Obligaţie de a face. Decizia nr. 3555/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3555/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-09-2015 în dosarul nr. 14700/63/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr.3555
Ședința publică de la 7 septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE- S. P.
Judecător- C. R.
Grefier- F. I.
***
Pe rol, fiind soluționarea apelului declarat de reclamantul M. F., cu domiciliul ales la sediul S. F. Automobile din C., ..29 prin S. F. Automobile C., împotriva sentinței civile nr.2114 din 7 mai 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ., cu sediul în C., ..29, județul D., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru apelantul reclamant S. F. Automobile C., consilier juridic D. I. C., fiind lipsă intimata pârâtă ..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, după care:
Curtea, constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, în baza art. 392 Cod procedură civilă, raportat la art. 216 Cod procedură civilă și art. 482 Cod procedură civilă, a acordat cuvântul asupra apelului.
Având cuvântul, reprezentantul apelantului reclamant, a expus oral motivele scrise de apel, în raport de care a solicitat admiterea apelului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a se pronunța pe fondul cauzei.
A susținut, că prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat ca instanța să constate că activitatea prestată în perioada 02.05.1992 – 01.04.2001 a fost desfășurată în condiții de grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, iar angajatorul să fie obligat să-i elibereze o adeverință în acest sens, iar instanța de fond, în mod greșit, s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea ca fiind formulată peste termenul legal de prescripție.
A mai precizat că, din cuprinsul acțiunii, rezultă faptul că apelantul reclamant a formulat cerere pentru eliberarea unei adeverințe din care să rezulte încadrarea în grupa a II-a de muncă, însă adeverința i-a fost eliberată abia la data de 16.02.2015, ceea ce indică că data la care reclamantul ar fi putut avea cunoștință asupra faptului că în perioada supusă judecății nu a fost încadrat în grupa respectivă, este data înmânării adeverinței cu grupa a II-a de muncă și nu data la care reclamantului i-a fost înmânat carnetul de munca, respectiv 31.05.2011.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2114 din 7 mai 2015, pronunțată de Tribunalul D., s-a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
S-a respins actiunea formulată de reclamantul M. F., cu domiciliul ales la sediul Sindicatului F. Automobile din C., .. 29 C. in contradictoriu cu parata ..A., cu sediul in C., .. 29, judetul D., ca prescrisa.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a analizat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune constatând următoarele:
Dispozițiile referitoare la prescripție au caracter imperativ și drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine și în orice stadiu procesual al judecății, aceeasi concluzie reiesind si din Decizia in interesul legii nr. 1/2014, care a statuat ca " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."
Asadar, prescriptia extinctiva reprezinta stingerea, dupa caz, fie a acelei componente a dreptului la actiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanta de a obtine obligarea subiectului pasiv la executarea obligatiei corelative sau la recunoasterea dreptului subiectiv contestat, fie a insusi dreptului principal, datorita nesesizarii organului de jurisdictie in termenul prevazut de lege.
Prin urmare, prescriptia extinctiva reprezinta practic o sanctiune indreptata impotriva pasivitatii titularului dreptului.
Tribunalul a constatat ca, în cauza dedusă judecății nu se poate reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, cum s-a susținut, întrucât nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 NCPC, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci, eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condițiile legii.
D. urmare, salariatul nemulțumit de neîncadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanței de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art.268 alin.2 din codul muncii rap.la art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoștință de neinscrierea grupei, aceasta fiind acțiunea în realizare pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.
S-a reținut ca, in materia dedusa judecatii, termenele de sesizare a instantei sunt prevazute in acte normative speciale, aceste termene derogand de la dreptul comun in materie (in masura in care nu sunt identice).
Astfel, articolul 268 din Legea nr. 53/2003 C o d u l m u n c i i, prevede ca:
"(1) Cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate:
a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului individual de munca;
b) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care s-a comunicat decizia de sanctionare disciplinara;
c) in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, in situatia in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si in cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator;
d) pe toata durata existentei contractului, in cazul in care se solicita constatarea nulitatii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia; e) in termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
(2) In toate situatiile, altele decat cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului."
Tribunalul a constatat ca in speta, actiunea formulata de catre reclamant se incadreaza in dispozitiile prev. de art. 268 al. 2 din C o d u l m u n c i i, in conformitate cu care termenul de prescriptie este de 3 ani de la data nasterii dreptului.
