reieșit atât din considerente cât și din dispozitiv, care releva că judecata s-a referit în principal la contestația împotriva deciziei de concediere, și numai tangențial, sumar, au fost amintite unele din motivele invocate de reclamant pentru constatarea încetării CIM prin demisie fără preaviz, care au fost respinse.
Procedând în acest mod, instanța a făcut abstracție de faptul că reclamantul și-a depus demisia și că această demisie și-a produs efectele începând cu data 14 octombrie 2013, deci anterior concedierii disciplinare.
Așa cum s-a reținut în opinia separată, cererea de demisie fără preaviz formulată și depusă în condițiile art.81(8)CM a fost clară și fără echivoc, astfel că pârâta avea obligația de o soluționa la fel de clar, prin avizare sau respingere, dispozițiile art.81(8) CM stabilind pentru părți o situație juridică total diferită de demisia prevăzută la art.81(4) CM, în care salariatul are obligația de a presta munca pe perioada preavizului acordat angajatorului.
Instanța nu a reținut că în ziua de 11 octombrie 2013 directorul unității a pus rezoluția "da" pe cerere, fiind astfel de acord cu încetarea contractului prin demisie fără preaviz începând cu 14 octombrie 2013, precum și cu motivele invocate în ce privește neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor asumate față de reclamant prin contractul individual de muncă.
Începând cu această dată demisia fără preaviz a început să producă efecte, astfel că abia după 6 zile de la depunere, la 17 octombrie 2013, pârâta i-a comunicat că trebuie să-i acorde preavizul prevăzut de art.81(4) CM și să desfășoare activitate în perioada de preaviz, ceea ce duce la concluzia că cea de-a doua rezoluție pusă pe cerere de directorul economic "da, cu preaviz și lichidare la zi" a fost pusă pro cauza la această dată.
În cauză, nu s-a manifestat interes pentru lămurirea acestor chestiuni, astfel că instanța nu a constatat și reținut că la 17 octombrie 2013, când i-a solicitat să-i acorde preaviz, demisia fără preaviz formulată în condițiile art.81(8) CM, își produsese deja efectele.
S-a susținut că deși instanța a reținut că reclamantul a participat la un curs de formare profesională de 12 zile, de la 14 martie-26 martie 2011, aceasta nu a înțeles că potrivit dispozițiilor art.195 raportat la art.194 CM în redactarea anterioară modificării prin L.40/2011, interdicția de a nu avea inițiativa încetării CIM, revenea numai salariaților care au beneficiat de un curs de formare profesională mai mare de 60 zile. Ori, cum contestatorul a participat la un curs de numai 12 zile, se înțelege că nu a avut o asemenea de interdicție.
Apelantul a arătat că motivele de respingere a contestației, constând în încălcarea dispozițiilor art.4 și art.6 din actul adițional nr.3/2011 și a dispozițiilor art.l98(l)CM, nu au fost avute în vedere de pârâtă și nu au fost cuprinse în decizia de concediere, ele fiind invocate prima dată, formal, în întâmpinare, astfel că ele nu trebuiau reținute de instanță.
Din decizie și din referatul nr.157/22 octombrie 2013, menționat în decizie, rezultă că abaterea pentru care s-a dispus concedierea disciplinar, o reprezintă absențele nemotivate care ar fi fost înregistrate de subsemnatul începând cu data de 14 octombrie 2013, deci după data încetării raportului de muncă
Achiesând cu ușurință la alte motive invocate de pârâtă, decât cele menționate expres în decizie, consideră că instanța a soluționat cauza cu nesocotirea dispozițiilor art.79 CM, potrivit cărora, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept, decât cele precizate în decizia de concediere, sancțiunea în această situație fiind că motivele de fapt și de drept astfel invocate nu pot fi luate în considerare de instanță la soluționarea cauzei.
Nu s-a înțeles nici faptul că încălcarea dispozițiilor art. 4 și art. 6 din actul adițional nr.3/2011, prin depunerea demisiei în vederea încetării CIM în condițiile art.81 CM, nu constituie abatere disciplinară, deci este total greșit punctul de vedere exprimat de instanță precum că pârâta ar fi procedat legal la desfacerea disciplinară a contractului său de muncă pe motiv că nu a respectat interdicția de încetare a CIM mai înainte de expirarea perioadei de 60 luni. De reținut că instanța a făcut astfel de aprecieri fără să observe că pârâta nu a considerat aceste încălcări ca abateri disciplinare.
Potrivit dispozițiilor art.5 din actul adițional, nerespectarea dispozițiilor citate se sancționează cu obligarea salariatului la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de formarea profesională proporțional cu perioada rămasă nelucrată, precum și la plata altor prejudicii aduse angajatorului etc., nicidecum cu sancționarea sa disciplinară, pentru că, așa cum a arătat hotărârea unilaterală de a pune capăt unui contract nu poate fi considerată abatere și nu poate fi sancționată disciplinar.
