Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 265/2015. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 265/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 6187/101/2012*

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 265

Ședința publică de la 22 Aprilie 2015

Complet constituit din:

Președinte: M. P.

Judecător: T. Ț.

Judecător: R. M.

Grefier: A. Golașu

Pe rol, judecarea recursului declarat de recurentul-reclamant G. I. împotriva sentinței civile nr. 812/18.02.2015, pronunțată de Tribunalul M. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ..

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns în reprezentarea recurentului-reclamant avocat ales N. I., cu împuternicire la dosar, lipsă fiind părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recursul este declarat și motivat în termen legal.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.

Avocat N. I. pentru recurentul-reclamant solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și motivată și obligarea intimatei la plata sumelor, actualizate, stabilite prin raportul de expertiză.

Arată că legea română este lege națională și nu poate opera în regim transfrontalier, astfel că în mod greșit instanța de fond a extins aplicarea în spațiu a legii naționale.

Cere acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecății la fond, precizând că cele suportate în recurs vor fi solicitate pe cale separată.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

La data de 03.07.2012 s-a înregistrat la această instanță acțiunea formulată de reclamantul G. I. prin care a chemat în judecată pe pârâta S.C. G.-P. S.R.L. – prin administrator Trisca S., solicitând ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea diferenței dintre salariile cuvenite și cele plătite în perioada 01.12._12, diurna în echivalentul sumei de 30 euro/zi aferentă perioadei 01.12,_12, contravaloarea indemnizației de concediu odihnă aferentă anilor 2011 și 2012, actualizarea tuturor acestor drepturi indicele de inflație la data plății efective și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că, pârâta S.C. G.-P. S.R.L., în calitate de angajatoare, a încheiat la data de 21 iunie 2011, cu acesta, în calitate de salariat, contract individual de muncă pe durată nedeterminată, ce a fost înregistrat în Revisal sub nr. 140/21.06.2011, fiind încadrat în meseria de sudor, iar la data de 05.03.2012 contractul individual de muncă a încetat prin demisia acestuia.

Reclamantul a menționat că deși și-a desfășurat activitatea în meseria de sudor corespunzător sarcinilor primite, la locul de muncă din Paris, Franța totuși, angajatorul nu i-a plătit salariile integrale pentru perioada 01.12._12 ci doar parțial salariul stabilit pentru muncă în străinătate care era de 5395 lei - net, așa cum rezultă din extrasele de cont.

A mai susținut că drepturile salariate de care trebuia să beneficieze pentru munca prestată în Franța se compun din 720 lei salariul de încadrare în țară, 50 euro/zi salariul cuvenit conform înțelegerii în Franța și 30 euro/zi diurna pentru munca în străinătate, drepturi salariate pe care angajatorul ar fi trebuit să i le plătească dar așa cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei nu a efectuat decât parțial plata acestor drepturi pentru perioada 01.12._12.

Reclamantul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 9-11 din HGR nr. 1860/2006 personalul detașat sau delegat beneficiază de diurnă care în cazul celor care sunt delegați în străinătate se calculează potrivit art. 8¹ din HGR nr. 518/1995 și anexelor la acest act normativ, iar pentru Franța (poziția 58 din anexă) diurna este de 35 euro/zi pentru muncitori putând fi dedusă până la 2,5 ori de către angajatorii privați potrivit art. 21 alin. 3 lit. b din Codul Fiscal, deci diurna este un drept legal.

De asemenea, reclamantul a susținută că, deși pârâta i-a acordat 11 zile de concediu de odihnă pentru anul 2011 în perioada 23.12._12, nu i-a plătit indemnizația aferentă zilelor de concediu odihnă, iar pentru anul 2012 nu i-au fost s-au acordate nici zilele, nici indemnizația.

Diurna este prevăzută la art.j pct.2 lit.b1 din Codul Muncii astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 156/10.08.2011 intitulat "prestații suplimentare în bani".

S-a mai precizat că, procedând în modul arătat pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală față de reclamant în ceea ce privește plata muncii prestate, încălcând astfel dispozițiile art. 166 Codul Muncii, precum și dispozițiile art. 160 și art.161 din Codul Muncii, în sensul că pârâta avea obligația să plătească salariile înaintea altor obligații bănești ale acesteia, întrucât salariul cuprinde și alte adaosuri așa cum sunt drepturile solicitate de către reclamant.

Reclamantul a arătat că prin atitudinea sa pârâta i-a produs un prejudiciu material constând în contravaloarea drepturilor salariale neacordate, fapt pentru care consideră că este obligată să fie despăgubit pentru prejudiciul material suferit din culpa acesteia conform dispozițiilor art. 253 raportate la art. 166 alin. 4 din Codul Muncii, motiv pentru care, pe lângă drepturile salariale neachitate si cuvenite, solicită și actualizarea lor cu indicele de inflație până la data achitării efective.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 82 coroborat cu art. 112 și urm. Cod procedură civilă, art. 274 Cod procedură civilă, art 160, art. 161, art 166. art. 253, art. 266-275 Codul Muncii.

În dovedirea acțiunii a fost depuse la dosar în copie următoarele înscrisuri: Contractul Individual de Muncă nr. 140/21.06.2011, actul adițional nr. 156 din data de 10.08.2011 la Contractul Individual de Muncă nr. 140/21.06.2011, cartea de identitate, extrase de cont.

Pentru dovedirea acțiunii reclamantul a precizat că înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri, proba testimonială și expertiza contabilă.

Pârâta S.C. G.-P. S.R.L. – prin administrator Trisca S. a depus întâmpinare în dublu exemplar la aceasta fiind anexate următoarele înscrisuri: împuternicire avocațială nr. 70/01.10.2012, decizia de încetarea a contractului individual de muncă nr.40/06.03.2012, Contractul individual de muncă nr. 140/21.06.2011, actul adițional nr. 156/10.08.2011 la Contractul individual de muncă nr. 140/21.06.2011, cererile de concediu fără plată din data de 22.12.2011, respectiv din data de 21.06.2012, certificatele de concediu medical aferente perioadei 20.02.2012 – 02.03.2012, statale de plată și pontajele întocmite pentru perioada decembrie 2011 – martie 2012, centralizator viramente în cont bancar pentru perioada decembrie 2011 – martie 2012 și traducerea certificatului constatator de la Registrul Comerțului și Societăților din Franța din data de 28.10.2010.

