Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 3412/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3412/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 7533/95/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3412/2014
Ședința publică de la 22 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE- S. P.
Judecător- M. L.
Grefier -F. I.
***
Pe rol, fiind soluționarea apelurilor declarat de contestatoarea S. A., domiciliată în Tg.J., Calea Eroilor, nr.38, județul Gorj și intimata ., cu sediul la cabinet avocat P. R. M., din Tg.J., .,., împotriva sentinței civile nr.965 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ .
La apelul nominal s-au prezentat apelanta cotestatoare S. A. și avocat P. R. M. pentru apelanta intimată ., cu delegație la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care a învederat că apelurile au fost declarate și motivate în termenul legal, după care:
Părțile, având pe rând cuvântul, au învederat instanței că nu mai are cereri de formulat și excepții de invocat .
Curtea, constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, în baza art. 392 Cod procedură civilă, raportat la art. 216 Cod procedură civilă și art. 482 Cod procedură civilă, a acordat cuvântul asupra apelurilor.
Apelanta contestatoare, a solicitat admiterea apelului, conform motivelor formulate, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea intimatei la plata concediului medical, la plata indemnizației reprezentând concediile de odihnă pe anii 2012-2013 precum și la reintegrarea efectivă în activitate.
Avocat P. R. M., pentru apelanta intimată, a susținut oral motivele de apel, în raport de care a solicitat admiterea apelului unității, în sensul schimbării în totalitate a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii formulată de contestatoare ca nefondată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosar.
Având cuvântul, asupra apelului declarat de contestatoare, a pus concluzii de respingere a acestuia, ca nefondat, considerând că unitatea și-a îndeplinit obligația de a o reîncadra pe contestatoare, în baza hotărârii judecătorești, sens în care depune la dosar înștiințările emise către aceasta, cu precizarea că, contestatoarea schimbându-și domiciliul, nu a fost găsită pentru a i se aduce la cunoștință.
Apelanta contestatoare S. A., a pus concluzii de respingere a apelului declarat de intimată, ca nefondat.
CURTEA
Asupra apelurilor de față, constată:
Tribunalul Gorj – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale prin sentința civilă nr.965 din 17 aprilie 2014 a admis în parte cererea formulată de către reclamanta S. A., în contradictoriu cu pârâta ..
A dispus anularea deciziei de concediere nr.12 din 23.08.2013 și reintegrarea reclamantei pe postul deținut anterior.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite acesteia în perioada 28.08.2013 până la reintegrarea efectivă.
A obligat pârâta la 250 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
În fapt, prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a învestit instanța cu soluționarea următoarelor capete de cerere:
-plata salariului restant pentru lunile aprilie, mai, iunie, iulie, august 2013;
-anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr.12 din 23.08.2013, reîncadrarea pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale la zi până la reîncadrarea în muncă;
- obligarea pârâtei la plata indemnizației pentru concediul de odihnă pe anul 2012-2013;
- obligarea pârâtei la plata dublă a zilelor de sâmbătă și duminică, respectiv 64 de sâmbete și 64 de duminici;
-obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare efectuate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Conform contractului individual de muncă de la fila 10 din dosar reclamanta a fost angajatul societății pârâte începând cu data de 22.01.2013 până la data de 23.08.2013 când acesta a încetat prin decizia nr.12 din 23.08.2013, în baza art.61 litera a din Codul muncii.
Astfel, cu privire la primul capăt de cerere constând în plata salariului restant pentru lunile aprilie, mai, iunie, iulie, august 2013 instanța a reținut că în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit art.159 alineat 2 din Legea nr.53/2003 „Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”. De asemenea, art.272 din Legea nr.53/2003 prevede că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Plata salariului se dovedește conform art.168 din Legea nr.53/2003, prin semnarea ștatelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit, documente care se păstrează și se arhivează de către angajator
În speță, societatea pârâtă a depus la dosarul cauzei ștate de plată privind achitarea salariului reclamantei în perioada aprilie, mai, iunie, iulie 2013, semnate și însușite așadar de către aceasta din care rezultă că și-a primit integral drepturile salariale aferente perioadei respective. În același sens au fost și concluziile expertului desemnat în cauză.
