Despăgubire. Decizia nr. 2123/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2123/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 23-05-2014 în dosarul nr. 10320/101/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2123
Ședința publică de la 23 Mai 2014
Completul constituit din:
Președinte: S. A. C.
Judecător: M. M.
Grefier: A. Golașu
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă . Locomotive și Utilaje „CFR IRLU” SA, cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 734/05.02.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. N., B. V., B.-M. G., D. C., E. V., G. M.-V., G. N., M. V., M. M., M. M., N. I., Ș. M., S. D., V. C., V. T. D., V. M.-F., Z. D., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru intimații-reclamanți avocat substituent B. V., cu delegație la dosar, lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelul este declarat și motivat în termen legal, în cadrul procedurii prealabile fiind depusă la dosar întâmpinare și răspuns la aceasta.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea apreciază că nu se impune pronunțarea cu privire la estimarea duratei procesului, motiv pentru care constată, potrivit art. 482 raportat la art. 244 Noul Cod proc. civ., încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra apelului.
Avocat substituent B. V. pentru intimații-reclamanți depune la dosar concluzii scrise și cere respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, punctând referitor la clauzele inserate în CCM că acestea au fost negociate fiind acceptate de părți prin semnarea acestuia. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, dacă au fost dovedite.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința nr.734/05.02.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B. N. – CNP:_, B. V. – CNP:_, B.-M. G. – CNP:_, D. C. – CNP:_, E. V. – CNP:_, G. M.-V. – CNP:_, G. N. – CNP:_, M. V. – CNP:_, M. M. – CNP:_, M. M. – CNP:_, N. I. – CNP:_, Ș. M. – CNP:_, S. D. – CNP:_, V. C. – CNP:_, V. T. D. – CNP:_, V. M.-F. – CNP:_, Z. D. – CNP._, toți cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat N. I. C. cu sediul în Dr. Tr. S.. .. 14, .. M. în contradictoriu cu pârâta . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE - CFR IRLU S.A – C.: RO_, cu sediul în București, .. 38, sector 1, cont IBAN – RO72 RZBR_ 1848, deschis la Banca Raiffeisen Bank – București., Sucursala Grivița.
S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale rezultate dintre salariile calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011/2012, 2012/2014, anexa 1 și drepturile salariale efectiv încasate aferente perioadei 01.01._13, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății și să plătească dobânda legală calculată pentru aceste sume de la data de 01.11.2013 și până la data plății efective.
A fost obligată pârâta la plata contribuțiilor la bugetul de stat pentru aceste sume.
S-a dispus obligarea pârâtei la 1700 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Reclamanții B. N., B. V., B.-M. G., D. C., E. V., G. M.-V., G. N., M. V., M. M., M. M., N. I., Ș. M., S. D., V. C., V. T. D., V. M.-F., Z. D. au calitatea de angajați cu contract de munca pe perioada nedeterminată la . Locomotive si Utilaje – CFR IRLU SA desfășurându-si efectiv activitatea la Secția IRLU C. – Atelier RC S..
Prin acțiune reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu valoarea următoarelor drepturi neacordate: să calculeze și să plătească diferențele dintre salariile calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, ce trebuia luat în calcul ca fiind clasa 1 la aplicarea claselor de ierarhizare, conform art. 7 alin. 3 și art. 106 alin. 8 coroborate cu Anexa nr. 1 din CCM încheiate la nivel de societate pentru pe anii 2011-2012 și 2012-2014 precum și cu HG privind salariul minim pe economie și drepturile salariale electiv plătite pe perioada 01.01._13, în funcție de timpul efectiv lucrat, iar pe perioada 01.02._13 în raport de un salariu de 750 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și pe perioada 01.07._13 în raport de un salariu de 800 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, având în vedere HG nr. 23/2013
Conform Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anii 2011 -2012 (nr. 99/2011) și pe anii 2012- 2014 (_/22.04.2012) salariul personalului din . cuprinde: salariul de bază, care se stabilește în raport de pregătirea, competențele, răspunderea și complexitatea sarcinilor funcției ocupate, sporuri la salariul de bază, adaosuri, premii pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală.
Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform anexei 1 la contractul colectiv de muncă în care se indică pentru fiecare clasă de salarizare, nivelul salariului de bază brut, clasei 1 de salarizare fiindu-i aferente valoarea de 700 lei.
Conform anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2011 -2012 și 2012- 2014 părțile au negociat doar grila de salarizare cu clasa de salarizare și salariile aferente fiecărei clase, fără a negocia coeficienții de ierarhizare.
Potrivit părții finale din anexa 1 s-a stabilit că la următoarele discuții privind un nou contract colectiv de muncă să negocieze salariile de bază brute corespunzător fiecărei clase de salarizare conform formulei de calcul și a coeficienților de ierarhizare existenți în cap. XI din contractul colectiv de muncă (salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se calculează după formula S= sclasa1 x K, unde S este salariul de bază corespunzător clasei de salarizare respective; s clasa 1 – salariul de bază clasei 1 de salarizare; K – coeficientul de ierarhizare a clasei de salarizare .
Așa cum a susținut pârâta pe anii 2011 și 2012 și 2013 au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care s-a stabilit salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, salariul de bază brut fiind calculat fără aplicarea coeficientului.
Potrivit art. 162 Codul Muncii nivelurile salariilor minime se stabilesc prin contracte colective de muncă și conform art 164, alin.2 Codul Muncii angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul minim brut pe țară.
Deși a respectat aceste prevederi, angajatorul nu a respectat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, încălcând astfel dispozițiile art 40, alin.2, lit c din Codul Muncii potrivit cărora angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Din înscrisul depus la dosarul cauzei privind evoluția salariului de încadrare al reclamanților pe perioadele 01.01._11 și 21.02._13 la calcularea salariului de încadrare ale acestora nu au fost respectate valoarea clasei 1 de salarizare de 700 lei, ci s-a pornit de la valoarea de 600 lei.
Ca atare sub acest aspect acțiunea reclamanților a fost apreciată ca întemeiată motiv pentru care a fost obligată pârâta să plătească diferențele de drepturi salariale rezultate dintre salariile calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare conform contractului colectiv de muncă și drepturile efectiv încasate aferente perioadei 01.01._13.potrivit art. 253, alin.1 Codul muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Ori prin neplata drepturilor salariale calculate conform negocierilor concretizate în contractul colectiv de muncă prejudiciul material produs reclamanților este evident, iar neplata salariului este o faptă ilicită a angajatorului.
Pentru repararea integrală a prejudiciului se impune atât actualizarea cu indicele de inflație a diferențelor de drepturi salariale cât și acordarea dobânzii legale calculate la aceste sume.
Mai mult art. 166 Codul muncii prevede că plata nejustificată sau cu întârziere a drepturilor salariale poate determina obligarea angajatorului la daune interese.
Actualizarea creanței cu indicele de inflație și plata dobânzilor legale nu constituie o îmbogățire fără justă cauză a salariatului ci reprezintă o justă și integrală reparare a prejudiciului.
Actualizarea creanței este un procedeu matematic care asigură păstrarea valorii reale a obligației iar dobânda legală este prețul. lipsei de folosință a bunului, care își are temeiul în Codul civil (art 1531 -1535 Cod civil).
În conformitate cu art 40, lit f Codul muncii s-a a dispus și plata către bugetul asigurărilor de stat a contribuțiilor datorate de angajator.
Reclamanții au solicitat ca salariile să le fie calculate în raport de salariul de bază, minim brut de 670 lei/ 700 lei prevăzută în HG 1193/2010 și 1225/2011 și de 750 lei prevăzut în HG 23/2013.
Potrivit HG 1193/2010 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei iar începând cu 01 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut se stabilește la 700 lei potrivit HG 1225/2011, el devenind începând cu 01.02.2013 de 750 lei conform HG 23/2013.