Prin întâmpinarea formulată pârâta S.C. G.-P. S.R.L. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, respectiv respingerea - tuturor capetelor cererii de chemare în judecată, respectiv plata integrală a salariului până la plafonul de 5395 lei net pentru perioada 01.12._12, plata indemnizației de concediu de odihnă și actualizarea sumelor cu indicele de inflație până la data achitării efective,pentru următoarele motive de fapt și de drept:

Așa cum susține și reclamantul, între societatea S.C. G.-P. S.R.L. și acesta, au existat relații de muncă în baza contractului individual de muncă înregistrat în registrul general de evidență a salariaților sub nr. 140 din 21.06.2011, contract modificat și completat prin actul adițional nr. 156 din 10.08.2011.

Părțile contractului de muncă, prin negociere, au stabilit că reclamantul a început activitatea la data de 21.06.2011 în meseria de sudor, cu un salariu lunar de 720 iei, iar activitatea salariatului se va desfășură la punctele de lucru ale societății din țară și din străinătate, conform cap. D, pct. 2 din contractul de muncă, fiind în situația lipsei unui loc de muncă fix.

Începând cu data de 06.03.2012, contractul individual de muncă a încetat, în baza art. 81 alin. 7 din Codul Muncii, republicai, conform deciziei de încetare a contractului de muncă nr. 140 din 06.03 2012, societatea renunțând total la perioada legală de preaviz din partea salariatului.

Pârâta a susținută că, în perioada în care reclamantul a avut calitatea de angajat al societății S.C. G.-P. S.R.L., contractul individual de muncă a fost suspendat așa cum prevăd dispozițiile art. 54 din Codul Muncii, în perioada 21.06.2011 – 11.07.2011, respectiv 22.12._12, având în vedere cererile de concediu fără plată adresate de către salariatul reclamant conducerii societății.

De asemenea, în perioada 20.02._12, așa cum este specificat în pontajul întocmit pentru lunile februarie și martie, contractul individual de muncă a fost suspendat de drept, potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b din Codul Muncii, în baza celor trei certificate de concediu medical prezentate de salariat și plătite de către societate. Totodată, în zilele de 15, 16 și 17 februarie 2012, respectiv 5 martie 2012, salariatul reclamanta a absentat nemotivat, aspect menționat în pontajele aferente lunilor februarie-martie, părăsind locul de muncă fără aprobarea conducerii societății.

Așa cum rezultă din certificatul constatator, societatea pârâtă are un punct de lucru deschis pe teritoriul statului francez, unde desfășoară lucrări la sistemele de încălzire și ventilație, pe un șantier din orașul Paris. Salariatul a început să-și desfășoare activitatea ca sudor la acest punct de lucru în perioada 12.07.201 1 06.03.2012, excluzând perioadele de suspendare a contractului de muncă, cu respectarea tuturor clauzelor negociate prin contractul individual de muncă, modificat și completat prin actul adițional nr. 156/10.08.2011, cu asigurarea de către societatea pârâtă a transportului, a cazării la punctul de lucru și a indemnizației în cuantum de minim 20 lei/zi.

Această ultimă indemnizație a fost acordată tocmai în considerarea faptului că reclamantul lucrează în străinătate și a fost calculată în fiecare lună diferit, în funcție de prezența salariatului, realizarea obiectivelor stabilite și de disponibilitățile bănești ale firmei, fiind plătită salariatului de către societate cu mult peste nivelul minim de 20 lei/zi.

Pârâta a mai susținut că, mențiunea reclamantului potrivit căreia a fost detașat în Franța și că i se cuvine diurnă, nu este întemeiată, deoarece în acest caz nu pârâta nu este în situația prevăzută de art. 45-47 din Codul Muncii, privind modificarea, temporară a locului de muncă al salariatului la un alt angajator, ci este vorba de aplicarea întocmai a prevederilor din contractul de munca negociat cu salariatul, în special a clauzei de la art. D pct. 2 prin care s-a convenit că " salariatul va desfășura activitate la punctele de lucru ale societății din România și din Franța”.

Așadar, în speță, reclamantul a prestat muncă pentru societatea pârâtă la punctul de lucru al acesteia în lipsa unui loc de muncă fix, și nu pentru un alt angajator persoană fizică sau persoana juridică, aspect cunoscut și acceptat de către reclamant încă de la negocierea contractului individual de muncă și avut în vedere inclusiv la negocierea salariului peste nivelul salariului minim de 670 lei, în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă.

Pârâta a mai susținut că reclamantul nu a fost nici delegat, așa cum prevăd dispozițiile art. 43 și art.44 din Codul Muncii, în sensul modificării unilaterale de către societate a locului de muncă al salariatului în scopul exercitării temporare de lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă, acesta fiind stabilit, contractual, la punctul de lucru al societății din Franța.

S-a mai precizat că, societatea pârâtă nu a întocmit nici un act referitor la modificarea contractului individual de muncă, încheiat cu salariatul reclamant, prin delegarea sau detașarea acestuia.

Pe lângă aceste aspecte de fapt nereale din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nici temeiurile juridice invocate de către reclamant nu sunt aplicabile în speță. Astfel, nu există art. 9-11 din HGR nr. 1860/2006, modificată, acest act normativ invocat privind, oricum, drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului.

