Asigurări sociale. Decizia nr. 100/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 100/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 21-01-2013 în dosarul nr. 2897/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 100/2013
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. P.
Judecător D. P.
Judecător S. P.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect asigurări sociale privind recursul declarat de
S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere (SCMD) - în numele și pentru B. C. împotriva sentinței civile nr. 2595 din 24.10.2012 a Tribunalului Iași, intimată fiind C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat R. B. pentru recurent, lipsă reprezentantul intimatei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la primul termen de judecată;- intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, prin reprezentant legal, a depus la dosar concluzii scrise.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Avocat R. B. depune împuternicire avocațială pentru recurent și precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul apărătorului recurentului în susținerea recursului.
Avocat R. B., pentru recurent, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin cererea înregistrată sub nr._ S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru membrul său B. C. a chemat în judecată C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr._ de revizuire a pensiei din data de 07.12.2011, emisă în baza OUG 1/2011 de C. de P. Sectorială a Apărării Naționale; menținerea Deciziei de pensionare nr._ din data de 16.02.2005 privind calcularea pensiei de serviciu, stabilită în temeiul dispozițiilor Legii nr. 164/2001; obligarea pârâților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001 (în continuare „pensie inițiala") și pensia revizuită de la data de 07.12.2011 și până la repunerea în plata a pensiei inițiale; obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale; 5.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar: 6. s-a contestat decizia de revizuire ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, fiind desființat în mod nejustificat statutul lui de militar în rezervă.
În motivarea acțiunii s-a arătat că membrii SCMD au avut calitatea de militari, polițiști, funcționari speciali(cadre militare) în prezent fiind beneficiari ai pensiilor de stat aferente activității desfășurate, vechimii și gradului avut, conform deciziilor de pensionare anexate. Prin Deciziile contestate prin prezenta acțiune, s-a dispus în mod netemeinic și nelegal revizuirea pensiilor de care beneficiază membrii sindicatului, producându-se o diminuare nejustificată a cuantumului acestora și implicit a patrimoniului lor. Cadrele militare sunt singura categorie profesională care are statuată obligatia sacrificiului suprem pentru tara, obligația de a se jertfi pentru apărarea integrității României, pentru apărarea celorlalte categorii sociale (art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare). De asemenea, cadrele militare sunt în serviciul națiunii și dobândesc grade militare care pot fi pierdute numai în condițiile legii (degradarea militară). În măsura în care se va admite recalcularea pensiilor, conform dispozițiilor OUG nr. 1/2011 cu modificările ulterioare se va realiza o degradare a militarilor, cu încălcarea clară a dispozițiilor legale.
Pensia militarului este o contraprestație pentru sacrificiul pe care acesta este obligat să-l facă atât timp cat este cadru militar activ sau rezervist, pentru privațiunile la care a fost supus de-a lungul timpului, dar și o contraprestație pentru soțul care a fost obligat să își abandoneze slujbele pentru a-l urma pe militar.
Prin OUG 1/2011 si normele de aplicare ale acesteia se încalcă dreptul de proprietate.
De asemenea, faptul ca nu există carnete de muncă, iar adeverințele cu veniturile lor sunt aproape imposibil de reconstituit la întreaga valoare a câștigurilor, ceea ce încalcă în mod fundamental dreptul lui la proprietate, creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă.
Astfel, se creează o discriminare, pe de o parte între cadrele militare active care au lucrat într-o singură unitate și deci au putut prezenta adeverințele cu veniturile realizate, și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe.
De asemenea, se creeaza o discriminare și între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă printre altele și veniturile realizate.
Nu în ultimul rând se creează o discriminare între cadrele militare și magistrați care deși au avut aceleași privațiuni, cei din urmă beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil (procent din salariul avut).
De asemenea, prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul dreptului câștigat, deoarece pe parcursul anilor în care au fost militari activi au câștigat dreptul de a beneficia de sistemul de pensii sub imperiul căruia și-au desfășurat activitatea.
Consideră că acest drept a fost câștigat prin suportarea regimului militar, prin suportarea privațiunilor specifice acestui sistem, prin renunțarea la orice altă activitate aducătoare de venit, prin renunțarea partenerilor lor de viață la slujbele lor pentru a-i urma acolo unde au fost dislocați în vederea îndeplinirii unor misiuni pentru apărarea patriei, chiar cu prețul vieții lor.