Dispozitia legala sus-mentionata este clara si lipsita de echivoc - "in toate situatiile", iar exprimarea legiuitorului referitoare la termenul de prescriptie in cazul cererilor formulate in vederea solutionarii unui conflict de munca, ce se incadreaza in alin. 2 al art. 283 din C o d u l m u n c i i, nu lasa loc nici unei interpretari sub aspectul duratei acestui termen.
Avand in vedere dispozitiile speciale referitoare la termenele in care pot fi formulate cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca, prevazute de art. 268 din C o d u l m u n c i i, nu se poate aprecia ca actiunea introductiva ar fi imprescriptibila din punct de vedere extinctiv, asa cum s-a sustinut de catre reclamant/a.
Pe de altă parte, trebuie retinut ca, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.
Asadar, in conformitate cu disp. art. 283 alin. 2 din C o d u l m u n c i i, termenul de prescriptie este de 3 ani si incepe sa curga de la data nasterii dreptului.
In ceea ce priveste data nasterii dreptului, Tribunalul a constatat ca in speta, data nasterii dreptului la actiune il reprezinta momentul in care persoana interesata a cunoscut/ar fi trebuit sa cunoasca, cu un mimim de diligenta, neinscrierea in carnetul de munca a grupei solicitate.
In ceea ce îl priveste pe reclamant, Tribunalul a constatat ca, potrivit procesului – verbal B0/1145/31.05.2011 emis de parata ..A., reclamantului i-a fost inmanat carnetul de muncă in data de 30.06.2011.
Asadar, de la aceasta data, reclamantul a cunoscut faptul ca nu i s-a acordat beneficiul grupei a doua.
Asadar, de la aceasta data ( 30.06.2011) pana la data introducerii actiunii – 11.12.2014, este evident faptul că nu s-a respectat termenul de 3 ani prevazut de art. 268 alin.2 Copdul Muncii.
Asa fiind, constatand ca termenul de prescriptie era implinit la data promovarii actiunii, 11.12.2014, Tribunalul a admis exceptia invocata de parata prin acțiune si a respins actiunea.
S-a avut in vedere si faptul ca, in practica recenta a Curtii de Apel C. a fost imbratisata aceeasi solutie, prin Decizia nr. 1038/26.02.2015, pronuntata in dosar_, instanta de control judiciar retinand urmatoarele:
" Astfel,cauza de față se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantului formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, unei funcții sau unui loc de muncă în grupe de muncă nu putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.
De aici a rezultat că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.
În acest sens sunt dispozițiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod (Codul muncii – nn.) se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
În raport de aceste dispoziții, Curtea constată că ,în ceea ce privește termenele de prescripție,Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun,reglementând termene speciale în care în care pot fi promovate acțiunile în justiție ,termene prevăzute de art.268 Codul muncii,republicat.
Din examinarea dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, rezultă că legiuitorul a instituit termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la alin. 1 al art. 268.
Pentru faptul că acțiunea promovată în cauză nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. 1 al art. 268 ,devin incidente dispozițiile din alin.2 care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă aceea că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit faptul că în materia jurisdicției muncii nu există cereri imprescriptibile.
Rațiunea instituirii termenelor pentru promovarea acțiunilor în cazul raporturilor de muncă este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilirea raporturilor juridice."
Tribunalul a reținut, in plus, ca aplicarea normelor de drept generale in detrimentul celor speciale presupune o gresita aplicare a legii.
Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun, ce în astfel de situații se aplică numai unde legea specială nu dispune.
Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare.
Legea generală poate să modifice sau să înlăture incidența legii speciale numai când cuprinde prevederi exprese în acest sens (in acest sens fiind o decizie din 05.06.2008 a Curtii de Apel C.), textele dreptului comun invocate in speta necuprinzand astfel de prevederi.
Sub acelasi aspect, teoria si practica judiciara au statuat, in mod unitar, ca hotararea este data cu incalcarea si aplicarea gresita a normelor de drept material in situatia in care se extinde aplicarea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplica ori restrangerea nejustificata a aplicarii prevederilor acesteia.
