Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 554/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 554/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 2625/104/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 554/2014
Ședința publică de la 27 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. V.
Judecător F. D.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta pârâtă .. I. SA BUCUREȘTI PRIN .. I. SECȚIA C. – C., ., județul D., împotriva sentinței civile nr.1893/20.11.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M., domiciliat în comuna Pîrșcoveni, ., având ca obiect drepturi bănești .
La apelul nominal făcut în ședință au lipsit părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat următoarele: apelul a fost declarat și motivat în termen legal, precum și lipsa părților care au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.411 Cod pr.civilă, după care constatându-se cauza în stare de judecată s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Tribunalul O. prin sentința civilă nr.1893 de la 20.11.2013 a admis în parte cererea formulată de reclamantul P. M., cu domiciliul în ., în contradictoriu cu pârâta .. I. SA București prin .. I. Secția C., cu sediul în C., ., Județul D., având ca obiect drepturi bănești, a obligat pârâta . BUCURESTI -. C. să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată de acesta, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei cuvenit, conform art. 41 alin.3. lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 25 aprilie_10, sume care vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective.
A respins capătul de cerere privind acordarea sporului pentru condiții speciale de muncă în procent de 25% din salariul de bază minim brut al acestuia pe perioada 25.04._10.
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că reclamantul P. M., este angajat al societății pârâte .. I. SA București - prin . C., așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 oremedie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, care a argumentat că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010:
„(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(2) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, cu motivarea că, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate este legal, deoarece a respectat Hotărârea Guvernului privind salariul minim brut pe țară.
Susținerile pârâtei potrivit cărora contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a respectat dispozițiile art. 159 alin. 3 și art. 160 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, nu pot fi primite.
Potrivit art. 159 alin. 3 din Codul muncii „La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală”.
Conform art. 160 din același act normativ „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.
Instanța a observat că pârâta este în eroare atunci când invocă dispozițiile legale menționate mai sus, deoarece acestea reglementează probleme privind nediscriminarea în stabilirea și acordarea salariului, precum și componentele salariului, în timp ce acțiunea promovată de reclamant privește respectarea clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, care nu poate să cuprindă dispoziții referitoare la salariul sub nivelul prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Contractele colectiv de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot prevede drepturi cu caracter inferior celor reglementate de Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Potrivit art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011 „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior”.
În alin. 4 din același articol se arată „Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.
Prin urmare, pârâta nu a acordat și nu a plătit reclamantului drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, din Codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”.
În acest fel a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 ( fost art.269 ) din Codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sporului pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut pe perioada aprilie 2010 – decembrie 2010, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective, se reține că reclamantul solicită acest drept, în baza art. 1 alin. 1 din Legea nr. 226/2006 –anexa I pct. 7 și art. 41 și 42 alin. 1lit. a) din CCM, având în vedere că a lucrat mult și în perioada de noapte. Nu se poate echivala însă munca lucrată în timpul nopții cu condițiile speciale de muncă așa cum rezultă ele din actele normative în vigoare, pentru munca desfășurată în timpul nopții existând o reglementare expresă în Codul Muncii (art. 125 – 126). În plus pârâtul nu a depus la dosar nici o dovadă din care să rezulte încadrarea în condiții speciale de muncă, astfel că acest capăt de cerere a fost respins.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta .. I. SA București - prin . C..
A obligat pârâta . București să plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pe perioada 25.04._10, sume care vor fi actualizate raportat la rata inflației la data plății efective. Va respinge capătul de cerere privind acordarea sporului pentru condiții speciale de muncă în procent de 25% din salariul de bază minim brut al acestuia pe perioada 25.04._10.
A obligat pârâta la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant reprezentând onorariu avocat.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta S.C. ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE – C.F.R. I.R.L.U. S.A. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în ansamblu, privitor la problematica supusă judecații, hotărârea atacată se caracterizează prin superficiala tratare a caracterului și naturii demersului, precum și a înscrisurilor probatorii depuse la dosarul cauzei.