Deciziile contestate și implicit procesul de recalculare a pensiilor sunt nelegale raportat la dispozițiile Constituției României, ale dreptului comun cât și ale Legislației Europene în materie.
Invocă încălcarea dreptului de proprietate, consacrat de Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin art.17și Convenția Europeană, art.1 Protocolul 1 ,prin aplicarea dispozițiilor OUG 1/2011, modificată:
Invocă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (V. Gend en Loos, Amministrazione dellefinanze dello Stato/Simmenthal, C -106/77).
S-a mai arătat că recent, Curtea Europeană a subliniat că și dacă statele contractante nu au obligația formală de a încorpora Convenția și protocoalele adiționale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarității rezultă că jurisdicțiile naționale au obligația să interpreteze și să aplice înseși normele lor de drept intern în conformitate cu dispozițiile Convenției, iar Curtea este competentă să verifice dacă modul în care este interpretat și aplicat dreptul intern produce efecte compatibile cu principiile Convenției din care face parte integrantă și jurispridența instanței europene (Hotătârea din 30 mai 2000 – Carbonara .; Hotărârea din 22 martie 2001 – Streletz, Kessler și Krenz vs. Germania.
Reclamantul a mai arătat că în ceea ce privește drepturile de creanță, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și fosta Comisie au decis că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat( Hotărârea din 20 nov. 1995 – Pressos Compania Naviera SA vs. Belgia; Hotărârea din 20 nov. 2005 – M. de Napoles-Pocheco vs. Belgia; Hotărârea din 4 iulie 1978 – A.B. and Company AS vs. Germania; Hotărârea din 9 septembrie 1998 – Lenzing AC vs. Rouyane-Uni, Hotărârea din 28 septembrie 2004-Kopecky vs. Slovacia, Hotărârea din 8 ianuarie 2008 Naanyan . etc.
A mai invocat cauza Gaygusuz v. Austria (Hotărârea din 16 septembrie 1996, nr._/90), cauza Buchen v. Cehia (Hotararea nr._/97, Buchen v. Cehia, Hotărarea Stec .-Uni), Hotararea din 12 octombrie 2004, Kjartan Asmundsson versus Islanda (_/00), cauza Muller contra Austria(Cauza Muller c. Austriei, 1972), Cauza Pravednaya vs. Rusia( Cererea nr._, Hotărârea din 18 nov. 2004, hotararea data in cauza Pressos Compania Naviera SA si altii c. Belg.a, Hotararea din 18 februarie 2009, data in cauza Andrejeva contra Letoniei.
De asemenea, reclamantul a arătat că trebuie reținut că în materie de prestații sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiții să ducă la nașterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că pentru ca un asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația naționala în materie (X. c/ltaliei).
Reclamantul consideră că este evident ca dreptul membrilor SCMD era născut la momentul la care i s-au stabilit initial drepturile privitoare la pensie, fiind întrunite condițiile Legii nr. 164/2001.
Pensia membrilor SCMD la care aceștia au dreptul ca urmare a muncii prestate, reprezintă un „bun" în sensul art. l alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.
Dupa cum a decis, cu valoare de principiu, fosta Comisie, o privare de proprietate trebuie să fie prevăzuta de lege, să urmarească o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu normele de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite, în scopul vizat, privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabila și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia ( Comisia EDH, 15 ianuarie 1998, nr._/92, X c/ltalia).
Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și H.G. 735/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) — h) din OUG 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, îndeplinesc condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudența CEDO.
Reclamantul arată că potrivit expunerii de motive a OUG 1/2011, adoptarea acesteia s-a impus în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale, acorduri absolut necesare pentru stabililatea economică a României, ca o măsură cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010, apreciindu-se că „diminuurea dezechilibrelor existente și menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile creează premisele relansării economice" măsura fiind necesară și pentru „menținerea acordurilor cu organismele financiare internaționale".
In aceeași expunere s-a aratat ca "apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o . privilegii și tratamerite favorabile unor categorii profesionale, a condus la crearea unui decalaj urias între cea mai mare și cea mai mică pensie plătita de stat" iar „existenpj unor acte normative care reglementeaza organizarea si funcponarea diferitelor sisteme de pensii de tip public in prezent, ingreuneaza in mod evident funcponarea sistemului de pensii".
Reclamantul consideră că și această condiție este aparent îndeplinită, având în vedere faptul că stabilitatea economică a țării și apărarea siguranței naționale sunt notiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică".
Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la posibilitatea controlului de proporționalitate, trebuie reținut faptul că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat faptul că o reglementare a folosinței bunurilor care urmărește un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită disproporționalității, consacrând principiul unui real echibru de proporționalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din 29 aprilie 1999 ( CEDO - Marea Camera, Chassagnou și alții împotriva Franței, paragraph 85) și confirmata ulterior printr-o jurisprudență constantă (Hotararea din 28 iulie 1999 Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraf 59, Luordo împotriva Italiei, paragraf 78).
În jurisprudența sa(Pressos Compania Naviera SA si altii c. Belgia (paragraful 38; Sfintele Mănăstiri împotriva. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, . nr.301 A, p.23 si paragraf 38, Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României etc.) Curtea a reținut că o interferență cu respecatrea bunurilor trebuie să respecte un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție individuală a drepturilor fundamentale. Preocuparea pentru realizarea acestui echilibru se reflectă în structura articolului 1 astfel că trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate tntre mijloacele folosite si scopul urmarit".
În aceste condiții trebuie determinat dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și dacă această măsură nu obligă reclamanta să suporte o sarcină disproporționată, situație în care trebuie să se ia în considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia națională.
În aceasta privință, Curtea a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesiva și că lipsa totală a despagubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decat în împrejurări excepționale ( Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/94, paragraful 89; cauza Broniowski Tmpotriva Poloniei, Cererea nr. 31.443/96, paragraful 176).Obligatia de indemnizare a proprietarului este o cerinta, chiar daca este de create jurisprudential!, impusa de conventie pentru ca o privare de proprietate sa nu înfrângă dispozițiile de protecție institute de art. 1 din Protocolul nr. 1 .
Potrivit statuărilor instanței de contencios european a drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiara poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 si 184).
Cu atat mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție ( Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strain și altii împotriva României, publicata în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o ( Akdivar și alții împotriva Turciei, cererea nr._/93, hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr._/98, paragraful 40, J. împotriva Romaniei, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).
OUG 1/2011 nu oferă membrilor SCMD posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.
În cuprinsul O.U.G. 1/2011, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor.
Reclamantul consideră că lipsa totală a despăgubirilor a impus membrilor SCMD o sarcină disproporționate si excesiva, incompatibila cu dreptul sau de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea pensiei membrilor SCMD, ca urmare a recalculării și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodata sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de propietate al reclamatilor, atingere care, în concepția instanțelor europene este incompatiblă cu dispozițiile art.l din Protocolul nr.l la Convenție.
De asemenea, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proportionalității consacrat de jurisprudența CEDO, prin aceea ca rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general prin privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, respectiv a Legii nr. 164/2001.
În acest sens, a statuat (Hotararea din 18 noiembrie 2004 - PRAVEDNAYA c. Rusia -paragrafele 40-41) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Curtea consideră că prin privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată printr-o hotarare judecatorească definitivă, statul a rupt echilibru corect între interesele aflate in joc" (Pressos Compania Naviera SA si alții c. Belgia, hotărârea din 20 noiembrie 1995, ., nr 332,. § 43).
Invocă Deciziile nr.120/15.02.2007 și nr. 871/25.06.2010 ale Curții Constituționale.
Într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, Curtea Constituțională a României reține faptul ca instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special.
Toata această jurisprudență a Curții Constituționale arată, fără echivoc, că privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, este lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.
Tot în ceea ce privește lipsa proporționalitatii ingerinței, nu poate fi reținut nici eventualul argument conform căruia pensiile de serviciu trebuie recalculate deoarece pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială, iar partea care depășește cuantumul suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, se suporta din bugetul de Stat.
Astfel, în privința aplicabilității dispozițiilor din Protocolul nr. 1 privitor la prestatiile sociale, începand cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 3005 pronunfata în Cauza Stec .-Uni urmată de jurisprudența constantă în materie, instanța europeană a renuntat la distinctia între prestatii contributive și prestații necontributive și a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile și interesele individuale ale celor cuprinși în acest sistem intra sub imperiul dispoziției analizate, independent de plata unor contributii de către aceștia, ori de modul la care sunt reglementate fondurile de pensii (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008, paragraful 27, Andrejeva vs. Letonia din 18 febr. 2009 – paragfar 76).