Sub acest aspect acțiunea reclamanților nu a fost apreciată ca fiind întemeiată deoarece nu s-a putut identifica valoarea salariului de bază minim brut prevăzut de actele normative mai sus arătate cu valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare din grila de salarizare prevăzută în contractul colectiv de muncă.
Dispozițiile legale menționate au creat obligații pentru angajatori numai sub aspectul cuantumului salariilor de bază minime brute ce urmau a fi achitate în perioada de referință a fiecărui act normativ menționat, când în stabilirea salariului de bază al unui salariat intervin elemente care asigură depășirea acestui nivel, dispozițiile legale menționate nu mai pot fi incidente în sensul că sumele menționate în aceste acte să fie utilizate pentru determinarea salariilor de bază al salariatului.
Pe de altă parte salariul de bază negociat prin contractul colectiv de muncă a respectat actele normative respective, fără a se putea face o identificare însă între valoarea salariului minim garantat în plată cu valoarea clasei 1 de salarizare de la care s-a plecat în stabilirea salariului de bază conform fiecărei clase profesionale.
Văzând si dispozițiile art. 453 c.pr.civ a fost obligată pârâta la 1700 lei cheltuieli de judecată..
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâtă . Locomotive și Utilaje „CFR IRLU” SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În concret, criticile aduse hotărârii atacate se structurează astfel:
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanța în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei pentru perioada 01.06._14. În aceste condiții chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea plata diferențelor drepturilor salariale in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei ar fi trebuit in virtutea rolului sau activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită.
De asemenea, contrar celor reținute de prima instanța prin hotărârea atacată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază corespunzător clasei de salarizare așa cum relevă grilele de salarizare din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014. Cu toate acestea instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect dând o soluție greșita în sensul obligării . la plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi.
Superficialitatea instanței de fond este relevată de faptul că prin considerente reține în mod greșit că în perioada 2011 drepturile intimatului-reclamant își găsesc temeiul legal în CCM la nivel de unitate potrivit art.7. Or printr-o analiză atentă a probelor administrate în prezenta cauză instanța de fond ar fi putut să observe faptul că prevederile înscrise la art.7 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 se coroborează cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l în vederea emiterii unei opinii juste asupra utilizării coeficienților de ierarhizare. Prin urmare, singura concluzie judicioasă care se impunea în acest sens consta în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim.
Astfel chiar dacă a arătat că în CCM încheiat la nivel de unitate 2011/2012 partenerii sociali au convenit ca pentru calculul salariului nu se mai uzitează coeficienții de salarizare și ca atare nici formula de calcul, ci se aplică grila de salarizare Anexa 1, prima instanță a reținut în mod greșit că salariul minim a fost stabilit în baza formulei de calcul S= S clasa 1 *K și pentru a demonstra acest lucru exemplifica prin împărțirea salariului intimatului la clasa de salarizare aferentă. Or soluția instanței este total greșită atâta timp cât prin cele doua Contracte colective de muncă cu aplicabilitate 2011 și 2012 s-a stabilit ca fiecare salariat va avea salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare aferentă funcției pe care o deține așa cum sunt prezentate prin Anexa 1 - grila de salarizare. Nici o clauză din cele doua CCM încheiate la nivel de unitate nu prevede modalitatea de calcul prezentată de prima instanța prin hotărârea atacată (utilizarea formulei de calcul) ceea ce denotă incapacitatea instanței de fond de a analiza și corobora actele depuse la dosarul cauzei în acest sens. La o analiză minuțioasă a acestor acte prima instanța ar fi putut observa că această formulă de calcul pentru stabilirea salariului fiecărui salariat era prevăzută în CCM încheiate la nivel de unitate în anii anteriori.
Astfel, contrar celor susținute prin cererea introductivă de chemare în judecată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare obținută de fiecare salariat (aferenta funcției pe I care o deține) conform Anexei 1 - grila de salarizare - din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/1014.
În aceste condiții învederează instanței de judecată faptul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, concluzie desprinsă din coroborarea art. 7 cu art. 105 alin. 8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr. 1 care indică pentru fiecare clasă de salarizare nivelul salariului de bază brut, clasei de salarizare 1 fiindu-i aferentă valoarea de 700 lei.