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada aprilie 2010-decembrie 2010, invocând ca temei CCM la nivel de ramură transport. În aceste condiții, chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea plății diferențelor drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei invocând ca temei prevederile CCM la Nivel de R. Transporturi prima instanță ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită.
Astfel, prima instanță face confuzie între valoarea salariului de bază minim brut, prevăzută în Contractul Colectiv de muncă Unic la Nivel de R. Transporturi 2008-2010 și valoarea corespunzătoare clasei I de salarizare din grila de salarizare, specificată în anexa 1 a Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aplicabilă pe anul 2010.
Mai mult chiar, prin art.153 al Legii nr.62/2011 se dispune expres: „conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronală orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în formă scrisă, care reprezintă legea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare"- sens în care se impune să se dea importanța cuvenită CCM încheiat la nivelul unității și actelor subsecvente.
Este neîntemeiată cererea intimatului-reclamant de obligare a pârâtei la plata diferenței dintre salariul de bază calculat și achitat la valoarea de 570 lei și cel prevăzut de art.41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 de 700 lei, pentru perioada aprilie 2010-decembrie 2010, pentru următoarele motive:
Așa cum rezultă din mențiunile înscrise în contractul individual de muncă, salariul de bază al intimatului-reclamant calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate a fost mai mare decât cel calculat prin aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură la care s-au adăugat sporurile recunoscute pentru vechime în muncă și pentru munca feroviară.
La stabilirea drepturilor salariale atunci când se apreciază care dintre contractele colective de muncă sunt mai favorabile salariaților, fiecare contract individual de muncă trebuie aplicat individual în integralitatea sa, nefiind posibilă calcularea salariului de bază prin combinarea diverselor contracte colective de muncă. Așadar, nu este posibil a se avea în vedere salariul minim de 700 lei prevăzut de art.42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și clasa de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
În condițiile în care se are în vedere contractul colectiv de muncă la nivel de ramură trebuie să se țină seama de modul de stabilire a salariului prevăzut de art.41 al acestui act, în sensul aplicării coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la alin. l pct. A-D la salariul de bază minim brut ce 700 lei. Dimpotrivă, dacă se are în vedere contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se ține seama de modul de calcul al salariului prevăzut de acest act în sensul luării în calcul a claselor de salarizare și a salariului de bază minim brut de prevăzute de acest contract. Procedându-se la calculul salariului conform celor două contracte, se poate constata că salariul de bază minim brut calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este mai mare decât cel calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi. Pe de alta parte, conform art.41 alin.6 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, anual părțile stabilesc de comun acord limita maximă a fondului de salarii, limita ce trebuie respectată, contractul colectiv de muncă constituind lege a părților.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant, prima instanță ar fi trebuit, din perspectiva normelor legale în vigoare, să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, a învederat instanței de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți, deoarece . SA nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de
activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001.
Împrejurarea că . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, și anume, conform art. 11 alin. l lit. c) din Legea nr.130/1996, text ce are următorul conținut:
« (1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează :
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. »
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci aplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigura întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de «transport». Prin analogie, dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, deoarece activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art. 11 alin.l lit.c din Legea nr. 130/1996 și la art8 alin. l din aceeași lege. Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului. Însă, prima instanță, fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusă judecății s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanță ar fi putut ignora prevederile Contractului Colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anulării acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiată având în vedere următoarele considerente":
Potrivit art. l și art.8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Aceiași reglementare se regăsea și la art. l și art.8 din OG nr.8/2000, cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002. Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale. Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art. 166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație. Dobânda legală reglementată de art. 1088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz, contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate. În dreptul muncii, plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art. 166 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plată a drepturilor salariale se transformă în daune interese, potrivit art. 1530 Cod civil. Potrivit dispozițiilor art. 166 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor. Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății. De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală. Pentru toate motivele expuse mai sus, a considerat că nu se impunea actualizarea sumei datorate intimatului-reclamant atât cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale, prima instanță rezolvând destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
A solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecății, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În drept, a invocat dispozițiile art.466 și următ. din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Apelul este nefondat.
