Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 3407/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3407/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 7468/95/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3407/2014
Ședința publică de la 22 septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE- S. P.
Judecător- M. L.
Grefier- F. I.
***
Pe rol, fiind judecarea apelului declarat de apelanta intimată BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, ..5, sector 3, împotriva sentinței civile nr.755 din 20.03.2014, pronunțată de Tribunalul Gorj, Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul contestator G. V., domiciliat în comuna Bălești, ., județul Goj.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-au prezentat avocat N. R. pentru apelanta intimată BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și intimatul contestator G. V., asistat de avocat G. C..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat excepția tardivității apelului, acesta fiind declarat cu depășirea termenului legal de 10 zile, după care;
Curtea, pune în discuția părților prezente, cererea de repunere în termenul de apel ,formulată de pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și excepția tardivității apelului declarat de aceasta.
Având cuvântul, avocat N. R., pentru apelanta intimată BCR SA, în principal a solicitat respingerea excepției tardivității apelului cu consecința repunerii în termen a apelului, iar în subsidiar, admiterea apelului, conform motivelor scrise, desființarea sentinței, pronunțată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Avocat G. C., pentru intimatul reclamant, a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de apel, admiterea excepției tardivității și respingerea apelului ca fiind tardiv formulat.
A depus concluzii scrise și a solicitat să fie obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată, conform facturii fiscale depuse la dosarul cauzei.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.755 din 20.03.2014, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul-pârât G. V., cu domiciliul în Tg-J., ., ., ., având CNP_, în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, .. 5, sector 3.
S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă BCR SA.
S-a dispus anularea deciziei de concediere nr.2704 din 12.08.2013 emisă de BCR SA.
S-a dispus reintegrarea reclamantului-pârât pe postul deținut anterior concedierii.
A fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât despăgubiri constând în drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit acestuia pe perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării efective la valoarea indexată, în funcție de rata inflației.
A fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât despăgubiri constând în diferențele dintre comisioanele/dobânzile practicate pentru salariații BCR și non-salariații BCR, aferente operațiunilor prin conturile personale și a unui credit aflat în derulare, corespunzător aceeași perioade.
A fost obligat reclamantul-pârât să restituie pârâtei suma de 55.240 lei, reprezentând salarii compensatorii, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a constatat următoarele:
În fapt, reclamantul-pârât G. V. a contestat decizia de concediere nr.2704 din data de 12.08.2013 emisă de către B. C. Română, invocând ca și motive: încălcarea prevederilor art.60 alineat 1 litera g din Codul muncii; neîndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art.76 alineat 1 literele a-c din Legea nr.53/2003; desființarea postului nu a fost efectivă și nu a avut la bază o cauză reală și serioasă.
Astfel, cu privire la primul motiv, instanța a reținut că potrivit art. 60 lit. g) C. muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă „pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate săvârșite de către acel salariat”. Conform alineatului 2 al aceluiași articol, aceste prevederi nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii.
Așa cum a rezultat din procesul verbal din data de 26 octombrie 2011( fila 21 din dosar), reclamantul-pârât a îndeplinit inițial funcția de lider al Sindicatului Independent al Salariaților din BCR SA – Sucursala Gorj. S-a constatat de asemenea, că la aceeași dată, Adunarea Generală a Sindicatului Salariaților BCR –Sucursala Gorj a hotărât fuziunea prin contopire cu celelalte sindicate. S-a propus totodată ca actuala conducere a Comitetului Sindicatului SIS BCR Gorj, în care se regăsea alături de alte 9 persoane și reclamantul-pârât G. V., să fie aleasă din partea organizației teritoriale Gorj, pentru patru ani, în CN al SNS BCR.
Prin sentința civilă nr.18/S din 20.04.2012 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București- Secția Civilă s-a dispus admiterea cererii formulate de Sindicatul Național al Salariaților din BCR și s-a luat act de fuziunea prin contopire a sindicatelor din teritoriu, printre care și Sindicatul Independent al Salariaților din BCR SA – Sucursala Gorj.
Conform art.19 din Statutul Sindicatului Național al Salariaților BCR, acest sindicat fiind organizat la nivelul fiecărui județ în grupe sindicale stabilite pe criteriul teritorialității, corespunzător unităților administrativ teritoriale în care își desfășoară activitatea salariații care au calitatea de membrii de sindicat. Conducerea executivă a fiecărei grupe sindicale este asigurată de către Comitetul Sindical format din maxim 15 persoane alese din rândul membrilor de sindicat. Membrii Comitetului Sindical al grupei sindicale au mandate de exercitare a funcției pe o perioadă de 4 ani, fiind aleși potrivit hotărârilor proprii ale acestora, fie prin vot secret, fie prin vot deschis, cu posibilitatea reînnoirii pentru perioade succesive de 4 ani.