Reclamantul consideră că prin recalcularea pensiilor se creează o discriminare între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atesta, printre altele si veniturile realizate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferența de tratament în situații similare constituie o discriminare în sensul articolului 14 din Convenție dacă nu are o justificare rezonabilă și obiectivă și nu urmărește un scop legitim ( Willis c. Marii Britanii, Hotărârea din 11 iunie 2002, paragraf 48).
Pe de alta parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ( Hotararea din 28 noiembrie 1984, Engel si ulpi c. Jdrilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, paragraf 72 si Rasmussen contra Danemarcei, paragraf 34).
Reclamantul arată că pensiile cadrelor militare se recalculează utilizandu-se algoritmul sistemului public de pensii. Ca idee centrală, pensia publică se calculează avându-se în vedere veniturile obținute de contribuabil în fiecare lună.
Pentru personalul civil, aceste venituri sunt demonstrate prin carnetele de munca, întocmite conform art.l alin.l al Decretului nr. 92/1976: „Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedeste vechime in munca, vechimea neîntrerupta in munca, vechimea neintrerupta in aceeasi unitate, vechimea in functie, meserie sau specialitate, timpul lucrat in locuri de munca cu conditii deosebite, retributia tarifara de incadrare si alte drepturi ce se includ in aceasta".
Cadrele militare nu au avut carti de muncă, actul oficial prin care se dovedește vechimea în serviciul militar și funcțiile îndeplinite de cadrele militare este fișa matricolă. Fișa matricolă nu cuprinde și salariile avute de cadrul militar. Salariile militarilor se pot regasi numai în statele de plata, iar acestea se gasesc la unitățile militare unde au lucrat (inclusiv pe șantierele naționale unde au fost înființate unități militare) și acestea sunt foarte multe.
Dupa 1990 cea mai mare parte din aceste șantiere s-au desființat, documentele acestora fiind trimise la arhive.
În situația în care aceste arhive mai există (deoarece foarte multe arhive s-au pierdut, prin incendiere, inundare sau pur și simplu abandonare) refacerea/eliberarea acestor adeverințe riguros, exact ar reprezenta o muncă foarte anevoioasa și care necesită enorm de mult, fără a avea certitudinea reconstituirii cu precizie a evoluției veniturilor acestora.
În măsura în care pentru personalul civil au fost eliberate carnete de munca în temeiul Decretului nr. 92/1976 privind carnetele de munca, în care au fost consemnate toate veniturile obținute de acesta de-a lungul timpului, venituri care stau la baza calculării cuantumului pensiei, iar pentru cadrele militare nu s-au întocmit aceste cărți de muncă care ar evidenția cu exactitate veniturile acestora de-a lungul timpului, ne aflăm în fața unei deosebiri de tratament fără o justificare obiectivă.
Cadrele militare sunt dezavantajate prin faptul ca nu au avut carnete de munca și nu își pot reconstitui veniturile în vederea calculării a pensiei conform algoritmului utilizat de O.U.G. 1/2011, în vreme ce personalul civil s-a bucurat de regimul carnetelor de munca, astfel încât cuantumul pensiei acestora va reflecta cu fidelitate veniturile obținute de-a lungul timpului.
Măsura privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivitatii legii, prevăzut la art.15 alin. (2) din Constituția României.
Invocă Deciziile nr.9/1994 și nr.830/2008 ale Curții Constituționale.
Curtea Constituțională a sancționat în numeroase rânduri(Deciziile nr. 6/1993, 22/1993, 9/1994, 62/1995, 72/1995, 73/1995, 81/1995, 101/1995, 35/1996, 96/1996, 20/2000, 46/2002, 375/2005, 57/2006, 120/2007, 830/2008), prin constatarea neconstitutionalității dispozițiilor legale cu privire la care a fost sesizata, încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui.
Cu toate acestea legiuitorul a adoptat OUG 1/2011, încălcând acest principiu constituțional al neretroactivitatii legii.
Principiul drepturilor castigate. În legătură cu acesta, reclamantul arată că prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul al drepturilor câștigate. Chiar dacă nu are o consacrare legală, acest principiu are o construcție jurisprudențială.
Astfel, în practica Curtii de Justiție a Uniunii Europene(Cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 și M. Viva v Fonds N. de Retraite des Ouvriers Mineurs - 83/87) cu privire la drepturile castigate, aceasta precizează: "dacă prestațiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate cu regulamentul nou, acestea nu trebuie sa fie reduse(Cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales – 32/76 și M. Viva vs. Fonds N. de Retraite des Ouvriers Mineurs – 83/87).