Cât privește luna august 2013, din foaia colectivă de prezență întocmită de societate, rezultă că reclamanta a fost pontată ca fiind nemotivată. S-a susținut de către aceasta că în luna august s-a aflat în concediu medical, susținere dovedită cu cele două certificate medicale de la filele 13,14 din dosar.
Din întreg probatoriul administrat nu a rezultat însă că cele două certificate medicale au și fost depuse la societatea pârâtă, fiecare dintre părțile litigante având puncte de vedere contrarii în privința acestui aspect. Într-adevăr în litigiile de muncă regula este aceea că sarcina probei revine angajatorului, însă această obligație nu trebuie absolutizată, astfel că în situația în care angajatul susține o anume stare de fapt, care nu poate fi dovedită pe baza înscrisurilor întocmite în mod uzual de angajator, acestuia îi revine în egală măsură obligația de a dovedi faptul pretins.
Or, în cazul de față, nu s-a dovedit faptul că certificatele medicale ar fi fost depuse la societatea pârâtă, deși reclamanta avea posibilitatea de a solicita un număr de înregistrare care să confirme acest lucru.
Prin urmare, reclamanta nu este îndreptățită la plata drepturilor salariale pentru luna august, în condițiile în care aceasta s-a aflat în concediu medical, iar certificatele medicale nu au fost depuse la societatea pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să poată proceda la stabilirea indemnizației de concediu medical, corespunzător codului de indemnizație.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr.12 din 23.08.2013 cu consecința reîncadrării pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale la zi până la reîncadrarea în muncă, instanța a reținut că prin decizia nr.12 din 23.08.2013 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei S. A., în temeiul art.61 litera a din Codul muncii, începând cu data de 23.08.2013, pe motiv că în perioada 01.08._13 aceasta a săvârșit abaterea disciplinară constând în lipsa nejustificată de la locul de muncă.
Conform certificatelor medicale aflate la filele 13 și 14 din dosar, în perioada 01.08._13 reclamanta s-a aflat în concediu medical, certificate care, după cum s-a reținut mai sus, nu au fost depuse la societatea angajatoare. Instanța a reținut însă că potrivit OUG 158/2005 privind concediile si indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, persoanele asigurate, încadrate în muncă au dreptul la concedii medicale și la plata indemnizației aferente, pierderea capacității de muncă în cadrul unui contract individual de muncă implicând plata unor drepturi bănești și de către angajator.
Conform art.12 din acest act normativ indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă se suportă după cum urmează:
A. de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate temporară de muncă;
B. din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, începând cu:
a) ziua următoare celor suportate de angajator, conform lit. A, și până la data încetării incapacității temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia;
b) prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul persoanelor asigurate prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. C și alin.
De asemenea,potrivit art.36 “1) Calculul și plata indemnizațiilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se fac pe baza certificatului de concediu medical eliberat în condițiile legii, care constituie document justificativ pentru plată.
(2) Certificatul de concediu medical se prezintă plătitorului până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul.
(3) Plata indemnizațiilor se face lunar de către:
a) angajator, cel mai târziu odată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, pentru asigurații prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. A și B….”
Instanța amintește totodată că în conformitate cu disp.art.60 alin.1 lit.a Codul muncii, concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii.
Pentru a reține în cauză încălcarea dispozițiilor art. 60 alin.1 lit.a Codul muncii se impune a se face dovada faptului că pârâtei i se adusese la cunoștință până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla reclamanta, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situația în care angajatorul a luat cunoștință de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.
În ceea ce privește obligația salariatului de a aduce la cunoștința angajatorului starea de incapacitate, trebuie avute în vedere dispozițiile art.81 din Ordinul nr.60/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, ce statuează că asigurații au obligația de a înștiința plătitorii de indemnizații de asigurări sociale de sănătate asupra acordării concediilor medicale în termen de 24 ore de la data acordării, obligație ce există în sarcina salariatului chiar dacă, separat de aceasta, el are posibilitatea de a prezenta certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, astfel cum se stipulează în art.67 din același Ordin, precum și în art.36 alin.2 din OUG nr.158/2005.