Prin art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 – 2010, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse între 1 și 2.
La alin. 2 s-a prevăzut că acești coeficienți se aplică la „…salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de bază minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b): „ părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de muncă.”
În consecință, prin contract colectiv la nivel de ramură s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare precum și salariul de baza minim brut.
S-a prevăzut totodată că acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), în negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură, conform notelor de ședință depuse în dosarul de fond.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie să plece de la aceste valori în sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel de unitate, salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității parate, a fost de 540, 570, respectiv 600 lei pentru diferite perioade de timp.
Pe de alta parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare in mod crescător in raport de clasa de ierarhizare, insa aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 lei, cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramura.
Potrivit art. 11(1) din L. 130/1996 in vigoare in perioada in litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, in redactarea din perioada in litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, in cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din C. Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
In raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare in mod temeinic si legal a reținut instanța de fond ca parata nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii si au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Nu pot fi reținute motivele de recurs potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de munca la nivel superior doar in cazul in care la nivelul angajatorului nu exista încheiat contract colectiv de munca.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezulta efectul obligatoriu al contractelor colective de munca de nivel superior si caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte fata de cele de nivel inferior.
Nu se pot retine nici motivele de recurs potrivit cu care cererile ar trebui formulate pe durata existentei contractului de munca, in cazul in care se solicita constatarea nulității, deoarece prezenta cauza nu are ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de munca, ci plata unor drepturi salariale stabilite in baza unui contract colectiv de munca.
Este adevărat ca unitatea a stabilit prin contractul colectiv de munca încheiat la nivelul sau alte valori, mai mici, ale clasei I de salarizare si pe care angajatorul le-a pus in aplicare ca urmare a dispozițiilor din contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități.
Curtea constata insa ca alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referința, potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996, cat si principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de munca, care determina interdicția prevăzuta de art. 247 din C. Muncii.
In consecința, in situația existentei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorita celor doua principii, angajatorul are obligația sa aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare in mod temeinic a reținut instanța ca angajatorul trebuia sa aplice, in mod direct, clauzele mai favorabile din contractul colectiv la nivel de ramura, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
Din acesta perspectiva, Curtea retine considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „ Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.”
În ceea ce privește critica legată de depășirea bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern, Curtea o apreciază ca nefondată. Câtă vreme partenerii sociali au negociat dreptul salariaților, alcătuirea bugetelor de venituri și cheltuieli trebuia să aibă în vedere drepturile astfel negociate. Neasigurarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale negociate nu poate constitui un motiv de stingere a drepturilor salariaților, în condițiile în care clauzele contractuale erau în vigoare și nu au fost anulate.
Nefondată este și critica privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate, prin prisma art. 253 din Codul muncii angajatorul fiind obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului.
Cât privește prejudiciul suferit de reclamant prin neplata salariului, acesta trebuie acoperit integral, în practica C.E.D.O. cu privire la aplicarea dispozițiilor art.41 din Convenție, stabilindu-se că reparația trebuie să fie echitabilă și să acopere daunele materiale suferite ca urmare a ingerinței produse (vezi cauza Tarik împotriva României - hotărârea din 7 februarie 2008 și cauza Ș. împotriva României
În raport de considerentele expuse, Curtea în temeiul disp. art. 480 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă .. I. SA BUCUREȘTI PRIN .. I. SECȚIA C. – C., ., județul D., împotriva sentinței civile nr.1893/20.11.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M., domiciliat în comuna Pîrșcoveni, ..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Februarie 2014.
Președinte, I. V. | Judecător, F. D. | |
Grefier, N. D. |
17.03.2014
Red.jud.I.V.
4 ex/AS
j.f.M.V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
