Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 29-01-2014, Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 29-01-2014 în dosarul nr. 5356/63/2013
DOSAR Nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 203
Ședința publică din data de 29 Ianuarie 2014 2013
Completul compus din:
Președinte: Judecător L. E.
Judecător C. T.
Grefier I. B.
*******
Pe rol, soluționarea apelului declarat de reclamantul G. V., împotriva sentinței civile nr.5624/17.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. Națională de Transport de Călători „CFR Călători” SA – Sucursala de Transport Feroviar de Călători C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile au lipsit.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în cadrul căruia a învederat că apelul a fost declarat în termenul legal, că prin serviciul registratură s-a primit o adresă de la ICCJ prin care se aduce la cunoștință că în 23.01.2014 a fost înregistrată cererea de strămutare a dosarului, precum și faptul că s-a solicitat și judecata cauzei în lipsă, după care,
Curtea, date fiind dispozițiile art. 131 alin.1 C.pr.civ., a constatat că acestei instanțe îi aparține competența generală de soluționare a prezentei cauze iar temeiul de drept pentru care se constată competența instanței este art.269 alin.2 Codul muncii coroborat cu art.208 din Legea nr. 62/2011 și art.96 pct.2 C.pr.civ, iar în ceea ce privește adresa de la ICCJ, nu s-a dispus suspendarea soluționării prezentei cauze până la soluționarea cererii de strămutare.
Cauza urmând a fi soluționată la acest termen, nu se mai impune estimarea duratei cercetării procesului potrivit art.238 alin.1 C.pr.civ.
CURTEA
Asupra apelului de față:
Prin sentința nr. 5624/17.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._ s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de parata in întâmpinare.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul G. V. cu domiciliul in C., . F., nr. 21, ., ., jud. D. în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" SA - SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C., cu sediul in C., b.dul Dacia, nr. 221, jud. D..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Reclamantul a fost angajatul societății pârâte inclusiv în perioada vizată, astfel cum a rezultat din carnetul de muncă/adeverințe.
Cu privire la excepția prescripției invocată de pârâtă, instanța a constatat că este neîntemeiată și a respins-o deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, ("salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri" așa cum prevede art. 160 din codul muncii), astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 al. 1 lit. c codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Reclamanții au solicitat drepturi bănești, respectiv salariul suplimentar pe anul 2009, fata de care este invocata excepția prescripției, pentru care dreptul la acțiune s-a născut începând cu 01.01.2010, data de la care, potrivit art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional, pârâții aveau obligația să plătească salariul suplimentar pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data la care pârâții trebuiau să plătească sumele respective și nu au făcut-o. Înainte de această dată reclamanții nu puteau să anticipeze dacă pârâții își vor îndeplini sau nu obligația.
Cu privire la actele normative invocate de reclamanți, instanța a constatat următoarele:
Potrivit art 1 din HG 1193/2010" Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră."
Potrivit art 2 din același act normativ " Pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată prevăzut la art. 1."
Pentru anul 2012 salariul de bază corespunzător clasei de salarizare trebuia calculat conform HG nr. 1225/2011 la salariul de bază minim brut de 700 lei lunar
Prin aceste acte normative statul garantează in plată fiecărui salariat un salariu minim brut de 670 lei în anul 2011 și respectiv de 700 lei în anul 2012, angajatorii având obligația să asigure salariaților acest salariu minim brut impus de lege, fără a avea posibilitatea stabilirii unor salarii de bază mai mici de 670 lei, respectiv de 700 lei.
In cazul salariaților de la CFR salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc in funcție de coeficienții de salarizare si de formula de calcul din Anexa 1, așa cum prevede art. 7 al. 2 din CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012.
Formula de calcul pentru salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare este următoarea: S = S clasa 1 x K (S reprezintă salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective, S clasa 1 reprezintă salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare si K este coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare), așa cum rezultă din anexa 1 la CCM.
S-a constatat astfel că pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare nu se pornește de la salariul de bază minim brut garantat in plată, ci de la un salariu corespunzător clasei 1 de salarizare (salariu convenit de partenerii sociali la un anumit cuantum).