De asemenea HGR nr. 518/1995, invocată de reclamant, prevede la art. 1, în mod limitativ, cui se aplică prevederile sale și misiunile cu caracter temporar în cazul cărora se aplică, nefiind cazul în speță. art. 8 ¹ din acest act normativ, temei juridic prin care reclamantul își motivează cererea de plată a "diurnei", prevede că "muncitorii români care se deplasează în străinătate pentru executări de lucrări de construcții, reparații și amenajări la imobilele misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și ale celorlalte forme de reprezentare în străinătate au dreptul la o diurnă în valută în cuantum de 75% din diurna de categoria I, prevăzută în anexă", situație care nu se aplică reclamantului.

Ori, singurele clauze negociate de societatea S.C. G.-P. S.R.L. cu salariatul reclamant referitoare la drepturile salariale, în sensul art. 162 alin. 2 din Codul Muncii, sunt salariul lunar de 720 lei lunar și celelalte drepturi de natură salariată, respectiv plata de către societate a transportului, a cazării la punctul de lucru și a indemnizației în cuantum de minim 20 lei/zi.

Este real faptul că, datorită crizei economico – financiare și a fluctuației încasărilor, societatea a achitat, uneori, drepturile salariale cu întârziere față de data de 18 ale lunii stabilită prin contractul de muncă, însă au fost și situații în care, încasând unele sume de bani de la partenerii noștri, am achitat drepturile salariale în cuantum mai mare și în avans.

În concluzie, pârâta a susținută că, cererea reclamantului privind plata unui salariu de 5395 lei net, "așa cum rezultă din extrasele de cont” nu este întemeiată pe nici o prevedere contractuală sau legală, societatea respectând și onorându-și, totodată, toate obligațiile din contractul de muncă și actul adițional la acesta, referitoare la salariu și celelalte drepturi, de natură salarială.

Prin actul adițional nr. 156/10.08.2011, încheiat în baza dispozițiilor Ordinului M.M.F.P.S. nr. 1616/2011 privind modificarea și completarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, s-a completat și litera j a contractului individual de muncă, introducându-se după litera b a punctului 2 alte două noi litere, respectiv b l prestații suplimentare în bani și b2 modalitatea prestațiilor suplimentare în natură, însă fără a se negocia efectiv alte prestații suplimentare în bani, după cum eronat susține reclamantul că i s-ar cuveni "diurna" în baza art. j pct.2, lit. ..

Pârâta a susținută că, eronată este și susținerea reclamantului privind efectuarea concediului legal de odihnă în perioada 23.12._12 și neplata indemnizației legale, reclamantul solicitând, fiindu-i și aprobată în acest sens, o cerere de concediu fără salariu în perioada 22.12.201 1 - 09.01.2012, (cerere depusă la dosarul cauzei).

De altfel, concediul legal de odihnă, aferent perioadei efectiv lucrate în anul 2011 și 2012, nu a fost efectuat în natură de către salariat, fiind compensat în bani până la încetarea contractului de muncă, conform art. 146 alin. 4 din Codul Muncii.

S-a mai menționat că pârâta S.C. G.-P. S.R.L. nu a încălcat dispozițiile art. 160, art.161 și art. 253 raportat la art. 166 alin. 4 din Codul Muncii, ci a onorat întocmai obligații stabilite prin contractul de muncă și actul adițional, plătind salariul cu toate componentele negociate ale acestuia pe toată perioada efectiv lucrată de reclamant pentru societatea pârâtă, deci inclusiv pentru perioada solicitată decembrie 201 1-martie 2012, prin virament, în contul bancar al reclamantului, conform statelor de plată, pontajelor și situației centralizatoare anexate. Eventualele întârzieri la plata salariului au fost compensate de plata în avans a acestuia.

În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă, art. 40(1) lit.e. Titlul IV cap. I-11I din Codul Muncii.

La solicitările instanței pârâta a depus la dosar cu adresa nr. 354/02.11.2012 statele de salarii pentru perioada ianuarie 202 – martie 2012.

În cauză au fost administrare proba cu înscrisuri iar la solicitarea reclamantului prin avocat proba testimonială cu martorii Băbăianu D. și G. C..

Prin sentința nr. 3068/25.04.2013, Tribunalul M. a respins acțiunea formulata de reclamant, iar împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul care a fost soluționat de Curtea de Apel C. prin decizia nr. 8439/25.09.2013 prin care a admis recursul si a trimis cauza spre rejudecare, stabilindu-se că instanța trebuie să facă verificări dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile detașării din Codul muncii, nefiind incidente dispozițiile privind detașarea transfrontaliera, dacă anterior plecării în străinătate reclamantul a fost informat cu privire la drepturile suplimentare de care va beneficia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub nr._, iar în cauză, raportat la decizia Curții de Apel C. s-au solicitat informații de la părți cu privire la notificarea prealabilă plecării în străinătate și s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în care drepturile salariale ale reclamantului să se raporteze la salariul minim din Franța, reclamantul depunând la dosar adeverința nr. P379/3193/05.05.2014 emisă de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și persoanelor Vârstnice din care reiese că începând cu luna ianuarie 2013 salariul lunar pentru un sudor muncitor era de 1450 Euro pentru un muncitor necalificat și 1550 Euro pentru un muncitor calificat.

Prin sentința nr.812 din 18 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul G. I., cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat N. I. C., cu sediul în Dr. Tr. S., .. 14, ., jud. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. G.-P. S.R.L. – prin administrator Trisca S., cu sediul în Bistrița, ., jud. Bistrița Năsăud.

S-a reținut că reclamantul G. I. a fost angajat în funcția de sudor la . în perioada 21.06._12 conform contractului individual de muncă nr. 140/21.06.2011 și a actului adițional nr. 156 / 10.08.2011, contract care a încetat la data de 05.03.2012, prin cererea de demisie a reclamantului.

Conform contractului individual de muncă, părțile prin negociere, au stabilit că reclamantul a început activitatea la data de 21.06.2011, în meseria de sudor, cu un salariu de bază lunar brut de 720 lei și un spor de vechime de 5%,, iar activitatea salariatului, în lipsa unui loc de muncă fix se va desfășură la punctele de lucru ale societății din țară și din Franța unde acesta are contracte de asigurare conform cap. D, pct. 2 din contractul de muncă.