Conform art.24 din Statutul Sindicatului Național al Salariaților BCR, organele de conducere ale acestuia sunt: Adunarea Generală; Consiliul Național; Biroul Executiv și președintele. În lista membrilor organelor executive de conducere a Sindicatului Național al Salariaților din BCR, respectiv Consiliul Național, la poziția nr.132, s-a regăsit și reclamantul-pârât G. V..
Din situația expusă mai sus a rezultat așadar că la data concedierii, reclamantul-pârât G. V., îndeplinea o funcție eligibilă în cadrul unui organ de conducere al SNS. În acest sens este și adresa nr.20 din 03.03.2014 a SNS, în care s-a menționat faptul că reclamantul era membru al Consiliului Național al SNS BCR, organ executiv de conducere ales.
Susținerea pârâtei-reclamante, în sensul că „funcțiile de conducere de la nivelul grupelor sindicale nu sunt funcții alese la nivelul întregului sindicat, cei astfel aleși având cel mult votul membrilor din propriile grupe sindicale” nu poate fi primită de instanță.
Potrivit art.29 din statutul SNS, Consiliul Național este organ executiv de conducere, fiind alcătuit din totalitatea membrilor Comitetelor sindicale ale grupelor sindicale, membrii care sunt aleși conform hotărârilor proprii ale acestora(art.19 alineat 2 din statut).
A fost lipsit de relevanță faptul că, nu au fost organizate alegeri la nivel național pentru stabilirea componenței Consiliului Național, atâta timp cât modalitatea de alegere a membrilor acestui organ executiv de conducere a fost reglementată în mod expres prin statutul SNS, iar în cazul de față dispozițiile acestuia au fost respectate întocmai.
Nici susținerea în sensul că dreptul la protecție invocat de reclamantul-pârât este exercitat în mod abuziv, nu a putut fi primită în condițiile în care acesta deține o funcție eligibilă în cadrul SNS BCR, în concordanță cu prevederile din statutul sindicatului, a cărui legalitate nu a fost contestată.
De asemenea, s-a reținut că, la art.60 din Codul muncii sunt prevăzute excepțiile în care se poate dispune concedierea unui salariat care exercită o funcție eligibilă în cadrul unui organism sindical, respectiv: situația în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate săvârșite de către acel salariat, precum și situația unei concedieri pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii, nici una dintre aceste excepții neregăsindu-și aplicabilitatea în cauza de față.
Nu a fost primită nici susținerea în sensul că punerea în aplicare a dispozițiilor art.60 alineat 1 litera g din Codul muncii este de natură a înfrânge principiul egalității de tratament între salariați în cazul unei concedieri. Salariații care exercită o funcție eligibilă în sindicat se află într-o situație diferită de cea a celorlalți salariați, iar protecția lor legală este nu numai justificată, dar și necesară. În acest sens și jurisprudența Curții Constituționale este constantă, în sensul că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
Prin urmare, ceea ce este relevant în speță, este exercitarea de către contestator la data concedierii a unei funcții eligibile într-un organism sindical, funcție care nu permitea concedierea acestuia decât în condițiile mai sus menționate.
Interdicția de concediere a unor astfel de salariați, în condițiile menționate anterior, are caracter obiectiv, în sensul în care legătura dintre calitatea de reprezentant ales în organele de conducere ale sindicatului și concedierea dispusă de angajator în scop de constrângere nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de legiuitor în vederea asigurării protecției și garantării libertății sindicale.
Față de cele expuse mai sus, Tribunalul a constatat că decizia de concediere a reclamantului-pârât a fost emisă cu încălcarea interdicției prevăzută de art.60 alineat 1 litera g din Codul muncii așa încât se impune anularea acesteia, cu consecința reintegrării acestuia pe postul deținut anterior și obligarea pârâtei-reclamante la despăgubiri constând în drepturile salariale ce s-ar fi cuvenit acestuia. Constatându-se incidența în cauză a cestor prevederi legale, a fost de prisos a se mai supune analizei instanței celelalte motive invocate de contestator în privința deciziei de concediere.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect obligarea unității la plata de despăgubiri reprezentând suma tuturor diferențelor dintre comisioanele/dobânzile practicate pentru salariații BCR și non-salariații BCR, aferente operațiunilor prin conturile curente personale și a unui credit aflat în derulare, corespunzătoare perioadei cuprinse între data concedierii și data reintegrării efective, estimate la valoare de 255 ron lunar, majorate ulterior la suma de 333 lei lunar, instanța a reținut că așa cum a rezultat din graficul de rambursare credit de la fila 35 din dosar, reclamantul-pârât a contractat în data de 14.08.2007 un credit de la BCR, în valoare de 81.000 lei scadent în integralitate la data de 14.08.2032.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta-reclamantă nu a contestat faptul că reclamantul-pârât, în calitatea sa de salariat al BCR, ar fi beneficiat de anumite avantaje cu ocazia acordării creditului respectiv, pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, astfel că în condițiile în care s-a stabilit că decizia de concediere a fost nelegală, în mod evident se impunea și admiterea acestui capăt de cerere, care este indisolubil legat de admiterea primului capăt al cererii. De altfel, prin Acordul nr.91/15.03.2013, la art.19 și art.20 s-a prevăzut faptul că salariații BCR beneficiază de un nivel de dobândă diferențiat pentru creditele în lei și valută, precum și de un comision 0 pentru toate operațiunile efectuate, atât în sistem intrabancar, cât și în sistem interbancar, cu numerar și fără numerar.