Așadar pârâta nu avea obligația să pornească de la salariul de bază minim brut pe tară si să înmulțească valoarea acestuia cu coeficientul de salarizare.
In urma aplicării acestei formule de calcul pârâta a stabilit reclamantului salariul de bază corespunzător clasei de salarizare a acestuia, salariu ce respectă condiția impusă de HG nr. 1193/2010 si HG nr. 1225/2011 de a nu fi mai mic decât salariul minim brut garantat pe tară acela de 670 lei, respectiv 700 lei.
Totodată pârâta a respectat dispoziția din anexa nr. 1 la CCM la nivel de unitate pe anul 2011-2012 care prevede că "salariul minim brut in cadrul SNTFC CFR CĂLĂTORI este superior salariului de bază minim brut pe tară."
Reclamantul a mai invocat și dispozițiile art. 164 alin 1, 2 C.muncii dispoziții care prevăd că " Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe țară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat."
Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Nici aceste dispoziții nu impun obligația ca în formula de calcul să se pornească de la salariul de bază minim brut pe țară, ci doar obligația ca rezultatul în urma aplicării formulei de calcul să nu fie sub salariul minim brut pe țară. Or, pârâta a respectat aceste dispoziții deoarece salariul reclamantului este superior salariului de bază minim brut pe țară.
Criticile referitoare la inaplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar sunt neîntemeiate.
În acest sens, s-au avut în vedere dispozițiile art. 15 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură participă asociațiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: au independență organizatorică și patrimonială; reprezintă patroni ale căror unități cuprind minimum 10% din numărul salariaților din ramura respectivă, iar potrivit dispozițiilor alin. 2 din același articol, îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate se constată de către Tribunalul Municipiului București, la cererea asociației patronale.
Totodată, potrivit disp. art. 16 din Legea nr. 130/1996, „Asociațiile patronale reprezentative la nivel național sunt reprezentative și la nivelul ramurilor și al grupurilor de unități prin intermediul organizațiilor de tip federativ, componente.”
De asemenea, potrivit Anexei nr. 4 la Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, acest contract produce efecte în toate unitățile nominalizate în anexă, unități printre care figurează și pârâta, la poziția 13.
În ceea ce privește salariul suplimentar, reclamantul se întemeiază pe disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi.
Art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi enumeră la „alte venituri” al 13-lea salariu, fără a preciza condițiile în care se acordă sau dacă este unul și același cu salariul suplimentar.
Art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial.
Cert este că din prevederile contractuale mai sus amintite nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate precizează o condiție esențială pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Instanta a reținut astfel că recurenta a fost în imposibilitate financiară să constituie acest fond prev.la art.30(3)din CCM la nivel de unitate, dovada fiind în acest sens situația financiară a acesteia atestată de fundamentarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 și 2010.
Nu s-a reținut astfel că parata a ignorat prevederile contractului colectiv de muncă în condițiile în care i-a fost impusă de legiuitor o anumită conduită financiar contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli.
Pe de altă parte, pentru anul 2010, părțile contractante au convenit de comun acord că „salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.
În ceea ce privește plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de P. pe anul 2010 și respectiv de C. pe anii 2009-2010 se rețin următoarele:
Potrivit art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, salariații beneficiază de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de P. și de C., ajutor care se va stabili cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. Se precizează în continuare că de acest ajutor nu vor beneficia salariații care au absentat nemotivat de la serviciu, cei care au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau cei care se află în concediu fără plată cu o durată de un an.
De asemenea, pentru ziua Feroviarului, clauzele contractuale dispun că se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, la nivelul clasei I de salarizare.
Prin urmare, nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestor „ajutoare” sau premieri, pentru că fie sunt prevăzute categoriile de salariați excluse de la primirea acestora, fie acordarea este condiționată de acordul Consiliului de administrație.
Caracterul de „drept condițional” sau drept supus anumitor condiții permite completarea prevederilor din contractul care stipulează aceste drepturi cu cele existente în contractul încheiat la nivel inferior, de unitate.