Prof. G. B., in cea mai recenta lucrare a sa, " D. Procesual Civil" – Ed. Hamangiu, 2015,a precizat ca o asemenea situatie se intalneste in cazul in care se face aplicarea normelor de drept comun in cazul in care exista o norma speciala, derogatorie de la dreptul comun (pagina 645).
Asa fiind, Tribunalul a constatat ca actiunea a fost formulata cu incalcarea termenului prevazut de art. 268 alin.2 C., astfel ca a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si a respins actiunea ca atare.
Opinia asistentilor judiciari a fost conforma cu lucrarile si considerentele hotararii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M. F., prin S. F. Automobile C. ,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Critică soluția instanței de fond din următoarele considerente:
a) Prima instanța a făcut o greșita calificare a naturii juridice a acțiunii promovate de apelantul reclamant.
Cu privire la aprecierea instanței de fond ca cererea reclamantului formulata impotriva angajatorului este un raport juridic de munca,el vizând executarea unui contract de munca,deoarece Încadrarea unei activitati,unei funcții sau unui loc de munca in grupe de munca nu poate avea loc in afara unui raport juridic de munca,„motiv pentru care in cauza sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii,prioritare fata de regulile generale din dreptul civil", susține că desi prima instanța a reținut ca in acest sens sunt dispozițiile art.278 alin.l din Codul muncii,potrivit carora„dispozitiile prezentului cod se intregesc cu celelalte dispoziții cuprinse in legislația muncii si in măsura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca prevăzute in prezentul cod,cu dispozițiile legislației civile si precizează ca „este de principiu ca legea generala se aplica in orice materie si in toate cazurile,mai puțin acelea in care legiuitorul stabilește un regim special si derogatoriu,instituind in anumite materii reglementari speciale,care sunt prioritare fata de norma de drept comun,ce in astfel de situații se aplica numai unde legea speciala nu dispune,"la pronunțarea hotararii,in mod greșit aceasta a apreciat ca sunt aplicabile exclusiv prevederile art.268 Codul muncii,republicat,fara a avea in vedere si prevederile legislației civile.
Cum in Codul muncii nu se regăsesc dispoziții cu privire la excepția dreptului la acțiune derivând din CIM sau CCM, prevederile Codului muncii cu privire la prescripție se intregesc cu cele cuprinse in Decretul 167/1958 si in Codul Civil.
Noul cod civil reglementează atat situațiile de imprescriptibilitate a dreptului la acțiune cat si situațiile in care se instituie termene special de prescripție sau cazuri speciale in care intervine prescripția.
Art.2502 stabilește caracterul de excepție al imprescriptibilității dreptului la acțiune si reglementează in mod expres cazurile concrete de imprescriptibilitate in materii in care protecția speciala este necesara.
Astfel potrivit art. 2502 alin.2 din N.C.civil,dreptul la acțiune este imprescriptibil in cazurile prevăzute de lege,precum si ori de cate ori,prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit,exercitiul sau nu poate fi limitat in timp.
Sunt considerate ca având caracter imprescriptibil o . acțiuni injustiție, printre care si acțiunea in constatarea existentei sau inexistentei unui drept.
Art.35 din Cod proc.civila stipuleaza-cererea in constatare este aceea prin care reclamantul solicita constatarea existentei unui drept al sau(cererea pozitiva) ori a inexistentei unui drept al paratului impotriva sa.
In mod greșit prima instanța a apreciat acțiunea formulata de apelantul reclamant ca fiind o acțiune in realizarea unui drept patrimonial si nu o acțiune in constatare asa cum a fost formulata si motivata.
Acțiunea formulata de reclamant este o acțiune in constatare,prin care a solicitat instanței doar sa constate existenta unui drept subiectiv al reclamantului fata de parat.
Acțiunea in constatare nu creează un drept nou pentru reclamant,aceasta confirmând un drept pre-existent,recunoscut prin dispozițiile exprese ale actelor normative aplicabile (Ordin 50/1990 completat cu avizele ulterioare,.)
In speța supusa judecatii,obiectul cererii il constituie protecția pe cale judiciara a drepturilor subiective,respectiv recunoașterea dreptului pentru acordarea unei grupe de munca,in baza Ordinului 50/1990,pentru o anumita perioada lucrata si care precizează locurile de munca,activitatile si categoriile de personal care lucrează in condiții deosebite,ce se incadreaza in grupele I si II de munca.