Aceeași clauză privind locul de muncă al desfășurării activității reclamantului a fost menținută și prin actul adițional nr. 156/10.08.2011 la contractul individual de muncă menționat mai sus, prevederile de la litera D, punctul 2 fiind însă completate în sensul că, în cazul în care executarea obligațiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă, acesta beneficiază de plata cheltuielilor de transport până la punctul de lucru, de plata chiriei la locul de cazare ales de societate, precum și a unei indemnizații în cuantum de minim 20 lei/zi.

Prin acțiunea adresată acestei instanțe reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea diferenței dintre salariile cuvenite și cele plătite în perioada 01.12._12, susținând că deși, și-a desfășurat activitatea în meseria de sudor corespunzător sarcinilor primite, la locul de muncă din Paris, Franța totuși, angajatorul nu i-a plătit salariile integrale ci doar parțial salariul stabilit pentru muncă în străinătate, iar în opinia sa, drepturile salariate de care trebuia să beneficieze pentru munca prestată în Franța se compun din 720 lei salariul de încadrare în țară, 50 euro/zi salariul cuvenit conform înțelegerii în Franța și 30 euro/zi diurna pentru munca în străinătate, drepturi salariate pe care angajatorul ar fi trebuit să i le plătească dar așa cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei nu a efectuat decât parțial plata acestor drepturi pentru perioada 01.12._12.

Instanța a apreciat acțiunea ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Analizând certificatul constatator eliberat de Registrul Tribunalului de Comerț din Paris, instanța reține ca societatea pârâtă are un punct de lucru deschis pe teritoriul statului francez, unde desfășoară lucrări la sistemele de încălzire și ventilație, pe un șantier din orașul Paris.

Salariatul a început să-și desfășoare activitatea ca sudor la acest punct de lucru în perioada 12.07._12, excluzând perioadele de suspendare a contractului de muncă, conform dispozițiilor art. 54 din Codul Muncii, în perioada 21.06.2011 – 11.07.2011, respectiv 22.12._12, având în vedere cererile de concediu fără plată adresate de către salariatul reclamant conducerii societății ( filele 40 -41 dosar ).

Din înscrisurile depuse la dosar mai rezultă că, în perioada 20.02._12, așa cum este specificat în pontajul întocmit pentru lunile februarie și martie, contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat de drept, potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b din Codul Muncii, în baza celor trei certificate de concediu medical prezentate de salariat și plătite de către societate. Totodată, în zilele de 15, 16 și 17 februarie 2012, respectiv 5 martie 2012, salariatul reclamant a absentat nemotivat, aspect menționat în pontajele aferente lunilor februarie-martie, părăsind locul de muncă fără aprobarea conducerii societății.

Cu privire la perioada în litigiu 01.12._12 s-a reținut că achitarea drepturilor salariale cuvenite reclamantului a avut loc cu respectarea tuturor clauzelor negociate prin contractul individual de muncă, modificat și completat prin actul adițional nr. 156/10.08.2011, cu asigurarea de către societatea pârâtă a transportului, a cazării la punctul de lucru și a indemnizației în cuantum de minim 20 lei/zi.

În afara salariului lunar de 720 lei lunar și celelalte drepturi de natură salariată, respectiv plata de către societate a transportului, a cazării la punctul de lucru și a indemnizației în cuantum de minim 20 lei/zi, nu au fost negociate alte clauze de către părți în sensul art. 162 alin. 2 din Codul Muncii, nefiind întemeiate susținerile reclamantului achitarea a 50 euro/zi salariul cuvenit conform înțelegerii în Franța și 30 euro/zi diurna pentru munca în străinătate.

Astfel, cererea reclamantului privind plata unui salariu de 5395 lei net, așa cum rezultă din extrasele de cont nu este întemeiată pe nici o prevedere contractuală sau legală, societatea pârâtă respectând și onorându-și, totodată, toate obligațiile din contractul de muncă și actul adițional la acesta, referitoare la salariu și celelalte drepturi, de natură salarială.

Nici susținerea reclamantului potrivit căreia a fost detașat în Franța și i s-ar cuveni diurnă, nu este întemeiată, nefiind în situația prevăzută de art. 45-47 din Codul Muncii, privind modificarea, temporară a locului de muncă al salariatului la un alt angajator, ci aplicarea întocmai a prevederilor din contractul de munca negociat cu salariatul, în special a clauzei de la art. D pct. 2 prin care s-a convenit că " salariatul va desfășura activitate la punctele de lucru ale societății din România și din Franța”.

Reclamantul nu a fost nici delegat, așa cum prevăd dispozițiile art. 43 și art.44 din Codul Muncii, în sensul modificării unilaterale de către societate a locului de muncă al salariatului în scopul exercitării temporare de lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă, acesta fiind stabilit, contractual, la punctul de lucru al societății din Franța, neexistând întocmit nici un act referitor la modificarea contractului individual de muncă, încheiat cu salariatul reclamant, prin delegarea sau detașarea acestuia si nici o notificare prealabilă așa cum prevede art. 18 din Codul Muncii fapt recunoscut de reclamant prin intermediul avocatului sau la termenul din 14.01.2015.

Având în vedere decizia Curții de Apel C. prin care s-a stabilit că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Directivei Parlamentului European și a Consiliului 96/71/CE din 16 decembrie 1996 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, instituție care din punct de vedere al conținutului se aseamănă cu delegarea reglementată de art. 43 Codul Muncii, ceea ce presupune că locul în care se efectuează să nu fie locul obișnuit de muncă al salariatului, esențial fiind ca locul de muncă să fie elementul contractului supus modificării, în cazul delegării salariatului și nici dispozițiile Legii nr. 344/2006, act normativ care a transpus Directivei Parlamentului European și a Consiliului 96/71/CE din 16 decembrie 1996 privind detașarea transnațională a salariaților întrucât această lege se aplică întreprinderilor stabilite într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, care în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează salariați pe teritoriul României, prin salariat detașat în sensul actului normativ menționat înțelegându-se acel salariat care în mod normal își desfășoară activitatea într-un alt stat decât România și este detașat în țara noastră.