Instanța nu a avut în vedere însă solicitarea reclamantului-pârât de obligare a pârâtei-reclamante la plata despăgubirilor în sumă fixă de 333 lei lunar, întrucât aceasta nu a fost dovedită, motiv pentru care se va avea în vedere o valoare determinabilă.
Cu privire la cererea reconvențională, instanța a reținut că aceasta este parțial întemeiată, din considerentele următoare:
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat faptul că în urma încetării raporturilor de muncă, reclamantul-pârât G. V. a beneficiat de o compensație bănească de 16 salarii brute corespunzător vechimii sale în cadrul BCR. Această compensație a fost acordată în mod evident în considerarea faptului că reclamantul-pârât a fost concediat.
În condițiile în care instanța a reținut nelegalitatea deciziei de concediere, ca efect al repunerii în situația anterioară se impune și restituirea de către reclamantul-pârât a compensațiilor bănești primite, având în vedere că atâta timp cât se dispune reintegrarea acestuia pe postul deținut anterior, cu acordarea tuturor drepturilor, se consideră că nu a operat efectiv concedierea, situație în care nu este nicidecum îndreptățit să-și însușească sumele primite cu titlu de compensație la concediere.
Instanța nu a putut împărtăși punctul de vedere al reclamantului-pârât în sensul că dreptul la încasarea plăților compensatorii își are izvorul în Acordul încheiat la nivelul BCR și nu în decizia de concediere.
Într-adevăr prin Acordul în cauză, intervenit între BCR și sindicate, părțile semnatare au convenit acordarea de plăți compensatorii în caz de concediere. Însă, în situația în care concedierea nu este definitivă, dispunându-se reintegrarea reclamantului-pârât pe postul deținut anterior, nu se poate reține nicidecum faptul că din acel moment suma primită cu titlu de compensație ar reprezenta o plată datorată de BCR. Plățile compensatorii au fost prevăzute ca o măsură de protecție a salariaților concediați, ori în situația în care aceștia nu mai au un astfel de statut, în nici un caz nu li se mai cuvin astfel de sume.
A fost total eronată susținerea reclamantului-pârât că dacă decizia de concediere va fi anulată, repunerea în situația anterioară înseamnă doar ca acesta să-și reia funcția deținută, niciunde legiuitorul nemenționând că salariatul concediat nelegal este obligat la restituirea sumele primite cu titlu de compensații.
Codul muncii nu impune un anumit cuantum al salariilor compensatorii ce se acordă în situația unei concedieri colective, la art.69 fiind prevăzută doar obligația de a se realiza consultări cu sindicatul în vederea stabilirii măsurilor pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează a fi acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil. În cazul de față, aceste compensații au fost stabilite în baza Acordului încheiat la nivelul BCR, astfel că repunerea în situația anterioară vizează toate consecințele ce decurg din anularea deciziei de concediere, inclusiv restituirea plăților compensatorii, ambele părți ale conflictului de muncă revenind în situația anterioară concedierii. În condițiile în care se dispune anularea deciziei de concediere, suma primită de reclamantul-pârât cu titlu de salarii compensatorii este privită ca o plată nedatorată, devenind active dispozițiile art.256 alineat 1 din codul muncii, reclamantul-pârât fiind astfel obligat la restituirea acestora, cu luarea în calcul a indicelui de inflație și a dobânzii legale, având în vedere prejudiciul suferit de pârâta-reclamantă ca urmare a achitării cu întârziere a acestei sume.