Acțiunea in constatare formulata de reclamant nu urmărește dobândirea unor drepturi patrimoniale,aceste drepturi fiind deja recunoscute prin Ordinul 50/1990 si anexa II pct.38 la Ordinul 50/1990 si chiar si in situația in care s-ar pretinde ca s-ar valorifica adeverința obținută pentru grupa de munca,acest lucru nu poate fi valorificat,intrucat cuantumul lor nu este determinat sau determinabil in acest proces ci numai recunoașterea unui drept deja statuat prin Ordinul 50/1990 completat cu avizele ulterioare.
In conformitate cu pct.3 din actul normativ mai sus menționat, in mod imperativ se precizează: „beneficiază de incadrare in grupele I si II de munca...,f ara limitarea numarului,personalul care este in activitate:muncitori,ingineri,subingineri,personal de intretinere si reparatii,controlori tehnici de calitate,precum si alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca si activitățile prevăzute in anexele I si II.
Potrivit pct.6 din Ordinul 50/1990 „nominalizarea persoanelor care se incadreaza in grupele I si II de munca se face de către conducerea unităților impreuna cu sindicatele libere din unitati,tinandu-se seama de condițiile deosebite de munca concrete in care i-si desfășoară activitatea persoanele respective(nivelul noxelor existente,conditii nefavorabile de microclimate,suprasolicitare fizica sau nervoasa,etc)
Rezulta așadar ca,in temeiul acestui act normativ,personalul in activitate,beneficiaza de incadrarea in grupele I si II de munca in vederea pensionarii daca lucrează efectiv la locurile de munca si si activitățile prevăzute in anexele I si II.
Dreptul apelantului reclamant de a beneficia de incadrare in grupa a II -a de munca a luat naștere la momentul prestării muncii in activitățile sau locurile de munca menționate in anexele I si II la Ordinul 50/1990,rolul unității angajatoare fiind doar de a nominaliza persoanele care beneficiază de aceasta incadrare.
Faptul ca angajatorul nu s-a preocupat pentru indeplinirea procedurilor pentru incadrarea in grupa a Il-a de munca nu inseamna ca salariații care au desfășurat activități in condițiile prevăzute in Ordinul 50"1990 nu sunt indreptatiti la aceste beneficii.
In lipsa unor astfel de demersuri,ramane atributul instanței sa stabilească pe baza de probe concludente daca activitatea desfășurata de apelantul reclamant se incadreaza sau nu in grupa a Il-a de munca.cu respectarea dispozițiilor art.21 din Constituție si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului,dispozitii care asigura accesul la o instanța de judecata in vederea dobândirii sau protejerii unui drept recunoscut prin Lege.
De asemenea mai precizează ca existând o diferența de tratament intre reclamant si celelalte persoane colegi cu apelantul reclamant s-ar crea situația inechitabila de natura sa aducă atingere prevederilor art.14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
In aceste condiții, nu poate fi vorba de intervenția prescripției dreptului la actiune, cu atat mai mult cu cat reclamantul nu urmărește dobândirea unor drepturi patrimoniale de la intimata- parata ci, recunoasterea unei grupe de munca, respectiv grupa a II-a.
Cu privire la prevederile legale, arătam faptul ca nici Decretul 167/1958 referitor la prescripția extinctiva si nici Ordinul 50/1990 care reglementează acordarea grupelor de munca nu prevăd un termen in care aceste acțiuni pot fi introduse in instanța pentru a putea fi valorificate pretențiile persoanelor indreptatite.
De asemenea si dispozițiile art.278 al. 1 din Codul muncii precizează ca prevederile acestui cod se intregesc cu celelalte dispoziții cuprinse in legislație si in măsura in care nu sunt incompatibile cu raporturile de munca prevăzute in prezentul cod,cu dispozițiile legislației civile.
Cum in Codul muncii nu se regăsesc dispoziții cu privire la excepția dreptului la acțiune derivând din CIM sau CCM, prevederile Codului muncii cu privire la prescripție se intregesc cu cele cuprinse in Decretul 167/1958 si in Codul Civil.
