Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 358/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 358/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 6846/63/2013
Dosar nr._ ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 358/2014
Ședința publică de la 10 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. M.
Judecător A. M.
Grefier G. Ț.
****************
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 03.02.2014, privind apelului declarat de reclamantul N. M.., împotriva sentinței civile nr.6096 din 30.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. I. S.A., având ca obiect drepturi bănești.
Procedura de citare este legal îndeplinită fără citarea părților.
Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 03.02.2014 care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța în conformitate cu prevederile art. 260 c.pr.civ, a amânat pronunțarea la data de 10.02.2014.
În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA:
Asupra apelului civil de față;
Tribunalul D. prin sentința civilă nr.6096 de la 30.09.2013 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de prevederile art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii invocată de pârâtă
A respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul N. M., cu domiciliul comuna Terpezița, ., județul D., împotriva pârâtei ., cu sediul în București, .. 38, sector 1.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Asupra excepției prescripției întemeiată pe dispozițiile art.268 alin.1 lit.e Codul Muncii, invocată de pârâtă, analizată cu prioritate, instanța a constatat că este neîntemeiată, deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art. 154 din codul muncii, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 283 al. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora, pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Ca urmare, instanța a constatat neîntemeiată excepția, cererea fiind formulată în termenul legal.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a fost angajatul societății pârâte, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Cu privire la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă aferent anului 2010, se reține că:
Potrivit art. 50 alin 3 din contract colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2010 s-a prevăzut acordarea unei prime de vacanță (ajutor pentru recuperarea forței de muncă) egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă.
Conform statului de plată depus la fila 43 se constată că pârâta a achitat reclamantului o astfel de primă pentru anul 2010, stabilita la clasa 20 de salarizare, negociată la nivel de unitate, așa cum prevede textul menționat anterior din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pentru anul 2011, în contractul colectiv de muncă negociat la nivelul unității s-a stabilit că prima de vacanță urmează să fie negociată. Din redactarea textului, rezultă că pentru anul 2011 partenerii sociali nu au înțeles să mai includă în contract, acordarea primei de vacanță.
În ceea ce privește prima de vacanță aferentă anului 2012, la art. 49 din contract colectiv de muncă negociat pentru anul 2011/2012 nu a mai fost prevăzută acordarea primei.
Pentru motivele care vor fi dezvoltate în continuare, instanța a apreciat că dispozițiile privitoare și la prima de vacanță incluse în contract colectiv de muncă la nivel de ramură sau la nivel de grup de unități nu sunt aplicabile.
Astfel, în ceea ce privește salariul suplimentar, ajutoare materiale eferente sărbătorilor de Paști, C. și Ziua Feroviarului s-a reținut că:
În conformitate cu art. 30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități s-a prevăzut acordarea unui salariu suplimentar astfel: „ pentru munca desfășurata in cursul unul an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda si trimestrial, in baza hotărârii Consiliului de Administrație, luata cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar".
Textul a fost preluat și de contractul colectiv încheiat la nivelul unității cu o modificare, sintagma "vor beneficia" fiind înlocuită de " poate primi" cu referire la personalul societății.
Din întregul text al art. 30 din ambele contracte colective rezultă însă o condiție pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Reclamantul a pretins că în situația diferențelor ce rezultă din cele două texte ale contractelor colective se aplică direct dispoziția din contractul colectiv la nivel de grup de unități, dispoziția din contractul aplicabil la nivel de unitate fiind inferioară .
Sub acest aspect, instanța a apreciată că potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în perioada vizată în cererea de față) clauzele cuprinse în contractele negociate cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din lege sunt lovite de nulitate care se constată la cererea părții interesate de către instanța competentă.
Astfel, în situația în care clauzele unui contract colectiv de muncă sunt considerate inferioare celor negociate în contractul colectiv încheiat la nivel superior, partea interesată poate cere în instanță să se constate nulitatea sa. După obținerea unei hotărâri în acest sens, trebuie demarată renegocierea clauzei, pe parcursul căreia clauzele anulate se înlocuiesc cu prevederile favorabile cuprinse în lege și/sau contractele colective de muncă, după caz.