Deși pârâta a susținut că nu a avut cunoștință despre starea de incapacitate temporară de muncă a reclamantei, această susținere este contrazisă de adeverința de la fila 12 din dosar, emisă chiar de societatea angajatoare și în care se face mențiunea că aceasta a fost eliberată fiindu-i necesară numitei S. A. la spital.
Rezultă așadar că între reclamantă și reprezentantul legal al societății pârâte a pârâtă au existat discuții anterior eliberării adeverinței în cauză cu privire la faptul că reclamanta avea probleme de sănătate.
Așa fiind, în mod nejustificat societatea pârâtă a emis decizia nr.12 din 19.08.2013 prin care a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei până la data de 23.08.2013, având în vedere că suspendarea opera de drept în condițiile art.60 alineat 1 litera a din Codul muncii, pârâta având cunoștință despre incapacitatea de muncă a reclamantei așa cum s-a reținut mai sus.
Pe de altă parte, în condițiile în care reclamanta și-a îndeplinit obligația de înștiințare a societății pârâte despre incapacitatea sa de muncă, în mod nelegal a fost emisă în data de 23 august 2013 decizia de concediere, înainte de expirarea perioadei în care reclamanta avea obligația de a depune certificatele medicale - 05 septembrie 2013, prin aceste certificate fiind practic justificată absența reclamantei de la serviciu.
Constatându-se ca fiind nelegală decizia de concediere, reclamanta este îndreptățită și la restituirea drepturilor salariale ce i se cuvin, începând cu data emiterii acestei decizii- 23.08.2013 și până la reintegrarea pe postul deținut anterior.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizației pentru concediul de odihnă pe anul 2012-2013, din probatoriul administrat în cauză a rezultat faptul că reclamanta a beneficiat de concediu în această perioadă.
În acest sens este de remarcat recunoașterea reclamantei din răspunsul la întâmpinare, în sensul că a primit banii pe concediul de odihnă(fila 51 din dosar), fapt confirmat de altfel și de către expertul desemnat în cauză.
Cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dublă a zilelor de sâmbătă și duminică precum și la plata orelor suplimentare efectuate,, instanța a reținut că în baza art. 137alin.1 din Codul muncii republicat, salariații beneficiază de repaus săptămânal de 2 zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.
În situația în care cele 2 zile de repaus se acordă în alte zile, salariații beneficiază de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau prin contractul individual de muncă potrivit prevederilor art.137 alin. 2 și 3 din Codul muncii republicat, iar în situațiile de excepție, în care zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, salariații au dreptul la dublul compensațiilor, conform prevederilor art. 137 alin.4 și 5 din Codul muncii republicat.
De asemenea, potrivit art. 120 alin.1 din Codul muncii republicat, munca prestată în afara duratei normale a timpului de lucru săptămânal prevăzută la art. 112 din Codul muncii republicat, este considerată muncă suplimentară.
În continuare, art. 123 alin.1 din Codul muncii republicat, prevede că, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art.122 alin.( 1) din Codul muncii republicat în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia .
La alin.2 din același articol se prevede că sporul pentru munca suplimentară acordat în condițiile prevăzute la alin.1, se stabilește prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă sau după caz, în cadrul contractului individual de muncă ,însă nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
În speță, din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză nu a rezultat faptul că reclamanta a prestat muncă suplimentară și nici în zilele de sâmbăta și duminica. Singura probă în sensul că reclamanta ar fi prestat activitate în perioada de repaus săptămânal este depoziția martorului B. M. E., care a declarat că pentru o perioadă scurtă, respectiv mai-iunie 2013 a fost colegă de serviciu cu reclamanta, lucrând în ture, iar sâmbăta și duminica lucrau prin rotație.
Susținerile acestui martor sunt în totală contradicție cu declarația celuilalt martor audiat în cauză- C. C. L., care a declarat că mergea aproape zilnic la cumpărături la magazinul unde lucra reclamanta în ture, împreună cu administratorul și nu-și amintește să o fi găsit vreodată pe reclamantă sâmbăta sau duminica.