Pentru aceste motive hotărârea primei instanțe este nelegala, deoarece acțiunile in constatare sunt imprescriptibile, caracter ce decurge din aceea ca dreptul material la acțiune este prescriptibil in timp ce dreptul la acțiune in sens procesual este imprescriptibil.
b)In ceea ce privește data la care prima instanța se raportează ca fiind momentul din care incepe sa curgă prescripția dreptului material la acțiune, Instanța de fond o apreciază ca fiind data de 31.05.2011 la care reclamantului i-a fost inmanat carnetul de munca. F. de aceasta opinie arătam faptul ca apelanul reclamant nu ar fi putut fi in cunostiinta asupra faptului ca pentru perioada supusa judecații nu beneficiază de dreptul sau de a fi incadrat in grupa a Il-a de munca in conformitate cu prevederile Ordin 50/1990 completat cu avizele ulterioare, la momentul intrării in posesie a carnetului de munca,acest fapt putând fi constatat cu certitudine de el doar la momentul eliberării de către intimata- parata a unei adeverințe din care sa rezulte perioada lucrata in grupa a Il-a de munca,respectiv data de 16.02.2015.
Precizează ca din cuprinsul acțiunii asa cum a fost formulata,rezulta fara echivoc faptul ca apelantul-reclamant a formulat cerere pentru eliberarea unei adeverințe din care sa rezulte încadrarea in condiții de grupa a Il-a de munca pentru perioada supusa judecatii,insa adeverința i-a fost eliberata abia la data de 16.02.2015.
Cu toate acestea, prima instanța a omis sa aiba in vedere aceasta precizare,apreciind ca apelantul-reclamant nu au respectat termenul de trei ani ,avand in vedere data luării la cunoștința a mențiunilor din carnetul de munca.
O simpla observare a conținutului carnetului de munca certifica faptul ca reclamantul nu putea sti cu certitudine faptul ca pentru perioada supusa judecații nu beneficiază de dreptul sau legal de a fi incadrat in grupa a Il-a de munca având in vedere ca nici pentru perioada anterioara celei supuse judecații respectiv 11.04._92 si pentru care i s-a eliberat adeverinta,in carnetul de munca nu sunt înscrise niciun fel de mențiuni cu privire la grupa a Il-a de munca.
Ceea ce indica cu precizie ca data la care apelantul reclamant ar fi putut avea cunostiinta asupra faptului ca in perioada supusa judecații nu a fost incadrat in grupa a Il-a de munca,este data inmanarii adeverinței cu grupa a Il-a de munca .
Pentru toate aceste motive, solicitam instanței admiterea apelului,casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pe fondul cauzei.
Intimata pârâtă, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Apelul declarat de reclamant se privește a fi fondat și se va admite avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, hotărârea primei instanțe este nelegală fiind rezultatul unei greșite calificări a naturii juridice a acțiunii promovată de reclamant.
În acest sens încălcând un principiu fundamental al procesului civil român, respectiv principiul disponibilității părților, reglementat în Noul Cod de procedură civilă, în art.9, referitor la dreptul de dispoziție al părților, Tribunalul D. a schimbat calificarea juridică a cererii formulată de către reclamant, dintr-o acțiune în constatare, într-una în realizare.
În acest sens, dispozițiile arătate(art.9 alin.2 din N.C.P.C.) stipulează faptul că –
„ obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.
Se constată că Tribunalul D., la termenul din 7 mai 2015, a pus în discuție, excepția dreptului material la acțiune, ce a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, însă legat de această excepție, și–a încălcat obligația prevăzută în partea finală a aliniatului 4 a art.22 din NCPC, în sensul că nu a pus în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii formulată de reclamant, câtă vreme a recalificat în considerentele hotărârii pronunțate acțiunea în constatare cu care a fost investită de către reclamant, ca fiind una în realizare de drepturi.
În condițiile în care instanța, a pus în discuția părților, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, aceasta avea obligația să pună în discuția părților și recalificarea juridică a acțiunii.
Prin încălcarea dreptului de dispoziție al părților, potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra obiectului dedus judecății, limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, Tribunalul D. a schimbat natura juridică a acțiunii deduse judecății, recalificând în mod greșit, acțiunea în constatare cu care a fost investită, cu o acțiune în realizare.
Constatând acest fapt, Curtea reține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit admisă ,de către prima instanță.