A arătat că la emiterea deciziei de concediere disciplinară, pârâta nu a avut în vedere încălcarea dispozițiilor art.4 și art. 6 din actul adițional nr.3/2011, ca și abatere disciplinară, aceasta rezultând atât din decizie, unde nu se face nici-o referire la aceste dispoziții, cât și din adresa pârâtei nr.2884 din 17 octombrie 2013 prin care a fost somat că dacă nu se va prezenta la serviciu pe perioada preavizului, i se va desface CIM pentru absențe nemotivate, și în care, cu referire la formarea sa profesională, și-a rezervat dreptul de a-l acționa în instanță pentru recuperarea prejudiciului cheltuielilor.
Reiterează toate celelalte apărări invocate la fond pentru admiterea acțiunii.
Față de considerentele de mai sus, în temeiul art.480 Cod pr. civ., solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și rejudecând cauza în fond în limitele stabilite prin prezenta cerere, să se dispună admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, constatând încetarea CIM în condițiile art.81(8)CM și nulitatea absolută a deciziei de concediere emisă ulterior încetării CIM prin demisie fără preaviz, precum și obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În drept, își întemeiază cererea de apel pe dispozițiile art. 466-art.480 Cod pr. civ, pe dispozițiile Codului Muncii, etc.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Apelantul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea apelului și rejudecând cauza, să se admită acțiunea, așa cum a fost formulată.
Apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Salariatul are posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de muncă, prin demisie, consecință a principiului libertății muncii consacrat de art. 41 alin. 1 din Constituție. Potrivit art. 81 alin. 1 demisia, ca act unilateral de voință, trebuie comunicată de salariat în scris angajatorului, iar încetarea contractului de muncă intervine după împlinirea unui termen de preaviz.
De la regula preavizului sunt prevăzute excepții prin art. 81 alin. 8 Codul muncii, text care dă posibilitatea salariatului de a denunța unilateral contractul de muncă, fără preaviz în situația în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contract.
Potrivit art. 10 din Codul muncii, care definește contractul individual de muncă, acesta presupune un acord de voințe, drepturi și obligații reciproce ale părților, respectiv obligația salariatului de a presta munca sub autoritatea unui angajator și obligația angajatorului de a plăti salariul. În plus, angajatorul are și îndatorirea generală de a asigura condiții de muncă adecvate, securitatea și siguranța în muncă, potrivit art. 6 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. f, art. 40 alin. 2 lit. b din codul muncii.
Salariul este prețul muncii prestate, exprimat în bani, conform art. 154 alin. 1 Codul muncii, considerat corolar al dreptului la muncă și afirmat ca atare în art. 23 alin. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ca și în art. 1 din Convenția nr. 95 din 1949 asupra protecției salariului a Organizației Internaționale a Muncii.
Conform art. 161 codul muncii, salariul se plătește în bani, cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul colectiv sau cel individual de muncă sau în regulamentul intern, după caz.
Din extrasele de cont depuse la dosar de contestator rezultă că începând cu luna iulie 2013 angajatorul a achitat de mai multe ori salariul cu întârziere, în alte zile decât cele convenite în contractul părților iar salariul achitat a fost diminuat începând cu luna martie 2012, situație relevată chiar cu statele de plată. Angajatorul nu a administrat probe din care să rezulte motivul pentru care orele pontate începând cu luna martie 2012 nu au fost plătite în raport de coeficientul de acord ( regie), invocând doar Protocolul nr. 16 din 8.01.2013, dar fără a justifica și perioada anterioară acestuia. Chiar și pentru perioada mai 2013- octombrie 2013, când era în vigoare protocolul de reducere a săptămânii de lucru, salariul contestatorului nu a fost plătit la nivelul orelor efectiv lucrate, cu aplicarea procentului de acord, pe statele de plată fiind evidențiate sumele diminuate, pentru care nu există justificare.
Instanța reține, de asemenea, că în lunile septembrie, octombrie, noiembrie 2012 s-au acordat salariatului tichete cadou în contul drepturilor salariale iar în luna septembrie 2013 salariul a fost diminuat cu suma de 900 lei iar diferența nu s-a achitat în bani, ci în tichete cadou.
Potrivit art. 169 codul muncii, orice reținere din salariu poate fi operată numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege iar potrivit art. 164 alin. 3 codul muncii, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.
Din modul de derulare a raporturilor dintre părți rezultă că angajatorul și-a încălcat obligația de plată a salariului în zilele convenite, obligația de a achita salariul în bani și la un anumit nivel minim, producând salariatului un prejudiciu care putea fi reparat fie prin cererea acestuia de acordare a daunelor interese, în condițiile art. 166 alin. 4 codul muncii, fie prin invocarea de către salariat a nerespectării unor clauze din contractul individual de muncă.