Având în vedere prevederile art. 315 alin.1 din codul de procedură civilă care stipulează ca „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării de probe unt obligatorii pentru judecătorii fondului”„ instanța, raportat la decizia nr. 8439/25.09.2013 a Curții de Apel C., fiind ținută de dezlegările de drept date de aceasta instanța de recurs, apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Directivei Parlamentului European și a Consiliului 96/71/CE din 16 decembrie 1996 și nici ale Legii nr. 344/2006, act normativ care a transpus Directivei Parlamentului European și a Consiliului 96/71/CE din 16 decembrie 1996.

Întrucât angajatorul anterior plecării reclamantului în străinătate nu l-a informat cu privire la informațiile prevăzute la art. 17 alin.3, precum și cu privire la cele stipulate la art. 18 alin.1 lit.a-g din Codul Muncii, fapt recunoscut de reclamant, instanța apreciază că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile din codul muncii privind detașarea, deoarece reclamantul a prestat muncă pentru societatea pârâtă la punctul de lucru al acesteia în lipsa unui loc de muncă fix, și nu pentru un alt angajator persoană fizică sau persoana juridică, aspect cunoscut și acceptat de către reclamant încă de la negocierea contractului individual de muncă și avut în vedere inclusiv la negocierea salariului peste nivelul salariului minim de 670 lei, în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă.

În speța dedusă judecății sunt incidente dispozițiile art. 25 Codul Muncii privind clauza de mobilitate.

Conform art. 17 alin.2 lit. b Codul Muncii, în contractul individual de muncă trebuie să se înscrie locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diferite locuri, iar potrivit art. 18 Codul Muncii, în cazul în care salariatul urmează să își desfășoare activitatea în străinătate, prestațiile în bani și/sau în natură aferente desfășurării activității în străinătate.

În cauză, părțile la încheierea contractului individual de muncă au recurs la clauza de mobilitate în sensul art. 25 Codul muncii, respectiv au stabilit că activitatea salariatului, în lipsa unui loc de muncă fix se va desfășură la punctele de lucru ale societății din țară și din Franța unde acesta are contracte de asigurare iar conform actului adițional la orice punct de lucru al societății din țară și străinătate, unde aceasta are contractate lucrări

Potrivit dispozițiilor art. 25 Codul Muncii, în cazul clauzei de mobilitate salariatul beneficiază de prestații suplimentare în bani sau natură iar cuantumul prestațiilor suplimentare sau modalitățile prestațiilor suplimentare în natură sunt specificate în contractul individual de muncă.

În acest sens clauzele contractului individual de muncă au fost completate în sensul că, în cazul în care executarea obligațiilor de serviciu de către salariat nu se realizează într-un loc stabil de muncă, acesta beneficiază de plata cheltuielilor de transport până la punctul de lucru, de plata chiriei la locul de cazare ales de societate, precum și a unei indemnizații în cuantum de minim 20 lei/zi., acestea fiind singurele drepturi negociate de părți cu privire la desfășurarea muncii în străinătate și care i-au fost achitate salariatului reclamant.

În ceea ce privește diferența dintre salariile cuvenite și cele plătite reclamantului pe perioada 01.12.2011 – 05.03.2012 rezultă că i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite conform contractului individual de muncă și actului adițional la contractul individual de muncă încheiat, concluziile raportului de expertiză cu privire la diferențe salariale nete de achitat având în vedere calculul și a unei diurne externe întemeiată pe dispozițiile HGR nr. 518/1995 sau pe considerarea de către expertul contabil a sumei de 3.184 lei achitată anterior reclamantului ,conform extraselor de cont, care nu este salariul înregistrat în statele de plată, ca fiind diurna externă aferentă lunii decembrie 2012.

Aceste argumente nu pot concluziona un drept al salariatului de față la plata vreunei diurne, actele normative invocate nefiind incidente în speță iar considerațiile expertului cu privire la sumele achitate reclamantului sunt neîntemeiate.

Conform susținerii și explicațiilor pârâtei, necontrazise de reclamant, suma de 3626 lei plătită reclamantului în două tranșe în luna februarie 2012 pentru decembrie 2011 reprezintă salariul net realizat în timpul efectiv lucrat în luna decembrie ( 14 zile lucrate = 342 lei salariul net ) plus indemnizația stabilită prin actul adițional la contractul de muncă, în cuantum de 20 lei/zi .

S-a mai reținut că pârâta a recunoscut prin întâmpinare că, datorită crizei economico – financiare și a fluctuației încasărilor, societatea a achitat, uneori, drepturile salariale cu întârziere față de data de 18 ale lunii stabilită prin contractul de muncă, însă au fost și situații în care, a achitat drepturile salariale în cuantum mai mare și în avans prin viramente bancare, ceea ce explică sumele rezultate din extrasele de cont.

În orice caz, concluzionarea dreptului la o diurnă pentru munca în străinătate întemeiat pe existența unei sume suplimentare achitate, așa cum rezultă din extrasele de cont, în afara unei prevederi contractuală sau legală, nu poate fi primită.

Nici temeiurile juridice invocate de către reclamant nu sunt aplicabile în speță.

Astfel, actul normativ invocat, respectiv HGR nr. 1860/2006, modificată reglementează drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, ceea ce nu este cazul de față .

De asemenea HGR nr. 518/1995, invocată de reclamant, se aplică personalului român trimis în străinătate, personal care este reglementat expres la art. 1 din actul normativ în mod limitativ, fiind prevăzut cui se aplică prevederile sale și misiunile cu caracter temporar art. 8 ¹ din acest act normativ, reglementând diurna pentru muncitorii români care se deplasează în străinătate pentru executări de lucrări de construcții, reparații și amenajări la imobilele misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și ale celorlalte forme de reprezentare în străinătate au dreptul la o diurnă în valută în cuantum de 75% din diurna de categoria I, prevăzută în anexă, nefiind situația reclamantului.