În acest sens nici dreptul muncii și nici dreptul securității sociale, ca ramuri de drept autonome, nu cuprind reglementări de principiu în materia prescripției extinctive, ci câteva dispoziții singulare referitoare la câteva termene speciale de prescripție extinctivă, precum și la unele aspecte legale de cursul prescripției extinctive.
De asemenea, dispozițiile art.278 alin.1 din Codul muncii, arată că prevederile acestui Cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Cum în Codul muncii nu se găsesc dispoziții de principiu referitoare la prescripția acțiunilor derivând din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă, după caz, prevederile Codului muncii referitoare la prescripția extinctivă se întregesc cu cele cuprinse în Decretul nr.167/1958 și în Codul civil.
Fiind vorba de o acțiune în constatare formulată de către reclamant, aceasta are un caracter imprescriptibil, soluție adoptată sub imperiul legii vechi atât de jurisprudență cât și de doctrină, imprescriptibilitatea acțiunii în constatare decurgând din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesul - dreptul de a sesiza sau intenta acțiunea în justiție -, întru-cât cu ajutorul lor nu se valorifică nicio pretenție împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanța să constate existența unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistența unei drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Or, existența sau inexistența unui drept ar putea, în principiu, să fie constatate oricând.
În același timp imprescriptibilitatea acțiunilor în constatare se întemeiază și pe faptul că dreptul subiectiv nu se stinge în întregul lui prin efectul prescripției extinctive și, dacă dreptul există, oricând se poate constata existența lui, iar dacă nu există, la fel se poate solicita să se stabilească oricând acest fapt cu putere de lucru judecat.
Prin urmare se poate constata existența sau inexistența unui drept întrucât dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar legea nu dă dreptul la o acțiune în realizare.
De asemenea, Noul Cod civil, în dispozițiile art.2502 alin.2 pct.2 consacră imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept precizând faptul că – „ în afara cazurilor prevăzute la aliniatul 1, sunt imprescriptibile, drepturile privitoare la: acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței uni drept”.
În consecință, se va reține faptul că cererea promovată de reclamant are natura juridică a unei acțiuni în constatarea existenței unui drept, respectiv a drepturilor corelative desfășurării activității în condiții corespunzătoare grupei a II-a de muncă.
În același timp, prima instanță și –a întemeiat caracterul prescriptibil al cererii promovate de reclamant pe dispozițiile art.268 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora – „ în toate situațiile altele decât cele prevăzute la aliniatul 1, termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterii dreptului.
Acest text însă, ca și întregul articol 268 din Legea 53/2003 (Codul muncii) ce reglementează termenele în care pot fi soluționate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, este aplicabil numai acțiunilor în realizare, nu și în cazul acțiunilor în constatare, care sunt imprescriptibile atât sub imperiul legii vechi, conform doctrinei și jurisprudenței, cât și sub imperiul legii noi unde caracterul imprescriptibil al unei asemenea acțiuni este stabilit expres prin dispozițiile art.2502 din Noul Cod civil.
Prin urmare, Curtea constată că, în mod greșit prima instanță a soluționat cererea formulată de reclamant, pe excepție, reținând în mod eronat excepția dreptului material la acțiune, astfel încât se impune soluționarea acțiunii, pe fondul cauzei.
În consecință, față de cele arătate și în raport de dispoz. art.480 alin.2 și 3 Cod pr.civ, apelul declarat de reclamantul M. F.- prin S. F. Automobile C., se privește ca fiind întemeiat și se va admite, se va anula sentința civilă nr.2114 din 7 mai 2015 și se va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv Tribunalului D., în condițiile în care prin motivele de apel reclamantul a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul M. F., cu domiciliul ales la sediul S. F. Automobile din C., ..29 - prin S. F. Automobile C., împotriva sentinței civile nr.2114 din 7 mai 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ., cu sediul în C., ..29, județul D..
Anulează sentința civilă nr.2114 din 7 mai 2015 și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul D..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 7 septembrie 2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
S. P. C. R.
Grefier,
F. I.
Red.jud.S.P.
11.09.2015
Tehn.F.I./3ex/
Jud.fond.R.H.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1969/2015.... | Despăgubire. Decizia nr. 1373/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