În ceea ce-l privește pe reclamant apreciază că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ.
Astfel, pensiile aflate în plată constituie drepturi legal câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare, care prin efectele ei ar constitui implicit o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pe viitor, adică pensiilor stabilite după data intrarii în vigoare a acesteia.
Prin decizia contestată se realizează o degradare militara si eliminarea statutului său de militar în rezervă.
Invocă dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statului polițistului, art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 735/2010.
Așadar, deși reclamantul a desfășurat activitate și a obținut venituri diferentiate în funcție de pregătire, de gradul pe care avut, de meritele recunoscute prin decorare, la stabilirea cuantumului pensiei urmează să fie luate în considerare doar salariul mediu brut pe economie pentru perioadele respective.
Prin această modalitate de calcul militarii în rezervă sunt degradați fără a avea nici o vină, deoarece în lipsa carnetelor de muncă ce ar fi putut evidenția veniturile lunare obținute, nici unui din documentele necesare dovedirii veniturilor nu se afla în posesia lor, statul, prin unitatile de poliție, fiind gestionarul acestor documente.
Calculul pensiei la salariul mediu brut pe economie, reprezintă, pentru o parte dintre militari o degradare deoarece sunt asimilați persoanelor cu grade inferioare care se bucură de același venit ca și cei cu grade superioare.
Prin sentința civilă nr.2595 din 24.10.2012 Tribunalul Iași respinge excepția inadmisibilității contestației.
Respinge contestația formulată de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere cu sediul ales la Cabinet Avocat R. C., cu sediul în Iași, ..3, ., în numele și pentru B. C. în contradictoriu cu pârâta C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6. .
Analizând cu prioritate, în baza dispozițiilor art. 137 din Codul de procedură civilă, excepția inadmisibilității acțiunii, instanța constată că aceasta este neîntemeiată prin raportare la art. 22 din Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsa în anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 1/2011și art .Articolul 149 alin. (2) din Legea nr. 263/2010
În speță, B. C. a urmat procedura prealabilă de contestare a deciziei emise în decembrie 2011 și a formulat prezenta cerere la 14 martie 2012, după împlinirea termenului de 45 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea contestației sale de către Comisia de contestații, depusă la aceasta la începutul lunii ianuarie 2012.
Analizând pe fond actele și lucrările dosarului cauzei, instanța reține că B. C. a fost cadru militar și beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 223/2007. Diferența dintre cuantumul pensiei de serviciu, calculate conform Legii nr. 223/2007 și cel al pensiei de asigurări sociale, stabilite conform Legii nr. 19/2000, a fost plătită de la bugetul de stat.
Legea nr. 119/2010 a abrogat mai multe categorii de pensii speciale, printre care și pe cel al pensiilor militarilor.
În baza Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, pensiile militarilor au fost recalculate în funcție de vârsta la momentul pensionării, durata și cuantumul cotizației la fondul de pensii. De asemenea, durata serviciului militar a fost asimilată cu perioadele de contribuție conform reglementărilor legale. Prin O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională s-au introdus elemente noi în tehnica de calcul a pensiilor și a fost prelungit termenul de punere în aplicare a noului sistem de pensii.
Ca urmare, a fost emisă decizia de revizuire a pensiei nr._ /2010 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă prin care s-a recalculat pensia reclamantului prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior, prin decizia nr._/07.12.2011, pensia reclamantului a fost revizuită în conformitate cu prevederile art.1 alin. 1 din OUG 59/2011, potrivit cărora: ,,Pensiile prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiași legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidența cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”, cuantumul acesteia fiind de 1937 lei.
În drept instanța apreciază următoarele:
Statuările cuprinse în deciziile nr. 871/25.06.2010 și 873/25.06.2010 ale Curții Constituționale date în cadrul controlului obiectiv realizat de către instanța de contencios constituțional în privința compatibilității dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu exclud posibilitatea instanței judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate, raportată la situația particulară a speței.
În lumina prevederilor art. 20 din Constituția României, judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Față de dispozițiile art. 20 din Constituție, instanța reține, având în vedere și considerentele deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ, prin care s-au soluționat recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, decizie obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Prin urmare, se va examina dacă aplicarea Legii nr.119/2010 și OUG 1/2011 a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al reclamantului, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Pentru a se stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea conform legii, a pensiei de serviciu a reclamantului produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că pensia de serviciu este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text.