În contractul încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a stipulat în art. 62 că plata primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de P. și respectiv de C. se vor acorda începând cu anul 2010, după care prin act adițional, părțile au convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menționate să nu fie acordate pentru anul 2010.
În cauza pendinte nu s-a pus problema de interpretare a unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale a căror existență depinde în primul rând de manifestarea de voință a părților semnatare ale contractului.
Prin urmare, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 și ale actelor adiționale la acesta reprezintă acordul de voință al părților care, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pentru anii 2009 și 2010, conform art.31 și 33 din Legea nr.130/1996, iar aceste prevederi ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părților care l-au semnat.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege, în discuție fiind numai efectele acordului de voință al părților unui contract colectiv de muncă.
Prin decizia nr. 4 din 12 martie 2012 (Dosarul 1/2012) privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel din Timișoara, pe motiv că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate. Argumentul principal a fost acela că recursul respectiv nu privește interpretarea și aplicarea Codului muncii, a Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă sau a Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în domeniul feroviar.
Pe cale de consecință, părțile contractante sunt suverane în a aprecia limitele în care se aplică contractele care derivă din manifestarea lor de voință, iar, în condițiile în care acestea convin asupra interpretării unor clauze contractuale, instanța de judecată trebuie să țină cont de acordul de voință al părților.
În ceea ce privește Protocolul încheiat în data de 11 04 2011, acesta se referă la persoanele care beneficiază deja de titluri executorii și care au fost de acord să primească drepturile în mod eșalonat.
De altfel, dacă reclamantul s-ar enumera printre persoanele care beneficiază în mod eșalonat de drepturile care fac obiectul acțiunii pendinte, atunci demersul procesual ar deveni lipsit de interes.
Pentru aceste considerente instanța a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul G. V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeienicie.
În motivarea apelului arată că sentința apelată este netemeinică și nelegală și reprezintă dovada evidentă a nesocotirii a cel puțin două dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul legalității și al dreptului la un proces echitabil.
După cum se poate constata din cererea de chemare în judecată modificată prin completare, cauza acesteia este reprezentată de CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 și de CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe anii 2006-2008, prelungit prin Actul Adițional înregistrat la MMFES cu nr.370/20.06.2008.
Potrivit Legii 130/1996, (privind contractul colectiv de munca) în vigoare în perioada dedusă judecații Art.7, alin. (2), „ Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților ".
Articolul 8 al aceleiași Legi 130/1996 stabilește limitele clauzelor contractelor colective de munca după cum urmează:
(1) Clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
]Articolul 24 al aceleiași Legi 130/1996 prevede consecințele nerespectării art. 8 din aceeași lege si sancțiunile nerespectării după cum urmează:
(1) Clauzele cuprinse in contractele colective de munca negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
(4) Până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.
Urmare a aplicării dispozițiilor sus menționate, clauzele dintr-un contract colectiv de munca la nivel inferior care nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 8 al Legii 130/1996, sunt nule adică nu au existat niciodată.
Articolul. 57 alin. 4 din Codul muncii, inclus în capitolul V secțiunea 1 prevede că „ In situația in care o clauza este afectata de nulitate, întrucât stabilește drepturi pentru salariați care contravin unor norme legale imperative, sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.
Dacă o clauză nulă a CIM este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile în situația arătată anterior, aceiași regulă se aplică și clauzelor nule din CCM, interpretarea neputând fi decât extensiva.
Clauzele nule ale unui contract colectiv de munca la nivel inferior, nu pot împiedica executarea unui contract colectiv de muncă superior cu forță juridică superioară.
Potrivit dispozițiilor sus menționate orice clauze din contractele colective de muncă la nivel inferior sunt lipsite de orice eficacitate în condițiile în care între reclamant și intimata-pârâtă produceau efecte contractele colective de muncă la Nivel de Ramura Transporturi și la Nivel de G. de Unități Feroviare, în privința cărora nu s-a administrat nici o probă din care să rezulte că nu și-ar fi produs efectele în perioada dedusă judecății.