Ca atare, învederează instanței de control judiciar analizarea acestor aspecte sesizate prin cererea de apel, inclusiv în considerația principiului că menținerea hotărârii atacate este de natură a conduce la îmbogățirea fără justă cauză în persoana părții reclamante.
Pe parcursul derulării cauzei și-au susținut și argumentat părerile formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței care relevă că intimatul-reclamant își motivează cererea invocând clauze inserate în (contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi în condițiile în care în acea perioadă la nivelul . erau în vigoare și prin urmare aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității 2009/2010, 2011/2012 .
Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza prin analiza textelor legale care relevă ca având aplicabilitate mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel.
Potrivit art.247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior". În esență acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe care-1 invocă intimatul - petent ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
În mod incontestabil Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declară că subscrisa societate se află în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or acest ultim document nu reprezintă un act unilateral așa cum lasă să se înțeleagă prima instanța ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, subscrisa societate pe de o parte și sindicatele reprezentative pe de altă parte.
Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază și semnează Contractul colectiv de muncă în numele salariaților. D. urmare daca instanța de fond analizând atitudinea subscrisei a concluzionat că nu se poate invoca propria culpa, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant prima instanța ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale.
Astfel, au susținut că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți deoarece . nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001. (împrejurarea ca . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este relevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, și anume, conform art.11 alin.l lit.c) din Legea nr. 130/1996, text ce are următorul conținut: „ (1) Clauzele contractelor colective de munca produc efecte, după cum urmează: c) pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca”.
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigura întreținerea și repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de « transport». Prin analogie dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, căci activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la alin.11 lit.c din Legea 130/1996 și la art.8 alin.l din aceeași lege.
Clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale instituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
De altfel, prima instanța ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-si efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
În ceea ce privește obligarea . plata sumei de 1700 lei reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat apreciază că prima instanță nu a avut în vedere valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării, dar și complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu pentru apărător se justifică cu atât mai mult cu cât s-a constatat că cererea de chemare în judecată a intimaților- reclamanți s-a transformat deja într-un formular tipizat uzitat de majoritatea salariaților . care au calitatea de reclamanți în cauzele cu obiect identic aflate pe rolul Tribunalului M. –Secția CMAS și a altor instanțe de judecată din țară, motiv pentru care nu s-ar justifica un onorariu un onorariu atât de ridicat față de sumele care au fost solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată în cauzele cu obiect identic aflate pe rolul aceleiași instanțe.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră netemeinică având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. l și art. 8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Aceeași reglementare se regăsea și la art. 1 și art.8 din OG nr.8/2000 cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002.
Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale.
Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art.l66 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație.
Dobânda legală reglementată de art.1088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l.535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.
În dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art.l66 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plata a drepturilor salariale se transformă în daune interese potrivit art.l530 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art.l66 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea justificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor.
Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de previziune urmărindu-se că dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plații.
De altfel, chiar Curtea Constituționala, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței valoarea ei reală.
În final se apreciază că prima instanță nu și-a manifestat pe deplin rolul său activ pentru o justă soluționare a acțiunii.
Solicită admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecății, iar pe fond respingerea acțiunii.
Și-a întemeiat apelul pe prevederile ar. 466 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă.
La data de 02.04.2014, intimații reclamanți au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, iar conform art. 453 C.pr.civilă obligarea apelantei la cheltuieli de judecată în sumă de 1700 lei reprezentând onorariu avocat, sens în care atașează la dosar chitanța nr. 25/28.03.2014.
La data de 14.04.2014, apelanta pârâtă . formulează răspuns la întâmpinare prin care solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat cu respingerea acțiunii ca nefondată.
Apelul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.
În aplicarea art. 2 alin 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, Curtea constată că, acordul colectiv încheiat în anul 2011 a fost aplicabil în perioada 21.02._12. Pentru această perioadă, salarizarea în cadrul . a fost prevăzută de art.7 din CCM și Anexa 1 la contract. Dispozițiile cu caracter general aplicabile, respectiv art. 7 alin. 3, prevedeau că salariile de bază se stabilesc pe clase de salarizare, în funcție de coeficienții de ierarhizare și formula de calcul din anexă.