În ceea ce privește susținerea reclamantului în sensul că diurna este prevăzută la art.j pct.2 lit.b1 din Codul Muncii astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 156/10.08.2011 intitulat "prestații suplimentare în bani" și aceasta este neîntemeiată.

Cu privire la acest aspect instanța a reținut că prin actul adițional nr. 156/10.08.2011, încheiat în baza dispozițiilor Ordinului M.M.F.P.S. nr. 1616/2011 privind modificarea și completarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, s-a completat și litera j a contractului individual de muncă, introducându-se după litera b a punctului 2 alte două noi litere, respectiv b l prestații suplimentare în bani și b2 modalitatea prestațiilor suplimentare în natură, însă fără a se negocia efectiv alte prestații suplimentare în bani, după cum eronat susține reclamantul.

În ceea ce privește probatoriul testimonial administrat, declarația martorului G. C. în sensul că înțelegerea între părți la încheierea contractului a fost de a i se plăti în țară 700 lei, plus 1000 Euro diurnă în străinătate este singulară și nu se coroborează cu probatoriul administrat, părțile asumându-și drepturile și obligațiile în cuprinsul clauzelor negociate în contractul individual de muncă semnat între părți și înregistrat.

Referitor la indemnizația de concediul de odihnă aferentă anilor 2011 și 2012 s-au reținut că aceasta a fost achitată.

Conform CIM nr. 140/21.06.2011 reclamantul beneficiază anual de un număr de 21 zile lucrătoare concediu de odihnă în raport cu durata muncii (8 ore/zi, 40 ore/săptămână).

Din actele dosarului rezultă că în perioada 22.12.201 1 - 09.01.2012 reclamantul a solicitat și i-a fost aprobată în acest sens, o cerere de concediu fără salariu în, cerere depusă la dosarul cauzei ( fila 40 ).Pârâta prin întâmpinare a arătat că salariatul nu a efectuat în natură concediul legal de odihnă în perioada 2011 - 2012, iar concediul aferent perioadei efectiv lucrate a fost compensat în bani la încetarea contractului de muncă, conform art. 146 alin. 4 din Codul Muncii.

Potrivit art. 145 alin. 2 Codul Muncii, concediul de odihnă anual se acordă proporțional cu activitatea prestată ., expertul stabilind eronat un număr de 14 zile de odihnă cuvenite reclamantului, acesta prestând activitate doar 142 de zile din toată perioada lucrată și nu 166 de zile, ca atare i se cuvine indemnizația pentru 12 zile de concediu de odihnă neefectuat, care a fost achitată reclamantului așa cum rezultă din viramentele din luna martie și luna iulie 2012 .

Este adevărat că angajatorul nu a compensat în bani concediul de odihnă rămas neefectuat la încetarea contractului individual de muncă, însă a fost achitat integral la data de 09.07.2012, așa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar și răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză formulat de către expertul contabil.

În consecință, față de argumentele arătate instanța a înlăturat concluziile raportului de expertiză care stabilește existența unor drepturi salariale datorate și neachitate de către angajator, diferențe de salariu neachitate, diurnă și indemnizație de CO.

Luând în considerare cele de mai sus s-a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței a formulat recurs reclamantul G. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut că prin hotărârea pronunțată instanța a aplicat greșit legea în sensul că nu a ținut seama de prevederile exprese ale art. 160, 161, 166, 253 Codul muncii, Reg. Nr. 561/2006 și nr. 3821/85 ale Parlamentului UE și respectiv CEE și în mod cert Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 96/7 1/CE din 16 decembrie 1996 - (art. 304, pct. 9) precum și de dispozițiile de îndrumare menționate de Curtea de Apel C. prin Decizia nr. 8439/25.09.2013:

Pârâta S.C. G.-P. S.R.L., în calitate de angajatoare, recunoaște că reclamantul a desfășurat activitate în perioada 12.07._12 numai la punctul de lucru al acestei societăți din Paris, Franța, acest fapt fiind confirmat și de martorii audiați în cauză și reținut inclusiv de instanța de fond și de recurs. Deși și-a desfășurat activitatea în meseria de sudor corespunzător sarcinilor primite, la locul de muncă din Paris, Franța totuși angajatorul nu i-a plătit salariile integrale pentru perioada 01.12._12 ci doar parțial salariul stabilit pentru muncă în străinătate, așa cum rezultă din extrasele de cont: din concluziile la obiectivele nr. 2 și 3 ale raportului de expertiză întocmit în cauză.

Instanța de fond face o gravă eroare atunci când susține că nu sunt aplicabile dispozițiile Directivei CE nr._ considerând că nu a fost detașat în Franța în condițiile in care acest aspect s-a tranșat în mod irevocabil prin Decizia nr. 8439/25.09.2013 pronunțat de Curtea de Apel C..

Astfel, deși Curtea dispune prin casarea sentinței și trimiterea la rejudecare ca instanță de fond să stabilească dacă există diferențe între drepturile bănești încasate de pe perioada cât a lucrat în străinătate (perioadă de casare coincide cu perioada din litigiu cu excepția perioadelor de suspendare) și drepturile efectiv plătite pentru munca desfășurată în străinătate, instanța se conformează parțial în sensul că dispune efectuarea unui supliment laraportul de expertiză prin care stabilește ca obiectiv calcularea salariului în funcție de salariul minim prevăzut de legislația statului francez pentru munci calificate și chiar admite obiecțiunile sale cu privire la calculul indemnizației de CO prin hotărâre pronunțată schimbă total dispozițiile instanței de casare și consideră că în cauză nu sunt aplicabil prevederile Directivei CE nr._ ci dispozițiile Codului muncii contrar celor dispuse de instanța de casare și în mod nefondat respinge acțiunea.