Obligațiile asumate de intimata-pârâtă prin cele două acte juridice invocate anterior (cele două CCM superioare), sunt obișnuite, pozitive, perfecte și trebuiau executate necondiționat. Orice condiționări ce ar rezulta din CCM la Nivel de Unitate inferior cu privire la fondul de constituire a veniturilor pentru plata salariului suplimentar, nu pot produce nici un efect atât timp cât CCM la nivel superior nu le prevede.
Potrivit art. 38. Cod muncii: „ Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate."
Art. 38 din Codul muncii, stabilește interdicția salariatului să renunțe nu numai la drepturile consacrate prin lege, ci si la cele negociate prin contract colectiv sau individual de muncă.
Nesocotind principiul legalității procesului civil, instanța de fond a inversat ierarhia CCM, considerând că un CCM la nivel de unitate inferior, se aplică cu prioritate față de CCM superioare ca rang.
In drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 466- 482 C. proc. civ.
Solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și admiterea în totalitate a acțiunii conform cererii de chemare în judecată modificată prin completare.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Apelul este nefondat.
Cu privire la încălcarea principiului legalității, Curtea constată că susținerea recurentei reclamante este nefondată, deoarece procesul s-a desfășurat în conformitate cu dispozițiile legale, judecătorul fondului asigurând respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
Totodată, se constată că la prima instanță au fost primite toate cererile formulate de recurentul reclamant, atât în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual dar și în ceea ce privește administrarea probatoriilor, recurenta beneficiind de apărare calificată, astfel încât nu se poate reține că acesta nu a avut parte de un proces echitabil.
Pe fond criticile formulate sunt de asemenea nefondate.
Astfel, cu privire la salariul suplimentar, Curtea reține următoarele:
Potrivit disp.art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități din transporturi feroviare 2009-2010 pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010, acest drept este reglementat la art.43 alin.2 lit.a . La același articol, dar la alineatul 3 din CCM la nivel de ramură transporturi se prevede expres “ La nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu, se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către Comisia paritară din unitatea respectivă”.
Așadar, prin CCM la nivel de ramură transporturi se lasă la latitudinea partenerilor sociali de la nivelul fiecărei unități stabilirea condițiilor concrete de acordare, diminuare sau anulare a acestui drept în funcție de posibilitățile acestora și, preluând aceste prevederi în CCM la nivel de unitate 2009-2010, s-a prevăzut că “ pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2)Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.(3)Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 % din fondul de salarii realizat lunar".
Prin urmare, în aplicarea disp.art.43 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, prin CCM la nivel de unitate acordarea acestui drept salariaților este condiționat de realizarea unor venituri care să permită constituirea acestui fond.
În CCM la nivel superior a fost recunoscut în principiu acest drept tuturor salariaților din unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar în CCM la nivel de unitate părțile contractante-patronatul și salariații reprezentați de organizația sindicală, au stabilit de comun acord condițiile de acordare a acestui drept, ce vizează constituirea fondului necesar plății acestuia și criteriile de acordare.
Totodată, se reține că art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial. Cert este, însă, că din aceste prevederi contractuale nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Din această perspectivă, nu se poate reține că CCM la nivel de unitate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior fiind îndeplinite cerințele art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996.
În contextul în care unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009-2010, posibilitățile financiare fiind unul dintre aspectele pe care chiar CCM la nivel de ramură transporturi îl menționează ca impunându-se a fi avut în vedere la acordarea celui de-al 13-lea salariu ( la art.43 alin.3), Curtea consideră că pârâta nu avea obligația plații salariilor suplimentare pe anii 2009 și 2010.
Pentru aceste considerente acțiunea formulată de reclamantă privind plata salariului suplimentar pe anii 2009 – 2010 este neîntemeiată.