De asemenea, a declarat că nu a văzut-o niciodată pe numita B. M. E. la magazinul la care lucra reclamanta.
Pe de altă parte, deși B. M. E. a declarat că în perioada menționată a întocmit și semnat recepții, expertul desemnat în cauză, în urma verificărilor efectuate, a constatat însă că nu au fost identificate astfel de recepții, iar în perioada aprilie-iulie 2013 doar reclamanta S. A. a fost angajatul societății.
În ceea ce privește orele suplimentare, nici măcar martorul propus de reclamantă nu a declarat că reclamanta ar fi prestat activitate în astfel de condiții, precizând că lucrau în ture de câte 8 ore. Oricum, așa cum s-a arătat mai sus, depoziția acestui martor este privită cu reticență de către instanță, în condițiile în care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
S-a reținut totodată că și expertul desemnat în cauză a constatat cu ocazia întocmirii raportului de expertiză faptul că din evidențele contabile existente la societate nu a rezultat că s-au prestat ore suplimentare, ori sâmbăta și duminica. De altfel, la dosarul cauzei au fost depuse și foile de prezență și ștatele de plată pentru perioada în discuție, din care rezultă un program de lucru de 8 ore zilnic de luni până vineri și plata integrală a drepturilor salariale.
Din considerentele mai sus expuse instanța nu a avut în vedere suplimentul la raportul de expertiză, prin care a fost calculată o variantă cu luarea în calcul a unui număr de 2 ore suplimentare pe zi și sâmbetele și duminicile, având în vedere că această variantă a fost întocmită exclusiv pe baza susținerilor reclamantei, susțineri care nu sunt însă în concordanță cu probatoriul administrat în cauză.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatoarea S. A. și intimata . criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Critica adusă de contestatoare sentinței instanței de fond vizează faptul că instanța trebuia ca funcție de probatoriul administrat să admită și celelalte capete de cerere.
Motivația că expertul nu a identificat că reclamanta a efectuat ore peste program sau sâmbăta și duminica nu este edificativă.
De aceia consideră relevantă depoziția martorei B. M. E. care este în concordanță cu realitatea și care relatează că lucrau sâmbăta și duminica prin rotație. Depoziția martorei C. C. L. este părtinitoare fiind atât prieten cât și vecin cu intimata.
Pe aceste considerente a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate.
În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile art.466 și următoarele C. pr.civ.
Intimata . în motivare a arătat că:
Instanța a interpretat greșit actele deduse judecații ceea ce a dus la aplicarea greșita a legii.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii atât în considerente dar exista contradicție între considerente si dispozitiv.
In fapt, a fost chemată în judecată de reclamanta S. A., pentru plata drepturi bănești, anularea deciziei de concediere, reîncadrare si plata tuturor drepturilor salariale de la reîncadrare.
Instanța, la fila 3 din sentința arată că :" nu s-a dovedit( de către reclamantă) faptul ca certificatele medicale ar fi fost depuse la societatea pârâta, deși reclamanta avea posibilitatea de a solicita un număr de înregistrare care să confirme acest lucru."
La fila 4 reține instanța din nou că certificatele :" nu au fost depuse la societatea angajatoare", însă, tot instanța vine și se contrazice în pag. 5 :" pârâta având cunoștința despre incapacitatea de muncă a reclamantei ,, precum și că:"în condițiile în care reclamanta și-a îndeplinit obligația de înștiințare a societății pârâte despre incapacitatea sa de muncă."
Totodată instanța reține la fila 5, în considerente că drepturile salariale i se cuvin din data de 23.08.2013, dar în dispozitiv precizează data de 28.08.2013.
Instanța corect precizează că:" Pentru a reține în cauză dispozițiile art. 60 alin. 1 lit.a Codul muncii se impune a se face dovada că pârâtei i se adusese la cunoștință până la momentul emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă starea de incapacitate în care se afla reclamanta, fiind evident că nulitatea deciziei de concediere nu poate opera în situația încare angajatorul a luat cunoștință de această stare ulterior deciziei de încetare a contractului de muncă.""