În cadrul evaluării de convenționalitate, în sensul de a stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea, conform legii, a pensiei de serviciu a intimatului a produs efecte contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța are în vedere principiile jurisprudențiale (în sensul de reguli de drept) care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, nr. 29/12.12.2011 prin care a fost respins recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă.
Statuările consacrate prin decizia -enunțată se întemeiază, în esență, pe considerentul că analiza în concret a raportului de proporționalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.
Decizia evocată este dată în cadrul unei sesizări cu recurs în interesul legii – principalul mecanism a unificare a practicii judiciare – iar puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Sensul noțiunii de „bun” va fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv pensiile de serviciu, așa cum a reținut și prima instanță. Pensiile de serviciu reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat). În acest sens, este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
De asemenea, instanța reține că prin Legea 119/2010 și OUG 1/2011 și ulterior OUG nr. 59/2011 titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, consecința principală fiind diminuarea cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al intimatului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Însă „ingerința” va fi analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1) și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”(cea de-a doua normă din același text), această concluzie se desprinzându-se și din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ.
Astfel, pentru ca ingerința statului, din perspectiva dreptului reclamantului la respectarea pensiei de serviciu, să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Instanța apreciază că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr.119/2010 și OUG 1/2011 și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
În ceea ce privește testul de proporționalitate, se reține că, în cazul reclamantului mijlocul utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al recalculării și revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului ei.
Așa cum s-a reținut în mod constant în cele mai recente Decizii CEDO, date chiar în cauze în care sunt părți cetățeni români și Statul Român și care privesc pensiile speciale( Cauza C. A. și alții c. României, cauza Tivodar și alții statul se bucură de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. De asemenea, Curtea consideră că autoritățile naționale sunt cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care sunt lipsite de un temei rezonabil.
Prin Decizia cu privire la cererea nr._/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, publicată în M.O. nr. 586/16.VIII.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010 și consideră că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
În analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipurile de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale și prin care s-a reținut că nu se poate recurge la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional de tipul privării de proprietate), ori la alte cauze prin care au fost reclamate încălcări ale altor drepturilor fundamentale.
Instanța are în vedere, așa cum a stabilit ICCJ prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
Din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când reclamantul a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei, așa cum solicită reclamantul.
În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din decizia 29/2011 a ÎCCJ.
Instanța constată că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. În condițiile în care, în România, pensia medie de asigurări sociale de stat pentru limită de vârstă în luna iulie 2011 a fost de 901 lei, conform datelor statistice prezentate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, eliminarea componentei necontributive a pensiei de serviciu (suportate până atunci de la bugetul de stat) și menținerea componentei contributive a pensiei de serviciu (suportate de la bugetul asigurărilor sociale de stat), în cuantum de 1937 lei în prezent, nu a impus reclamantului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
De altfel, reclamantul nu a invocat în contestație vreo circumstanță cu adevărat excepțională care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că partea contributivă a pensiei sale de serviciu nu a fost în nici un fel afectată de recalcularea operată, fiind suprimată doar componenta necontributivă, suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care a beneficiat în calitate de personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă.
În acest sens, este de menționat si decizia de respingere pronunțată recent de CEDO în cauza nr._/11 - A. M. F. s.a. contra României, în plângerea având ca obiect tocmai reducerea pensiilor speciale ca urmare a aplicării Legii 119/2010. Prin această decizie, ca și prin Decizia dată în Cauza A. c. România, Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor si nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
În consecință, având în vedere că ingerința statului, din perspectiva dreptului contestatorului la respectarea pensiei de serviciu, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, instanța constată că, prin recalcularea și revizuirea pensiei reclamantului conform dispozițiilor Legii 119/2010 și OUG 59/2011, nu se aduce atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru B. C., considerând-o nelegală și netemeinică.
Motivează recurentul că interpretarea dată celor doua acte normative de către instanța este în contradicție atât cu conceptul de bunuri din prima parte a art.1 din Protocolul 1 cât și cu actele normative interne. Reclamantul si-a legitimat acțiunea prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificația unui drept câștigat, recunoscut si exercitat de stat, în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001. Suficient de clara si previzibila la data pensionarii si care i-a permis sa-si planifice acțiunile atât pe termen lung cât și pe termen scurt, pentru sine și pentru familia sa, precum si să abordeze o anumită maniera de gestionare a bunurilor prezente si viitoare. Se impune a se recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativa, iar orice intervenție intempestiva a legiuitorului are de cele mai multe ori ca urmare afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importanta.