Cu privire la cererea privind acordarea ajutorului material de sărbătorilor de P. și premierea pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010, instanța reține următoarele:
În CCM la nivel de grup de unități aceste drepturi sunt reglementate la art.71 iar în CCM la nivel de unitate 2009-2010, nr. 2591 înregistrat la DMPS la 06.06.2009, drepturile sunt menționate la art.65.
Potrivit disp.art.71 cu ocazia sărbătorilor de P. și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, pentru ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliu de administrați, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Potrivit acestor dispozițiilor art.65, cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare iar pentru ziua feroviarului se va acorda o premiere, cuantumul acesteia urmând a fi stabilit de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Ultimul aliniat al acestui articol prevede că în anul 2009, aceste ajutoare nu se acordă.
Curtea constată că CCM la nivel de unitate nu conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Este adevărat că la același articol din CCM la nivel de unitate, s-a menționat că aceste prevederi se aplică cu 01.2010, iar prin Actul adițional la acest CCM, părțile contractante au convenit ca aceste drepturi să nu se acorde pentru anul 2010.
În raport de disp.art.25 alin.3 din Legea nr.130/1996 potrivit cărora clauzele CCM se aplică de la data înregistrării, însă părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară înregistrării, Curtea reține că acordul de voință al părților contractante, a fost în sensul ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară înregistrării CCM/2009, respectiv 01.2010.
Referitor la acordul părților privind neacordarea acestor drepturi pe anul 2010 conform actului adițional menționat mai sus, Curtea reține că, în acest fel a avut loc o modificare a acestei clauze din CCM la nivel de unitate, posibilitate conferită de art. 31 alin.1 din Legea nr.130/1996 potrivit căruia, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Concluzia care se impune este aceea că salariații, prin reprezentanți au renunțat practic la aceste drepturi recunoscute prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități și CCM la nivel de unitate, renunțarea fiind posibilă deoarece nu a privit drepturi la care face referire art. 38 din Codul muncii
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, respectiv din folosirea de către legiuitor a sintagmei „salariații nu pot renunța” precum și din prevederea expresă a sancțiunii nulității absolute a tranzacțiilor, rezultă că norma instituită de text are caracter imperativ.
Este însă de observat că în cuprinsul aceleiași norme legale se face referire repetată la drepturile recunoscute salariaților de lege ( sau prin lege), astfel că interdicția, respectiv nulitatea absolută, privesc exclusiv această categorie de drepturi salariale, adică acelea care sunt prevăzute de lege în sensul restrâns al termenului.
Dacă legiuitorul ar fi intenționat să interzică renunțarea la toate categoriile de drepturi, adică atât acelea obținute prin lege, cât și prin negocieri colective sau individuale, ar fi făcut mențiune expresă, așa cum s-a făcut în cuprinsul art. 39 din Codul muncii. Acest text legal, enumerând drepturile și obligațiile salariaților, prevede că salariații au orice alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile ( art. 39 alin 1 lit. n), cât și alte obligații prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile( art. 39 alin 2 lit. g).
Așadar, Codul muncii face distincție între drepturile prevăzute de lege, care au un caracter minimal, de protecție și la care nu se poate renunța și alte drepturi negociate de salariat, individual sau prin reprezentanții sindicali.
Cu privire la aceste ultime categorii de drepturi legea nu instituie interdicția renunțării la ele și nu stabilește expres nulitatea tranzacțiilor.
Potrivit art. 247 din Codul Muncii, în vigoare în anii 2009-2010, în cazul în care la nivel de angajator nu există CCM, se aplică CCM încheiat la nivel superior.
Rezultă că atunci când la nivel de angajator este încheiat CCM, se aplică acesta.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că apelul este nefondat și, în temeiul art.480 alin.1 din noul l Cod de procedură civilă, va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul G. V., împotriva sentinței civile nr.5624/17.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. Națională de Transport de Călători „CFR Călători” SA – Sucursala de Transport Feroviar de Călători C..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 29.01.2014.
Președinte,Judecător,
L. E. C. T.
Grefier,
I. B.
Red. C.T. / 5.02.2014
Tehn. red.I.C. / 2 ex
Jud. fond M F.
.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