Din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 8 și art. 24 din Legea nr. 130/1990 rezultă, în opinia instanței, că doar în situația în care un anumit drept nu a fost prevăzut în contractul colectiv încheiat la nivel inferior sau nu există încheiat un astfel contract, se poate aplica direct dispoziția inclusă în contractul încheiat la nivel superior, nu și în situația în care această clauză există, dar nu este pusă în acord cu cea favorabilă salariatului. În această ultimă situație, așa cum prevede art. 24 din Legea nr. 130/1996, clauza trebuie mai întâi anulată de către instanța competentă .
Este adevărat că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 130/1996 clauzele negociate în contractele colective de muncă constituie legea părților, însă prioritate are contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate are prioritate fiind negociat de partenerii sociale conform specificului activității din fiecare unitate în parte.
În speță, partenerii sociali au negociat acordarea unui salariu suplimentar și a ajutoarelor de Paști, C. și Ziua Feroviarului prin inserarea unor clauze în acest sens în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Însă, tot în urma unei negocieri a ambilor parteneri sociali acordarea lor a fost condiționată de constituirea unor fonduri speciale (pentru salariul suplimentar) sau de existența unui buget ( în cazul ajutoarelor aferente sărbătorilor menționate anterior).
În cazul ajutoarelor de P., C. și Ziua Feroviarului s-a menționat clar prin actele adiționale încheiate la contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate începând cu data de 01.01. 2010 că nu se acordă (art. 62).
Instanța a apreciat că și aceste condiționări reprezintă "legea părților", cu atât mai mult cu cât clauzele respective puteau fi contestate în condițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996, însă nu pot fi înlocuite direct de prevederile mai favorabile conținute de contractele colective încheiate la nivel superior .
De altfel și în art. 43 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 „la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere …și la al 13 lea salariu se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către comisia paritară din unitatea respectivă."
Ca urmare, în contextul în care pârâta nu a avut buget de venituri si cheltuieli si nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi in anii 2009, precum si plați restante fata de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, etc., consideră că nu exista obligația plății salariului suplimentar aferent solicitat de reclamant.
Cu privire la ajutoarele materiale de Paste, C. și Ziua Feroviarului pentru anii 2011 și 2012, precum și salariul suplimentar nu de regăsesc nici în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2011-2012 .
Așa cum s-a reținut constant în practica judiciară a tribunalului în soluționarea cererilor întemeiate pe aceleași dispoziții din contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și la nivel de ramură transporturi feroviare, în situația în care o societate economică constată că nu se poate încadra în buget și nu mai poate îndeplini obligațiile asumate prin CCM, aceasta are posibilitatea de a renegocia cu sindicatele contractele respective.
În aceste condiții s-a constatat că obligația pârâtei de a plați ajutoarele materiale de Paste, C. și Ziua Feroviarului nu mai exista începând cu anul 2010 .
Mai mult, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități – pe care reclamantul își întemeiază cererea, și-a încetat efectele la 31.01.2011, după cum a susținut chiar reclamantul
Cu privire la diferențele reprezentând indemnizație de concediu pentru anii 2010, 2011 și 2012, calculată la un salariu de 700 lei (solicitată prin completarea la acțiune), s-a apreciat că nu este întemeiată – întrucât așa cum s-a arătat anterior - dispozițiile contractelor colective de muncă negociate la nivel superior se aplică direct doar în măsura în care acel drept nu este prevăzut în contractul încheiat la nivel inferior sau dacă acea clauză a fost anulată.
Pentru aceste considerente, toate aceste cereri au fost respinse ca neîntemeiate.