În speța, pârâta a luat la cunoștință de starea reclamantei, din perioada 01.08-27.08.2013 după emiterea deciziei contestate, odată cu cererea de instanța.
Instanța nu a aplicat corect disp. art. 60 alin.1 lit. a Codul muncii, ale OUG nr.158/2005 și ale art. 81 din Ordinul nr.60/2006, motivând că a știut despre această stare când a eliberat adeverința medicala.
Starea de incapacitate de muncă se dovedește numai printr-un certificat medical emis în condițiile legii de către unități competente. Simpla adeverință emisa de angajator nu dovedește starea de incapacitate de muncă, angajatorul nu are calitate de autoritate medicală să poată constata acest lucru. Certificatul medical este singurul document care dovedește starea de incapacitate de muncă a persoanei asigurate. Acesta are un model unic si se completează numai de medicul competent.
Cu alte cuvinte, o simpla adeverință nu ține loc de certificat medical, reclamanta avea obligația de a comunica în data de 07.08.2013 când a venit să solicite adeverința că în fapt ea este internata în spital din data de 01.08.2013 și că are nevoie de aceasta adeverință pentru externare și pentru eliberarea concediului medical.
Însa aceasta a mințit că fusese câteva zile plecată la țară unde a avut divergențe cu soțul, acesta agresând-o fizic și că intenționa să meargă la medicul legist.
Instanța nu a ținut cont de susținerile pârâtei dovedite cu înscrisuri și explicate succint și clar în întimpinare și notele scrise depuse de avocat la deliberarea pe fond în care se arăta că anularea deciziei nr.12/23.08.2013 prin care i-a fost încetat contractul de munca în temeiul art. 61 lit.a din Codul muncii, pe care o considera nelegală cu singura motivare că la momentul emiterii deciziei contestate reclamanta se afla în concediu medical și că societatea nu a efectuat o cercetare prealabilă.
Susținerea reclamantei este nefondată și nesusținută cu dovezi, întrucât a depus la dosarul cauzei documente din care rezulta contrariul.
Astfel, așa cum detalia și explicita în întâmpinare, a dovedit că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 251 alin.2 din Codul muncii și la fila 40 a dosarului se afla convocarea nr.10/12.08.2013 prin care reclamanta era invitată să ofere explicații pentru lipsa nejustificată de la serviciu începând cu data de 01.08.2013.
La fila 41 se afla copia confirmării de primire din data de 14.08.2013 a convocării de către reclamantă, iar la fila 45 a fost depus în copie procesul verbal nr. 11/16.08.2013 prin care s-a consemnat în fața martorilor neprezentarea reclamantei.
La fila 46 a fost depusă în copie decizia nr. 12/ 19.08.2013 prin care era suspendat pe o perioada de 5 zile contractul reclamantei în speranța că totuși aceasta se va prezenta la serviciu sau va da explicații privind lipsa nejustificată de la serviciu.
Singura susținere a reclamantei pentru capetele de cerere privind anularea deciziei și reintegrarea sa în muncă, este faptul că din data de 01.08.2013 până în data de 27.08.2013 ar fi fost internată în spital și ar avea concedii medicale.
Reclamanta nu a făcut dovada că a înștiințat angajatorul de aceasta stare de fapt, doar a depus la instanța în copie xerox aceste concedii medicale fără ca ele să poarte viza angajatorului. S-a prezentat personal la societate în data de 07.08.2013 ca să solicite o adeverință de salariat motivând că vrea să meargă la medicul legist ca a agresat-o fizic soțul.
Când i-a fost eliberată adeverința nu a informat pârâta că fusese internată și solicita adeverința pentru concediu medical.
Potrivit Art. 81 -(1) Asigurații au obligația de a înștiința plătitorii de indemnizații de asigurări sociale de sănătate privind apariția stării de incapacitate temporară de muncă și privind datele de identificare, respectiv numele medicului prescriptor și unitatea în care funcționează acesta. în termen de 24 ore de la data acordării concediului medical.
În situația în care apariția stării de incapacitate temporară de muncă a intervenit în zilele declarate nelucrătoare, asigurații au obligația de a înștiința plătitorii de indemnizații de asigurări sociale de sănătate în prima zi lucrătoare.