Motivează recurentul că din conținutul Legii 164/2001, se poate observa că pensia de serviciu a militarilor ar fi constituita dintr-o parte contributiva și una necontributivă, adică un supliment, așa cum a reținut instanța de fond. Legea amintita nu a prevăzut niciodată faptul ca pensia de serviciu, în întregul ei, ar fi un supliment condiționat de existenta resurselor financiare din bugetul de stat.
Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse în medie între 25% - 80%, ceea ce demonstrează ca sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate niciodată ca egale.
Potrivit jurisprudenței CEDO analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual de la caz la caz spre deosebire de analiza instanței de fond care nu se apleacă asupra situației faptice a unei persoane care a fost lipsită spre exemplu de 70% din pensia ce a fost inițial stabilită pentru a se vedea dacă, în concreto, sarcina la care a fost supus reclamantul a fost una exorbitantă și mult prea împovărătoare, într-un evident dezechilibru cu interesul public.
In realitate, din toate practica CEDO enunțata în cuprinsul acțiunii introductive, se poate concluziona că, convenția apară drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii după cum accesul la o instanța de judecata trebuie sa fie unul efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare ci și prin analiza efectivă a pretențiilor formulate.
Prin aplicarea ideii de ingerință legală a statului în reglarea sistemului de pensii pe criterii așa zise de echitate sociala, se poate spune ca statul a garantat constituțional doar dreptul la pensie nu și cuantumul acesteia, conferindu-se teoria ca statul garantează dreptul la pensie în mod abstract, tinzându-se spre protejarea unor drepturi iluzorii cu abstracție de faptul ca în cazul pensiilor de serviciu, anumiți salariați au optat pentru a-si desfășura serviciul în anumite condiții si în considerarea răsplătirii constrângerilor si limitărilor ce au survenit in limitarea activității.
Mai motivează reclamantul că ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistenta raportului juridic deoarece îl lipsește de unul dintre elementele constitutive, si anume obiectul. Mai mult decât atât, raportul juridic de drept dintre reclamant si stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie si a emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile cat si obligațiile pârtilor, dar si conținutul lor concret a fost fixat clar si definitiv. In momentul care s-a constatat că au fost îndeplinite condițiile de pensionare, dreptul la pensie a devenit cert, cuantumul stabilit de legislația în vigoare la momentul emiterii deciziei, născându-se obligația statului de a plăti acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat. Consideră că statul poate să modifice condițiile de pensionare oricând, pana în preziua ieșirii la pensie a unei persoane putând astfel sa îngreuneze condițiile cu consecința amânării pensionarii si realizării astfel a unei economii bugetare.
Motivează că dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se atât principiul neretroactivitatii legii civile în timp cât și stabilitatea și certitudinea raportului juridic. Sub aspectul celor prezentate, consideră că ingerința nu este legala așa cum a argumentat instanța de fond, respectiv nu este prevăzută de lege.
Consideră că scopul este unul ilegitim așa cum a fost el prezentat de legiuitor, acesta rezumându-se la a prezenta un scop general, fără a oferi însa si informațiile necesare pentru a se aprecia asupra realității acestui obiectiv, asupra necesitații luării masurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea. Este nelegitim acest scop deoarece nu se indica cuantumul tuturor pensiilor aflate în plata, cuantumul pensiilor calificate ca "speciale", cuantumul bugetului asigurărilor sociale, al reducerii ce se vor realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total al pensionarilor si mai ales, de ce aceasta este singura măsura posibilă pentru echilibrarea bugetară.
Dacă masurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii ale foștilor angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridica a unor masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident ca Legea 119/2010 nu se poate întemeia pe articolul 53 din Constituție, deoarece lipsește una dintre cele doua caracteristici esențiale si anume caracterul temporar, limitat in timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv și nu temporar.