Ca urmare, au fost respinse și capetele de cerere privind daunele interese și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale solicitate, calculate în conformitate cu prevederile CCM unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, art. 41 alin.3, lit.a.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-reclamant, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința obligării intimatei-pârâte la plata:
- Diferenței dintre drepturile salariale de care a beneficiat,, ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă" pe anul 2010, prevăzut de art. 50 alin. 3 din CCM la nivel de unitate, valabil pe anii 2009-2010, egal cu un salariu de 1109 lei, corespunzător clasei 20 de salarizare, coeficient de ierarhizare 1,848 pentru o valoare a salariului minim brut de 600 lei și drepturile salariale de care trebuia să beneficieze la un salariu de 1294 lei, coeficient de ierarhizare 1,848 pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 700 lei, în conformitate cu CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010 nr. 722/03/24.01.2008.
- Diferenței dintre drepturile salariale de care a beneficiat „indemnizația de concediu de odihnă” pentru o valoare a salariului minim brut de 600 lei și de care trebuia să beneficieze pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei, pentru anii 2010, 2011, 2012 în conformitate cu CCM la nivel de unitate.
- Daunelor interese constând în actualizarea sumelor datorate cu rata inflației și dobânda legală, calculate de la data scadenței acestora până la data plății efective.
Își întemeiază cererea în baza art. 466 și următoarele din Legea nr. 134 din 2010 privind C..
În motivare a arătat că a învederat instanței de judecată că nu au fost achitate aceste drepturi salariale conform CCM, intimatei-pârâte în conformitate cu dispozițiile art. 272 CM îi revenea sarcina probei, iar dovada plății se face, potrivit art. 168 alin.l CM prin semnarea ștatelor de plată și orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății. În schimb, intimata-pârâtă nu a dovedit că a calculat cuantumul acestor diferențe raportat la salariul de bază brut de 700 lei.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că " Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".
De asemenea, a menționat că prin Decizia nr.4085 din 18 aprilie 2013, dată de către Curtea de Apel C., cu mențiunea " decizie irevocabilă" i-a fost recunoscut salariul minim brut de 700 lei.
Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, plata diferențelor pentru indemnizația de concediu de odihnă, a recunoscut că în această perioadă a beneficiat de ea, însă la o valoare a salariului minim brut de 600 lei, clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare fiind menționate în cererea de chemare în judecată, dar trebuia să beneficieze de această indemnizație pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei, 750 lei conform:
- pentru anul 2010: art. 41 alin(3) lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi, pe anii 2008-2010 " Salariul de bază minim brut la nivelul ramuri transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta" și de asemenea de art. 50 din CCM la nivel de unitate 2009-2010.
- pentru anul 2011: art. 50 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 "pe durata concediului de odihnă, salariații beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent, prevăzute în Anexa 5 cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă".
- pentru anii 2011: art. 49 din CCM la nivel de unitate 2012-2014.
Intimata-pârâtă . BUCURESTI a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel, ca fiind nefondată și netemeinică.
Apelul declarat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin sentința nr. 8110 din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/63/2012, devenită irevocabilă prin decizia 4085 din 18.04.2013 a Curții de Apel C.- Secția I Civilă, unitatea angajatoare a fost obligată față de reclamant la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei și drepturile efectiv plătite, pentru perioada 01.09._10.
Așadar, cu putere de lucru judecat instanțele anterioare au stabilit că pârâta trebuie să plătească reclamantului toate drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei. Noțiunea de „ drepturi salariale” cu privire la care au dispus instanțele cuprinde nu numai salariul lunar, așa cum este el definit prin art. 159 și art. 160 codul muncii, ci și orice alte drepturi care derivă din acesta.
Ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă prevăzut în CCM la nivel de grup de unități este un drept salarial negociat de partenerii sociali cu titlu de primă de vacanță deoarece era acordat salariaților la data începerii concediului de odihnă.
Prin urmare, prima de concediu făcând parte din drepturile salariale cuvenite angajatului, este evident că a făcut obiectul dosarului nr._/63/2012, fiind deja recunoscut reclamantului dreptul de a primi respectiva primă calculată la nivelul salariului minim de bază de 700 lei pentru anul 2010.