Din moment ce prin Directiva CE nr._ s-au stabilit reguli clare pentru detașarea cetățenilor comunitari pentru desfășurarea muncii pe teritoriul României este evident că și în cazul detașării cetățenilor români pe teritoriul Uniunii Europene sunt aplicabile aceleași reguli și nu regulile interne pentru că și România este stat membru al UEși dacă nu s-ar aplica atunci cetățenii români ar fi discriminați în raport cu cetățenii europeni care desfășoară activitate pe teritoriul României.

Este greșită opinia instanței de fond potrivit căreia nu trebuia să beneficiez de salariul minim stabilit pe teritoriul satului francez întrucât reclamantul nu a fost detașat dar omite un singur aspect și anume că legea română este lege națională și nu poate opera în regim transfrontalier ori dacă instanța de fond a analizat detașarea sa în Franța prin prisma Codului Munci este evident că a extins aplicarea în spațiu a legii naționale și a creat un cadru discriminatoriu pentru cetățeni români care lucrează în străinătate și cetățenii UE ca lucrează în România.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză rezultă cu certitudine că pârâta nu i-a plătit integral nici măcar drepturile salariale, iar reținerea instanței potrivit căreia i-a plătit mai mult decât era necesar este greșită pentru că nu poate ignora plata diurnei dinmoment ce el își desfășura activitatea în Franța și era angajat al societății în România, pentru că dacă se considera că trebuie să beneficiez de salariul din Franța atunci trebuia să se țină seama de salariul minim al acestei țării corespunzător unui muncitor calificat și să i se calculeze salariul în funcție de acest drept.

Din raportul de expertiză întocmit în dosar rezultă că valoarea diferenței de salariu stabilită pe baza salariului minim reglementat pe teritoriul satului francez și a drepturi salariale plătite de angajator este de 6900 lei.

Potrivit dispozițiilor art. 9-11 din HGR nr. 1860/2006 personalul detașat sau delegat

beneficiază de diurnă care în cazul celor care sunt delegați în străinătate se calculează"

potrivit art. 8¹ din HGR nr. 518/1995 și anexelor la acest act normativ, iar pentru Franța

(poziția 58 din anexă) diurna este de 35 euro/zi pentru muncitori putând fi dedusă până

2,5 ori de către angajatorii privați potrivit art. 21, alin. 3, lit. b din Codul Fiscal, deci diir

este un drept legal.

Diurna este prevăzută la art. J, pct. 2, lit. . cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 156/10.08.2011 intitulat "prestații suplimentare în bani".

Mai mult, martorii audiați în cauză confirmă faptul că înțelegerea de plată a diurnei în cuantum de 30 de euro pe zi în perioada cât a lucrat în Franța a fost una dintre condițiile de angajare, în situația în care nu se decontau cheltuielile de cazare, transport la și de la serviciu și nici cele din țară până în Franța și retur, iar pârâta a efectuat plăți în acest sens până în luna decembrie 2011 după care a omis să-și îndeplinească această obligație de plată.

Reținerea instanței în ce privește acordarea diurnei este cel puțin greșită pentru că din moment ce părțile au stabilit acordarea diurnei externe în echivalentul a 30 euro/zi din considerente ușor de înțeles pentru că nu se dorea plata unui salariu din cauza obligațiilor datorate la bugetul de stat de către angajator și chiar mai mult au procedat la plata și respectiv încasarea acestei diurne.

Pârâta s-a obligat la plata acestui drept și în această situație așa cum se calculează diurna pentru intern prin raportare la cuantumul diurnei prevăzut de lege pentru instituțiile bugetare, în lipsa altor reglementări speciale diurna se calculează și pentru cetățenii români care lucrează în străinătate tot prin raportare la cuantumul diurnei pentru instituțiile bugetare, respectiv misiuni diplomatice, consulare și altele ca fiind valoarea minimală a diurnei.

În mod cert, diurna este prevăzută la art. J, pct. 2, lit. . cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 156/10.08.2011 intitulat "prestații suplimentare în bani".

Astfel, pe baza acestor clauze și dispoziții diurna a fost calculată de expertul contabil prin raportul întocmit în primul ciclu procesual și a concluzionat că valoarea totală a sumei cuvenite ca diferență de diurnă este de 4101 lei.

În ce privește concediul de odihnă pârâta recunoaște că nu mi-a acordat nici o zi de concediu ci a considerat că în perioada 23.12._12 a fost în concediu fără salariu dar susține în mod nedovedit că i-ar fi plătit indemnizația de CO înainte de încetarea CIM.

Din concluziile suplimentului la raportul de expertiză întocmit pentru a se răspunde la obiecțiunile ridicate de către reclamant rezultă că pentru plata indemnizație CO i se cuvine o despăgubire în sumă de 2125 lei.

Procedând în modul arătat, pârâta nu și-a îndeplinit obligația contractuală față de reclamant în ceea ce privește plata muncii prestate, încălcând astfel dispozițiile an. 166, Codul muncii, precum și dispozițiile art. 160 și 161 din Codul Muncii în sensul că pârâta avea obligația să plătească salariile înaintea altor obligații bănești ale acesteia, întrucât salariul cuprinde și alte adaosuri așa cum sunt drepturile solicitate de către reclamant.

Este evident că prin atitudinea sa pârâta i-a produs un prejudiciu material constând în contravaloarea drepturilor salariale neacordate fapt pentru care este obligată să-l despăgubească pentru prejudiciul material suferit din culpa acesteia conform dispozițiilor art. 253 raportate la art. 166, alin. 4 din Codul Muncii, motiv pentru care, pe lângă drepturile salariale neachitate și cuvenite este îndreptățit să primească și actualizarea lor cu indicele de inflație până la data achitării efective.

Recursul este nefondat.

Contractul individual de muncă este, potrivit art.10 Codul muncii, contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.

CIM se încheie în baza convenției părților, în formă scrisă, în limba română, angajatorul având printre altele, obligația reglementată de art.17 Codul muncii - de informare cu privire la clauzele esențiale din contract, și cea reglementată de art.18 Codul muncii - de informare în cazul în care salariatul urmează să-și desfășoare activitatea în străinătate.