Motivează recurentul că nici cel de al treilea element al ingerinței nu a fost corect invocat, în sensul de a fi proporțional cu scopul legitim urmărit deoarece desființarea pensiei de serviciu si înlocuirea acesteia cu o pensie de asigurări sociale echivalează cu imposibilitatea reclamantului de a-si mai recupera vreodată diferența reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu ducând astfel la ruperea justului echilibru care trebuie păstrat intre protecția dreptului de proprietate si cerințele interesului general (a se vedea cauza Pravednia v. Rusia, Presos Compania v. Belgia). Povara masurilor de reechilibrare a bugetului a fost suportata de o mică parte dintre pensionari și anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adică de mai puțin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicații pertinente cu privire la aceste alegeri.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale formulează concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurent, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Contestatorul B. C. a fost beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 223/2007. Legea nr. 119/2010 a abrogat mai multe categorii de pensii speciale, printre care și pe cel al pensiilor militarilor. În baza Legii nr. 263/2010 pensia sa a fost recalculată în funcție de vârsta la momentul pensionării, durata și cuantumul cotizației la fondul de pensii. Prin O.U.G. nr. 1/2011 s-au introdus elemente noi în tehnica de calcul a pensiilor și a fost prelungit termenul de punere în aplicare a noului sistem de pensii.
Ca urmare, a fost emisă decizia de revizuire a pensiei nr._/2010. În baza OUG 59/2011 a avut loc revizuirea pensiei contestatorului, prin decizia nr._/07.12.2011, în prezent contestată, cuantumul brut al acesteia fiind de 1937 lei.
A susținut recurentul interpretarea greșită de către judecătorul fondului a actelor normative interne din perspectiva art.1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO. Că modul de interpretare ales a făcut să fie nesocotite drepturile sale de pensie care s-au născut la momentul ieșirii la pensie, dreptul la pensie fiind supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare. Că nu scopul reducerii pensiilor nu a fost legitim și nu a fost respectată nici proporționaliatatea.
Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a cauzei.
Deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat, reține CEDO în jurisprudența sa (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98 ; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98 ; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99 ; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior ; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr._ /11 și_/11).
Analizând dreptul la menținerea pensiei speciale (ocupaționale) recalculate pe temeiul Legii nr. 119/2010, CEDO consideră că reducerea pensiilor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
Curtea de Apel, reține, în acord cu jurisprudența CEDO că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale.
Curtea notează că începând cu decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 și decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. În cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plătea de la bugetul de stat (Legea nr. 164/2001).
De altfel, este de netăgăduit că pensia de serviciu constituie "o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale", așa cum reține și Decizia Curții Constituționale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României.
Acordarea acestui supliment, așa cum se poate desprinde și din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale ( printre care și militarii) supuse unui statut special. Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
Ca atare, prin revizuirea pensiei contestatorului nu i s-a adus în nici un fel atingere dreptului constituțional la pensie.
În acest sens, trebuie observat că dispozițiile art. 47 alin. 2 din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează. Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări.
În aceste circumstanțe, Curtea reține că dispozițiile OUG 59/2011 nu se răsfrâng asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
Oricum, având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, Curtea Constituțională a considerat că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, Curtea urmează a observat că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
Este real că instanța are căderea de a verifica în concret în aplicarea testului de proporționalitate, situația contestatorului, dacă aceasta determină anumite circumstanțe particulare care duc la concluzia că prin recalcularea pensiei beneficiarul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă).
Or, în speță contestatorul nu a justificat nici o situație particulară de natură a concluziona asupra faptului că pensia determinată în noul cuantum, prin aplicarea dispozițiilor OUG 59/2011 ar conduce la creearea unui dezechilibru în viața sa, prin depășirea unui anumit "prag de dificultate".
În lipsa altor elemente probatorii în circumstanțierea situației contestatorului, Curtea reține că în mod corect prima instanță a făcut trimitere la pensia medie de asigurări sociale de stat pentru limită de vârstă din luna iulie 2011, care a fost de 901 lei, conform datelor statistice prezentate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 C.pr.civ găsind nefundat recursul îl va respinge și va menține ca legală și temeinică sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru B. C., împotriva sentinței civile nr. 2595/24.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică ,azi, 21 .01. 2013.
Președinte, G. P. | Judecător, D. P. | Judecător, S. P. |
Grefier, E. G. |
Red./tehnored./P. D.
2 ex./31.01.2013
Tribunal Iași – C. G.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 975/2013. Curtea de Apel IAŞI | Asigurări sociale. Decizia nr. 690/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