Pârâta a luat la cunoștința despre certificatele medicale odată cu acțiunea, acestea fiind depuse în copie xerox împreună cu acțiunea, deși fuseseră emise, primul la data de 07.08.2013 cel de-al doilea la data de 14.08.2013, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că nu a putut desemna un mandatar, că nu a putut comunica prin fax sau prin telegramă, adică prin una din aceste modalități, reclamanta nu a anunțat că se află în concediu medical, în termenul de 24 ore prevăzut la art.81 alin.1 din OUG nr. 158/2005 actualizată, dar nu le-a depus la angajator nici cel mai târziu în data de 5 a lunii următoare conform art. 36 din aceeași ordonanță potrivit căruia certificatul de concediu medical se prezintă plătitorului până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul (textul legal însă se referă la metodologia legală cu privire la calculul și plata indemnizațiilor) pentru incapacitate de muncă, certificatul de concediu medical se va depune la plătitor până cel mai târziu la sfârșitul lunii în care s-a eliberat certificatul medical.
Dispozițiile OUG nr.158/2005 reactualizată se coroborează cu ale art. 67 alin. 1 Ordin MSP 60/2006, Normele de aplicare a Legii nr.76/2002: Art.20.1(1) Obligația prevăzuta la art. 41 ațin. (1) lit. e) din lege se consideră îndeplinită în situația în care înștiințarea în scris cu privire la apariția stării de incapacitate temporară de muncă în cazul persoanei beneficiare de indemnizație de șomaj se realizează prin transmiterea, în termen de 24 de ore de la data acordării concediului medical, a unei declarații pe propria răspundere din care să rezulte . numărul certificatului de concediu medical, data acordării acestuia, numele medicului prescriptor și unitatea în care funcționează acesta, datele de identificare ale persoanei căreia i s-a eliberat certificatul de concediu medical și adresa la care această persoană va locui pe perioada valabilității concediului medical. (2) Declarația pe propria răspundere prevăzuta la alin. (1) se poate transmite prin una dintre următoarele modalități de comunicare: fax, postă, e-mail sau prin depunerea acesteia la agenția pentru ocuparea forței de munca unde este înregistrată persoana beneficiară de indemnizație de șomaj, în numele acestei persoane, de către un membru de familie sau. după caz. de către o alta persoana. (3) Termenul de 24 de ore de la data acordării concediului medical prevăzut la art.41 alin.(1) lit. e) din lege și la alin. (1) din prezentul articol se îndeplinește la sfârșitul zilei următoare datei în care s-a acordat concediul medical, în situația în care aceasta nu este declarată zi nelucrătoare, sau în prima zi lucrătoare, în situația în care acordarea concediului medical s-a realizat în zilele declarate nelucrătoare, sau la împlinirea termenului și cu Regulamentul de ordine interioara al angajatorului.
“Concediul de boală Art. 19 (1) În caz de îmbolnăvire, salariații au obligația să înștiințeze în scris compartimentul resurse umane privind apariția stării de incapacitate temporară de muncă și privind datele de identificare ale medicului prescriptor, respectiv numele și unitatea în care acesta funcționează, în termen de 24 de ore de la data acordării concediului medical.
În situația în care apariția incapacității temporare de muncă a intervenit în zilele declarate ca nelucrătoare înștiințarea se va face în prima zi lucrătoare. Totodată se va anunța și numărul de zile de absență. Dacă nu se respectă aceste cerințe, este posibil să nu se primească indemnizația în caz de boală.(2) Salariatul are obligația de a prezenta cât mai urgent la locul de munca certificatul medical care să justifice perioada respectivă. Certificatul trebuie vizat conform prevederilor legale în materie și luat în evidență de către conducere. în mod obligatoriu, perioada de absențe trebuie justificată prin prezentarea certificatului medical.(3) în orice moment unitatea își rezervă dreptul de a lua măsurile ce se impun dacă se dovedește că s-a comis un fals sau un abuz, sau dacă angajatul nu depune certificatele medicale corespunzătoare. Abuzul sau falsificarea pot constitui abateri disciplinare împotriva cărora pot fi luate măsurile de sancționare corespunzătoare.")