Drepturile și obligațiile salariatului sunt prevăzute de art. 39 Codul muncii iar ale angajatorului la art.40 Codul muncii, unul din drepturile apelantului fiind cel reglementat la art.39 alin.1 lit.a - dreptul la salarizare pentru munca depusă iar una din obligațiile intimatei fiind cea de la art.40 alin.2 lit.c - de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.

Pornind de la disp.art.37 Codul muncii potrivit cărora drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă, Curtea reține că în speță relațiile de muncă dintre apelant și intimată, sunt guvernate de contractul individual de muncă și actul adițional încheiat între părți și de Codul muncii.

Astfel potrivit convenției părților (rezultat al negocierii individuale) materializată prin încheierea contractului individual de muncă, apelantul în calitate de salariat a acceptat să presteze activitatea de sudor la punctele de lucru din Franța ale intimatei, în schimbul unui salariu de 720 lei lunar.

Prin actul adițional nr.156/10.08.2011 a fost modificat punctul 2 din CIM, părțile convenind ca în lipsa unui loc de muncă fix apelantul să desfășoare activitatea la orice punct de lucru al societății din țară sau străinătate, unde aceasta are contracte de lucrări, iar în situația în care executarea obligațiilor de serviciu de către apelant nu se realizează într-un loc stabil de muncă, salariatul să beneficieze de plata cheltuielilor de transport de la sediul societății până la punctul de lucru, de plata chiriei la locul de cazare ales de societate, precum și de o indemnizație de minim 20 lei pe zi. Deasmenea, s-a convenit acordarea salariatului unor prestații suplimentare, fără a se stabili cuantumul acestora.

În aceste condiții apărarea apelantului referitoare la negocierea unei diurne – prestații suplimentare de 30 de euro pe zi este lipsită de susținere probatorie, proba cu martori fiind nerelevantă sub acest aspect.

Curtea constată că angajatorul nu a încălcat dreptul apelantului la salarizare pentru munca depusă, îndeplinindu-și obligația corelativă prev.de art.40 alin.2 lit.c Codul muncii., intimata, căreia în raport de disp.art.272 Codul muncii îi revine sarcina probei, prin proba cu înscrisuri administrată în dosarul de fond demonstrând că și-a îndeplinit această obligație.

Curtea reține că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile HG nr. 518/1995, invocate de apelant pentru următoarele argumente.

Din analiza acestui act normativ, Curtea constată că acesta se referă la categoriile de persoane expres enunțate de art. 1 și anume: personalului trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar reprezentând vizite oficiale, tratative, consultări, încheierii de convenții, acorduri și alte asemenea înțelegeri, participări la târguri și expoziții, prospectarea pieții; acțiuni de cooperare economică și tehnico-științifică; contractări și alte acțiuni care decurg din executarea contractelor de comerț exterior; documentare, schimb de experiență; cursuri sau stagii de practică și specializare sau perfecționare, inclusiv participarea elevilor, studenților și cadrelor didactice însoțitoare la olimpiade și concursuri în domeniul învățământului, participări la congrese, conferințe, simpozioane, seminarii, colocvii sau alte reuniuni, care prezintă interes pentru activitatea specifică unității, precum și la manifestări științifice, culturale, artistice, sportive și altele asemenea; primiri de titluri, grade profesionale, distincții sau premii conferite pentru realizări științifice, culturale, artistice sau sportive; desfășurarea unei activități științifice, culturale, artistice sau sportive, temporare, fără dobândirea calității de salariat a partenerului extern, precum și pentru ținerea de cursuri în calitate de profesor vizitator; control, și îndrumare la misiuni diplomatice, oficii consulare și alte asemenea reprezentanțe în străinătate.

Art. 16 din același act normativ precizează că de aceste drepturi beneficiază și personalul din regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, în cazul personalului celorlalți agenți economici, alții decât cei prevăzuți de art. 16, prevederile HG nr. 518/1995 având doar caracter de recomandare (art. 17).

Întrucât aceste norme legale au caracter de recomandare, iar prin CIM sau actul adițional la acesta, nu s-a negociat cuantumul unei astfel de diurne, solicitarea apelantului vizând obligarea angajatorului de a-i acorda o astfel de diurnă este nefondată.

Întrucât problema de drept referitoare la inaplicarea în cauză a disp.HGR nr.1860/2006 a fost clarificată de instanța de control judiciar, apelantul numai poate critica hotărârea sub acest aspect

Este adevărat că instanța de control judiciar prin decizia de casare poate da anumite îndrumări instanței de fond, însă acestea au caracter de recomandare, și atâta timp cât în speță nu a fost dezlegată problema de drept referitoare modul de calul al diurnei și aplicabilitatea legislației statului francez ce reglementează salariul minim, nu se poate reține că prima instanță nu s-a conformat deciziei de casare.

Sunt și argumentele pentru care sunt nerelevante concluziile raportului de expertiză care, la stabilirea diferențelor salariale cuvenite apelantului, are în vedere acte normative inaplicabile în speță.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea indemnizației de concediu de odihnă prima instanță a reținut corect că în raport de durata activității prestate, apelantului i se cuvine indemnizația pentru 12 zile de concediu de odihnă neefectuat, care i-a fost achitată integral la data de 09.07.2012, așa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar și răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză formulat de către expertul contabil.

Pentru toate aceste considerente Curtea, în temeiul disp.art.312 alin.1 C., respinge recursul ca, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant G. I. împotriva sentinței civile nr. 812/18.02.2015, pronunțată de Tribunalul M. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ., având ca obiect calcul drepturi salariale.

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 Aprilie 2015.

Președinte Judecător Judecător

M. P. T. Ț. R. M.

Grefier

A. Golașu .

Red.jud.M.P./08.05.2015

Tehn.M.D.2 ex

J.f.L.V.E.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 721/2015.... →

Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 265/2015. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 265/2015. Curtea de Apel CRAIOVA