Salariatul, în calitate de creditor și de parte a unui contract care și-a executat cu bună credință obligațiile, are dreptul de a alege modul în care înțelege să își apere drepturile.
Cum art. 81 alin. 8 din codul mucii deschide posibilitatea denunțării unilaterale a contractului dacă angajatorul nu execută contractul, în condițiile în care a fost asumat, este legală alegerea salariatului de a renunța la contract, plata salariului la timp, în cuantumul și forma negociate fiind una din obligațiile esențiale ale angajatorului.
Demisia nu trebuie aprobată de angajator, astfel că la data când salariatul a arătat că renunță la contract, fără preaviz, fiind incidente dispozițiile art. 81 alin. 8 codul muncii, se consideră că a încetat contractul individual de muncă.
În speță, se constată că pe cererea nr. 2849 din 11 octombrie 2013 conducerea unității a pus o rezoluție care a justificat hotărârea salariatului ca începând cu data de 14 octombrie 2013 să nu se mai prezinte la muncă, demisia producând efectul de a fi considerat încetat contractul individual de muncă.
În ipoteza în care unitatea aprecia că și-a executat obligațiile derivate din contract iar cererea de renunțare la contract a salariatului era neîntemeiată, putea să atace actul acestuia, drept de care însă nu s-a uzat.
Instanța nu este investită a analiza legea aplicabilă actului adițional nr. 3/2011 și raporturilor juridice dintre părți născute după efectuarea cursurilor de formare profesională și nici nu se poate pronunța dacă părțile își datorează despăgubiri, însă trebuie să stabilească dacă salariatul era îndreptățit să denunțe unilateral contractul.
Nu este legală motivarea primei instanțe în sensul că salariatul nu putea să uzeze de prevederile art. 81 alin. 8 codul muncii pe motiv că se afla sub efectul unui act adițional care îi interzicea să aibă inițiativa încetării contractului de muncă o anumită perioadă de timp.
Astfel, dispozițiile art. 81 alin. 8 codul muncii nu disting după cum ar fi incidente prevederile art. 198 alin. 1 codul mu nici și nu reglementează excepții de la situația în care salariatul își poate depune demisia fără preaviz. Cele reținute de tribunal în sensul că această interdicție de a avea inițiativa încetării contractului se referă la oricare din cazurile reglementate de art. 81 codul muncii apare astfel ca nefondată.
Art. 42 alin. 1 din Constituție și art. 4 alin. 1 codul muncii interzic munca forțată iar obligarea unui salariat de a executa un contract în condițiile în care angajatorul nu își execută obligațiile corelative ar constitui o încălcare a dreptului acestuia la muncă, în condițiile stabilite prin lege și prin contract, și la încasarea prețului muncii.
Concluzia care se impune este aceea că salariatul a uzat legal de dreptul său de a denunța unilateral contractul individual de muncă, fără preaviz, caz în care se impune ase constata încetat contractul individual de muncă nr.4201/2006 prin demisie, începând cu data de 14.10.2013.
Cum de la această dată contestatorul nu mai avea calitatea de salariat, nu îi mai incumba obligația de a se prezenta la serviciu și nici unitatea nu mai putea să îi aplice o sancțiune disciplinară și să dispună concedierea pentru lipsa de la serviciu.
Ca efect al constatării încetării contractului prin demisie, este evident că se impune a se dispune anularea deciziei de concediere.
Apreciind că dispozițiile legale au fost greșit aplicate de tribunal, potrivit art. 480 cod civil se va admite apelul, se va schimba sentința și se va admite acțiunea sub toate capetele de cerere.
Se va constata încetat contractul individual de muncă nr.4201/2006 prin demisie, începând cu data de 14.10.2013 și se va dispune anularea deciziei nr.239/07.11.2013, emisă de intimată.
Potrivit art. 447 cod procedură civilă va fi obligată intimata . reclamantul T. M. la 600 lei cheltuieli de judecată în primă instanță, constând în onorariu de avocat.
Se va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, nefiind depusă la dosar dovada cheltuielilor efectuate de apelant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul-reclamant T. M., cu domiciliul procedural ales la avocat C. M., cu sediul în Drobeta Turnu Severin, ., ., . M., împotriva sentinței civile nr.919 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . sediul în Drobeta Turnu Severin, Calea Timișoarei, nr.204, județul M., având ca obiect acțiune în constatare.
Schimbă sentința civilă nr.919 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul T. M..
Constată încetat contractul individual de muncă nr.4201/2006 prin demisie, începând cu data de 14.10.2013.
Dispune anularea deciziei nr.239/07.11.2013, emisă de intimată.
Obligă intimata . reclamantul T. M. la 600 lei cheltuieli de judecată în primă instanță.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 Mai 2014.
Președinte, G. I. | Judecător, E. B. | |
Grefier, E. O. |
Red. jud. G. I.
Tehn. E.O.
4 ex./14.05.2014
Jud. fond L. V. E.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