Deoarece reclamanta a recunoscut în fata instanței că nu are dovada depunerii la societate a concediilor medicale, îi sunt aplicabile sancțiunile prevăzute de art. 88.-“În înțelesul prevederilor O.U.G. nr. 158/2005, constituie refuzuri justificate la plata indemnizațiilor următoarele situații: d) neprezentarea certificatului de concediu medical în termenele prevăzute de lege; deci, nu suntem obligați să-i plătim aceste indemnizații medicale”, mai mult. noi nu ne putem recupera acești bani de la Casa de Sănătate pentru că nici noi nu am fost în posesia concediilor medicale și nu a efectuat procedura legala cu aceasta.
Obligarea angajatorului la plata despăgubirilor respective pornește însă și are în vedere culpa angajatorului cu privire la nelegalitatea deciziei.
În speță, se poate observa că nu există culpa mea în nelegalitatea deciziei de sancționare în raport cu prevederile art. 60 din Codul muncii, deoarece nici la data emiterii deciziei de concediere și nici la data comunicării acesteia angajatorul nu a avut cunoștință de faptul că reclamanta se afla în incapacitate temporară de muncă.
Mai mult se poate spune că reclamantei îi revine culpa pentru emiterea deciziei respective deoarece certificatul medical a fost emis la data de 01.08.2013 valabil până inclusiv în data de 14.08.2013, iar dovada primirii convocării pentru justificarea absențelor nemotivate este în data de 14.08.2013 când reclamanta semnează personal confirmarea scrisorii prin care primea convocarea, deci, anterior emiterii deciziei contestate și anterior comunicării acestei decizii, reclamanta putând să aducă la cunoștință faptul că se află în incapacitate de muncă.
Chiar în momentul când a venit să solicite eliberarea adeverinței de salariat trebuia sa aducă la cunoștința faptul că din data de 01.08.2013 se afla internată în spital și că atunci, în
data de 07.08.2013, când solicita adeverința, este externată si i se eliberează certificatul medical.
Mai mult, reclamanta, în data de 14.08.2013 după ce semnează recipisa de confirmarea primirii scrisorii de convocare pentru a explica lipsa nemotivată de la serviciu, cu toate ca avea concediu medical pentru data de 14.08.2013 se duce și se internează din nou, având o suprapunere de concedii medicale pentru data de 14.08.2014.
Instanța trebuia sa retină reaua-credința a reclamantei și faptul că intenția ei a fost vădită de a profita, de a câștiga drepturi necuvenite legal.
Susținerea reclamantei în sensul că ar fi fost în imposibilitate de a anunța de acest fapt nu poate fi primită, reclamanta nefăcând o asemenea dovadă, încunoștințarea putându-se face și altfel decât deplasându-se la sediu.
Aceasta cu atât mai mult cu cât avea cunoștință că este cercetată disciplinar și era posibilă o sancțiune împotriva sa din moment ce a primit convocarea în data de 14.08.2014.
Neexistând deci, culpa în sarcina pârâtei în emiterea deciziei atacate, nu poate opera nici răspunderea pentru eventualele prejudicii aduse reclamantei ca urmare a concedierii nelegale, astfel că cererea reclamantei de obligare la despăgubiri cât și la anularea deciziei de concediere se impune a fi respinsă, ceea ce trebuia să dispună însăși instanța de fond.
A solicitat, ca în temeiul art.480 C.pr.civ., să fie admis apelul, în sensul schimbării în totalitate a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea cererii reclamantei ca nefondată.
A solicitat cheltuieli de judecată.
In drept a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 466-482 C.pr.civ., coroborat cu art.6 parag.1 CEDO, art. 451-155 C.pr.civ.
Cu privire la motivele de apel a depus întâmpinare intimata ., solicitând respingerea apelului declarat de reclamantă ca nefundat, arătând că declarația martorei B. M. este minicinoasă, și este singura probă folosită de aceasta în dovedirea acțiunii.
Apelurile sunt nefondate.
Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a dispozițiilor art.479 alin.(1), teza a II-a C.pr.civ., constată că nu subzistă nici motive de ordine publică și nici alte motive care să poată duce la schimbarea sau anularea acesteia.
Astfel, nu sunt întemeiate criticile apelantei contestatoare cu privire la concluziile la care a ajuns expertul contabil care a efectuat expertiza, în condițiile în care au fost avute în vedere la efectuarea acesteia fișele de pontaj pentru perioada aprilie-august 2013, statele de salarii pentru aceeași perioadă și evidențele contabile, pe care instanța le-a coroborat cu depozițiile martorilor audiați și celelalte înscrisuri doveditoare.
De aceea, nu poate fi primite ca fondate nici celelalte critici ale apelantei contestatoare cu privire la faptul că este relevantă numai depoziția martorei B. M. E., iar susținerea că depoziția martorei C. C. L. ar fi părtinitoare pentru că este prieten și vecin cu intimata, nu a fost dovedită și nici împrejurarea că cele declarate de aceasta nu ar corespunde realității obiective.
Nu sunt întemeiate criticile apelantei cu privire la interpretarea eronată de către instanță a depozițiilor martorilor audiați în cauză, în condițiile în care acestea au fost coroborate cu înscrisurile doveditoare, respectiv state de plată privind plata drepturilor salariale, precum și concluziile expertizei contabile.
Nici criticile apelantei intimate nu sunt întemeiate, în condițiile în care instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă în cauză a dispozițiilor legale relevante, reținând judicios că în raport de probele administrate în cauză, reclamanta a adus la cunoștință apelantei intimate starea de incapacitate de muncă, aspect care a rezultat chiar din conținutul adeverinței emise de angajator.
În consecință, este corect raționamentul instanței de fond potrivit căruia era evidentă starea de incapacitate în care se afla contestatoarea, astfel că la data emiterii deciziei de concediere au fost încălcate dispozițiile art.60 alin.1 lit.a Codul muncii, în temeiul cărora nu se poate dispune concedierea salariaților pe durata incapacității temporare de muncă.
În aceste condiții nu se poate reține nici existența unor contradicții între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia cu privire la data la care apelanta intimată a aflat despre starea de incapacitate a contestatoarei și nici cu privire la data de la care i se cuvin drepturile salariale recunoscute de către instanță, respectiv data de 23.08.2014 sau data de 28.08.2014, întrucât aceste ultime aspecte pot constitui obiectul unei simple erori materiale.
În acest sens, a rezultat cu certitudine potrivit considerentelor că plata drepturilor salariale se face cu începere de la data de 23.08.2014 până la reintegrarea efectivă.
Criticile aduse de apelanta intimată cu privire la efectuarea cercetării prealabile, respectiv convocarea contestatoarei, nu sunt fondate și nu prezintă relevanță, în condițiile în care instanța de fond a concluzionat corect că în speță a fost emisă decizia de concediere în perioada în care aceasta se afla în incapacitate temporară de muncă, astfel că exista un impediment legal în ceea ce privește luarea acestei măsuri.
Nu sunt întemeiate nici criticile care privesc inexistența culpei apelantei intimate, în condițiile în care s-a reținut că nu a fost respectată procedura legală privind concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau pentru abateri repetate de la regulile de disciplina muncii, după cum s-a arătat în precedent.
Hotărârea pronunțată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, așa cum prevede art.425 C.pr.civ.
Nefiind întemeiate nici celelalte critici invocate de apelanta intimată, în temeiul art.480 C.pr.civ., apelurile se privesc ca nefondate și se resping, menținându-se soluția instanței ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de contestatoarea S. A., domiciliată în Tg.J., Calea Eroilor, nr.38, județul Gorj și intimata ., cu sediul la cabinet avocat P. R. M., din Tg.J., .,., județul Gorj, împotriva sentinței civile nr.965 din 17 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ .
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Septembrie 2014
Președinte, S. P. | Judecător, M. L. | |
Grefier, F. I. |
Red.jud.M.L.
Jud.fond M.V.
Teh.red. A.G./4 ex
Data:13.10.2014
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 94/2014. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 4378/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