Instanța de apel, din oficiu, potrivit art. 247 cod procedură civilă, a invocat excepția autorității de lucru judecat, considerând incidente dispozițiile art. 430 Cod procedură civilă.
Astfel, nu este permisă o nouă judecată între aceleași părți, cu privire la același obiect și aceeași cauză, pentru că prima hotărâre judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat și o nouă judecată nu poate statua cu privire la același drepturi.
Cum în speță dreptul pretins de reclamant de a primi de la angajator ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă și indemnizația de concediu de odihnă pentru anul 2010, calculate în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei a fost deja recunoscute, deoarece aceste drepturi fac parte din drepturile salariale cu privire la care s-a pronunțat sentința evocată anterior, cererea nu mai poate face obiectul unei alte judecăți.
Reclamantul, având un titlu executoriu, trebuie să ceară angajatorului să plătească drepturile în discuție, iar dacă plata nu s-a făcut încă nu este justificată promovarea unei noi acțiuni cu același obiect.
În ce privește aceleași ajutoare pentru anii 2011- 2012, asupra cărora a fost criticată soluția în apel instanța constată că nu sunt fondate criticile din apel. Este de subliniat că obiectul apelului se întinde doar asupra solicitărilor exprese ale apelantului, care a avut în vedere doar ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă și indemnizația de concediu de odihnă.
Potrivit disp.art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități din transporturi feroviare 2009-2010, prelungit până la începutul anului 2011, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010, valabil până la 31.01.2011, acest drept este reglementat la art.43 alin.2 lit.a. La același articol, dar la alineatul 3 din CCM la nivel de ramură transporturi se prevede expres “ La nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu, se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către Comisia paritară din unitatea respectivă”.
Așadar, prin CCM la nivel de ramură transporturi se lasă la latitudinea partenerilor sociali de la nivelul fiecărei unități stabilirea condițiilor concrete de acordare, diminuare sau anulare a acestui drept în funcție de posibilitățile acestora și, preluând aceste prevederi în CCM la nivel de unitate 2009-2010, s-a prevăzut că “ pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2)Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.(3)Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 % din fondul de salarii realizat lunar".
Prin urmare, în aplicarea disp.art.43 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, prin CCM la nivel de unitate acordarea acestui drept salariaților este condiționat de realizarea unor venituri care să permită constituirea acestui fond.
În CCM la nivel superior a fost recunoscut în principiu acest drept tuturor salariaților din unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar în CCM la nivel de unitate părțile contractante-patronatul și salariații reprezentați de organizația sindicală, au stabilit de comun acord condițiile de acordare a acestui drept, ce vizează constituirea fondului necesar plății acestuia și criteriile de acordare.
Totodată, se reține că art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial. Cert este, însă, că din aceste prevederi contractuale nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Din această perspectivă, nu se poate reține că CCM la nivel de unitate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior fiind îndeplinite cerințele art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996.
În contextul în care unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2011, 2012, precum și în perioada anterioară, posibilitățile financiare fiind unul dintre aspectele pe care chiar CCM la nivel de ramură transporturi îl menționează ca impunându-se a fi avut în vedere la acordarea celui de-al 13-lea salariu ( la art.43 alin.3), Curtea consideră că pârâta nu avea obligația plății salariului suplimentar pe anul 2011.
Referitor la acordul părților privind neacordarea acestor drepturi pe anul 2012 conform contractului colectiv invocat și de prima instanță, Curtea reține că, în acest fel a avut loc o modificare a acestei clauze din CCM anterior, posibilitate conferită de art. 31 alin.1 din Legea nr.130/1996 potrivit căruia, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Concluzia care se impune este aceea că salariații, prin reprezentanți au renunțat practic la aceste drepturi recunoscute prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități și CCM la nivel de unitate, renunțarea fiind posibilă deoarece nu a privit drepturi la care face referire art. 38 din Codul muncii .