Instanța nu va avea însă în vedere suma de 82.448 lei solicitată de pârâta-reclamantă, dat fiind faptul că aceasta este suma brută, reclamantul-pârât încasând efectiv suma netă, care așa cum a rezultat din extrasul de plată drepturi salariale de la fila 208 din dosar a fost de 55.240 lei, aceasta fiind așadar suma ce face obiectul restituirii.
Față de considerentele de mai sus, instanța a admis în parte acțiunea principală și a admis în parte cererea reconvențională. A dispus anularea deciziei de concediere nr.2704 din 12.08.2013 și reintegrarea reclamantului-pârât pe postul deținut anterior concedierii.
A obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât despăgubiri constând în drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit acestuia pe perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării efective la valoarea indexată, în funcție de rata inflației. A obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât despăgubiri constând în diferențele dintre comisioanele/dobânzile practicate pentru salariații BCR și non-salariații BCR, aferente operațiunilor prin conturile personale și a unui credit aflat în derulare, corespunzător aceeași perioade. A obligat reclamantul-pârât să restituie pârâtei-reclamante suma de 55.240 lei, reprezentând salarii compensatorii, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației și dobânda legală la data plății efective.
Cât privește cheltuielile de judecată, instanța a reținut că apărătorul pârâtei-reclamante a susținut că le va solicita pe cale separată, iar în privința reclamantului-pârât, acesta nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata B. C. Română SA ,prin care a solicitat și repunerea în termenul de apel, motivând, în esență, că, deși i-a fost comunicată sentința la 14 aprilie 2014, apelul nu a fost declarat în termenul legal datorită unor erori în funcționarea activității de corespondență electronică la nivelul societății reprezentanților convenționali, care nu a recepționat solicitarea Băncii de a declara apel, așa încât, apelul a fost declarat abia după ce B. a aflat că societatea reprezentanților convenționali nu a luat cunoștință de solicitarea de a declara apel, respectiv, după expirarea termenului legal de declarare a apelului.
La termenul de judecată din data de 22 septembrie 2014, Curtea a pus în discuție cererea de repunere în termenul de apel formulată de pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și excepția tardivității apelului declarat de aceasta.
Curtea, analizând cererea de repunere în termenul de apel, reține următoarele:
Art.186 alin.(1) Noul Cod proc. civ. stabilește că partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
În speță, motivele invocate de apelantă în susținerea cererii de repunere în termenul de apel, respectiv, erori în funcționarea activității de corespondență electronică la nivelul societății reprezentanților convenționali, se apreciază ca nefiind motive temeinic justificate în sensul prevăzut de textul citat, partea interesată în declararea apelului, având diverse alte posibilități de a verifica în timp util și de a face demersurile necesare în vederea exercitării în termenul legal a căii de atac.
Prin urmare, nefiind îndeplinite cerințele art.186 alin.(1) Noul Cod proc. civ., cererea de repunere în termenul de apel, va fi respinsă.
Coroborând prevederile art. 215 cu art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, în materia litigiilor de muncă, termenul de apel este de 10 zile de la comunicarea hotărârii pronunțată de instanța de fond.
Articolul 185 și 186 din Noul Cod proc. civ. precizează că, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, în afară de cazul când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În speță, se constată că apelanta intimată a primit sentința la 14.04.2014, conform dovezii de comunicare aflată la fila 299 în dosarul de fond, apelul a fost declarat la Tribunalul Gorj la data de 13 mai 2014, deci peste termenul legal, iar apelanta nu a făcut dovada că depășirea termenului legal de apel, s-a datorat unei împrejurări mai presus de voința sa.
Ca atare, față de textele legale menționate, Curtea urmează să respingă apelul ca tardiv formulat.
Cauza fiind soluționată pe cale de excepție, instanța nu va analiza motivele de apel care vizează fondul litigiului, întrucât, potrivit prevederilor art. 248 alin. 1 din Noul Cod proc. civ., soluționarea cauzei pe cale de excepție face de prisos cercetarea în fond a pricinii.
În baza art.453 din Noul Cod proc. civ., apelanta va fi obligată, către intimatul reclamant, la 1860 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, conform delegației avocațiale și facturii fiscale depuse la dosarul cauzei, pentru asistență juridică în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termenul de apel.
Respinge, ca tardiv, formulat apelul declarat de intimată BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, ..5, sector 3, împotriva sentinței civile nr.755 din 20.03.2014, pronunțată de Tribunalul Gorj, Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul contestator G. V., domiciliat în comuna Bălești, ., județul Goj.
Obligă pe apelanta B. C. Română SA, către intimatul contestator G. V., la plata sumei de 1.860 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 septembrie 2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
S. P. M. L.
Grefier,
F. I.
Red.jud.S.P./.
Tehn.F.I./4ex/30.09.2014
Jud.fond.M.V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