Anexa 1 enumeră clasele de salarizare și salariile de bază brute, începând cu clasa I, căreia i se cuvine un salariu de bază minim brut de 700 lei. Chiar dacă în respectiva anexă nu se mai menționează expres coeficienții de ierarhizare, ci doar clasa de salarizare și salariul minim brut cuvenit fiecărei clase, mențiunea din art. 7 alin 3 este obligatorie pentru părți. Rezultă, așadar, că partenerii sociali au înțeles ca și în anul 2011, sub imperiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, să se ia în calcul coeficienții de ierarhizare, care erau prevăzuți anterior în contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010.
Numai în acest fel s-ar da valoare clauzei inserate la art. 7 alin 3, clauză care, potrivit art. 977 și 978 cod civil, având un înțeles îndoielnic și fiind contestată de părți, trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, potrivit intenției comune a părților.
Dacă dispozițiile art. 7 alin 3 din CCM unic la nivel de unitate pentru anul 2011 ar fi interpretate potrivit susținerilor apelantei, adică prin excluderea coeficienților de ierarhizare din formula de calcul a salariului, ar însemna că se încalcă dispozițiile art. 978 Cod civil, clauza respectivă ar fi lipsită de orice conținut, prin urmare, ar deveni inaplicabilă.
Așadar, se constată că și pentru anul 2011, în perioada de valabilitate a CCM, pârâta nu a respectat prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii și pe cele contractuale și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (dacă împărțim salariul de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției rezultă un salariu mai mic de 700 lei).
Ca urmare, este legală și temeinică soluția de admitere a acțiunii pentru perioada până la 21.02._12.
Instanța de apel constată, însă, că sunt fondate criticile apelantei perioadele 01.01._11 și 23.03.2012 – 31.10.2013.
Pe durata acestor perioade, în unitate și la nivel de ramură nu au existat acorduri colective în vigoare, iar după data de 12.04.2012 a intrat în vigoare CCM la nivel de unitate înregistrat sub nr. 130/12.04.2012.
Prin acest contract, s-a modificat modalitatea de salarizare a personalului, dispozițiile art. 7 din contract fiind în sensul că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei 1, anexă ce a prevăzut doar salariul de bază minim brut începând cu 700 lei.
Spre deosebire de contractul colectiv anterior, în anul 2012 părțile au înțeles să excludă coeficienții de ierarhizare, dispoziția contractuală fiind clară, în sensul că stabilirea salariului trebuia să se efectueze prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei evidențiat de grilele de salarizare în cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate.
Din modul în care a fost formulată acțiunea rezultă că reclamantul a învederat instanței că nu i-au fost achitate drepturile salariale conform acestor contracte colective, dar, deși a cerut aplicarea contractului încheiat în anul 2012, a făcut referire și a citat doar dispozițiile din contractul încheiat în anul 2011 la nivel de unitate, adică acea normă contractuală care cuprinde trimiterea la coeficienții de ierarhizare.
Reclamantul nu a susținut că în anul 2012 nu i s-a aplicat salariul de bază minim brut de 700 lei, ci a solicitat ca acesta să fie calculat și prin aplicarea formulei de calcul anterioare, expusă pe larg în sentința primei instanțe, ceea ce nu mai este posibil în condițiile modificării contractului.
Nemaifiind în vigoare un contract colectiv de muncă la nivel de ramură sau de grup de unități, reclamantul nu mai poate invoca pentru perioadele specificate mai sus aplicabilitatea cu prioritate sau în mod direct a negocierilor colective de la nivel superior, singurul contract aplicabil fiind acela în care părțile au convenit ca salarizarea să se facă doar prin respectarea salariului de bază minim brut aplicabil diferențiat fiecărei clase de salarizare.
Reclamantul nu a invocat și nici nu s-a dovedit că după această dată, salariul efectiv încasat a fost mai mic față de cel ce trebuia calculat potrivit acordului colectiv valabil pe anul 2011.