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, respectiv din folosirea de către legiuitor a sintagmei „salariații nu pot renunța” precum și din prevederea expresă a sancțiunea nulității absolute a tranzacțiilor, rezultă că norma instituită de text are caracter imperativ.
Este însă de observat că în cuprinsul aceleiași norme legale se face referire repetată la drepturile recunoscute salariaților de lege ( sau prin lege), astfel că interdicția, respectiv nulitatea absolută, privesc exclusiv această categorie de drepturi salariale, adică acelea care sunt prevăzute de lege în sensul restrâns al termenului.
Dacă legiuitorul ar fi intenționat să interzică renunțarea la toate categoriile de drepturi, adică atât acelea obținute prin lege, cât și prin negocieri colective sau individuale, ar fi făcut mențiune expresă, așa cum s-a făcut în cuprinsul art. 39 din Codul muncii. Acest text legal, enumerând drepturile și obligațiile salariaților, prevede că salariații au orice alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile ( art. 39 alin 1 lit. n), cât și alte obligații prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile( art. 39 alin 2 lit. g).
Așadar, Codul muncii face distincție între drepturile prevăzute de lege, care au un caracter minimal, de protecție și la care nu se poate renunța și alte drepturi negociate de salariat, individual sau prin reprezentanții sindicali.
Cu privire la aceste ultime categorii de drepturi legea nu instituie interdicția renunțării la ele și nu stabilește expres nulitatea tranzacțiilor.
În concluzie, pentru anii 2011, 2012 reclamantului nu i se cuveneau drepturile materiale solicitate, nemaifiind negociată obligația angajatorului de plată.
Instanța de apel apreciază ca nefondată cererea vizând plata diferenței între indemnizația de concediu pentru anii 2011 și 2012 primită și cea cuvenită raportat la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei.
Art. 150 Codul muncii stabilește că indemnizația de concediu este un drept salarial cuvenit angajatului pentru perioada de concediu, care se calculează în funcție de drepturile salariale ( salariul de bază, sporuri și indemnizații cu caracter permanent) din ultimele trei luni anterioare celei în care este efectuat concediu.
Prin urmare, între drepturile salariale încasate în perioada anterioară efectuării concediului și indemnizația de concediu este un raport de subsidiaritate, în sensul că primul drept salarial îl determină pe cel de al doilea.
Aceasta înseamnă că nu se poate cere recalcularea unei indemnizații de concediu deja încasate dacă nu s-a stabilit în prealabil recalcularea dreptului salariale principal, adică a salariului efectiv încasat de angajat în perioada anterioară plecării sale în concediul de odihnă.
În situația de față se constată că reclamantul nu a solicitat anterior obligarea unității la recalcularea salariului, iar, pe de altă parte, așa cum rezultă din art. 7 și Anexa 1 la CCM la nivel de unitate valabile pentru 2011 și 2012 salariul minim brut recunoscut pe unitate este de 700 lei. Reclamantul nu a solicitat și nici instanța nu a dispus ca salariul minim brut să fie calculat și în funcție de coeficienții de ierarhizare, astfel că nu se poate pune în discuție un astfel de calcul al salariului.
Instanța constată că în ceea ce privește restul cererilor care au fost respinse de prima instanță, nu au fost formulate critici de către reclamant, astfel că modul de soluționare a lor a intrat în puterea lucrului judecat.
Față de considerentele expuse, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin.1 din Noul Cod de Procedură Civilă, să se respingă apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat apelul declarat de reclamantul N. M., domiciliat în comuna Terpezița, ., împotriva sentinței civile nr.6096 din 30.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. I. S.A, cu sediul în București, ..38, sector 1.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Februarie 2014.
Președinte, R. M. | Judecător, A. M. | |
Grefier, G. Ț. |
Red.jud.A.M.
4 ex/AS/25.02.2014
j.f.C.C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Pretentii. Decizia nr. 2354/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