Referitor la critica apelantei privind reactualizarea acestor drepturi și acordarea dobânzii legale, Curtea reține următoarele:
Drepturile bănești acordate de prima instanță au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, potrivit art. 166 alin.4 Codul muncii.
Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste drepturi bănești prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daunele interese la care este îndreptățit reclamantul pentru întârzierea nejustificată a plății acestora.
Prin acordarea acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație nu înseamnă că va fi obligată apelanta la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul plății. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plății, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.
Daunele interese pentru neexecutarea obligației de plată la care fac trimitere dispozițiile art.166 alin.4 Codul muncii și care cuprind dobânda legală, așa cum prevedeau dispozițiile art.1088 Cod civil, au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată.
Prin obligarea apelantei la plata acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului. Considerentele expuse și dispozițiile legale invocate sunt specifice tuturor raporturilor obligaționale, inclusiv celor de dreptul muncii.
În concluzie, instanța apreciază ca fondată critica vizând îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului și aplicarea greșită a dispozițiilor contractuale privind salarizarea în ceea ce privește perioadele 01.01._11 și 23.03.2012 – 31.10.2013, astfel că potrivit art. 480 cod procedură civilă, constatând că dispozițiile legale și contractuale au fost greșit aplicate de tribunal pentru respectivele perioade de timp, se va admite apelul.
Se va schimba în parte sentința în sensul că pârâta-apelantă este obligată să plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale acordate și cele cuvenite, calculate conform art. 7 coroborat cu Anexa nr. I din CCM la nivel de unitate pentru anul 2011/2012, numai pentru perioada 21.02._12, sume actualizate cu rata inflației de la data fiecărei scadențe până la data plății efective, la care se va adăuga dobânda legală de la data de 01.11.2013 și până la data plății efective.
Referitor la motivul de apel vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată, Curtea apreciază că în raport de disp. art. 453 alin. 2 NCPC – pretențiile reclamanților sunt parțial admisibile -, dar și în raport de disp. art. 451 alin. 2 NCPC – caracterul disproporționat al cuantumului cheltuielilor de judecată în condițiile unei cauze fără o complexitate deosebită -, se impune ca pârâta–apelantă să suporte plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, numai la nivelul sumei de 850 lei, în loc de 1700 lei, cum în mod eronat s-a reținut în primă instanță.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței vizând obligarea pârâtei la plata contribuțiilor la bugetul de stat, dar numai pentru drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între data de 21.02.2011 și data de 22.03.2012, întrucât toate cererile referitoare la perioadele 01.01._11 și 23.03.2012 – 31.10.2013 vor fi respinse, iar soluția de admitere a fost schimbată în raport de considerentele mai sus expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă . Locomotive și Utilaje „CFR IRLU” SA, cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 734/05.02.2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. N., B. V., B.-M. G., D. C., E. V., G. M.-V., G. N., M. V., M. M., M. M., N. I., Ș. M., S. D., V. C., V. T. D., V. M.-F., Z. D., având ca obiect drepturi bănești.
Schimbă în parte sentința în sensul că pârâta-apelantă este obligată să plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale acordate și cele cuvenite, calculate conform art. 7, coroborat cu Anexa nr. I din CCM la nivel de unitate pentru anul 2011/2012, numai pentru perioada 21.02._12, sume actualizate cu rata inflației de la data fiecărei scadențe până la data plății efective, la care se va adăuga dobânda legală de la data de 01.11.2013 și până la data plății efective.
Respinge cererile vizând perioadele 01.01._11 și 23.03.2012 – 31.10.2013.
Obligă pârâta – apelantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, în cuantum de 850 lei, în loc de 1700 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 23 M. 2014.
Președinte, S. A. C. | Judecător, M. M. | |
Grefier, A. Golașu |
Red.Jud.A.S.C.
Tehn.I.C./Ex.20/10 06 2014
Jud.Fond/ L.V. E.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 191/2014. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
