Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1538/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1538/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 23-10-2013 în dosarul nr. 5373/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1538/2013
Ședința publică de la 23 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător G. P.
Grefier M. H.
S-au luat în examinare cererile de recurs cauzei formulate de pârâtele S. C. MARFA SA București și S. C. MARFA SA - Sucursala M. împotriva sentinței civile nr. 1906/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat fiind F. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că este primul termen de judecată și că prin registratura instanței recurenta S. C. MARFA SA București a formulat cerere de comunicare a unui exemplar al întâmpinării, iar intimatul prin apărător a depus la dosar note scrise și chitanță reprezentând plată onorariu avocat ; prin cererea de recurs se solicită judecata cauzei în lipsă.
Fiind prima zi de înfățișare, președintele completului dând citire raportului constată că sunt declarate două recursuri de către pârâta S. C. MARFA SA București și de S. C. MARFA SA - Sucursala M. atât în nume propriu cât și în numele societății cu sediul în București, că ambele sunt declarate în termen și motivate.
Având în vedere cererea formulată de recurenta S. C. MARFA SA București și față de împrejurarea că în cauză intimatul nu a formulat întâmpinare, ci doar concluzii scrise, instanța constată că nu se impune amânarea cauzei, cererea rămânând fără temei.
Având în vedere că părțile nu s-au prezentat, că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA DE APEL
S-au luat în examinare cererile de recurs cauzei formulate de pârâtele S. C. MARFA SA București și S. C. MARFA SA - Sucursala M. împotriva sentinței civile nr. 1906/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat fiind F. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că este primul termen de judecată și că prin registratura instanței recurenta S. C. MARFA SA București a formulat cerere de comunicare a unui exemplar al întâmpinării, iar intimatul prin apărător a depus la dosar note scrise și chitanță reprezentând plată onorariu avocat ; prin cererea de recurs se solicită judecata cauzei în lipsă.
Fiind prima zi de înfățișare, președintele completului dând citire raportului constată că sunt declarate două recursuri de către pârâta S. C. MARFA SA București și de S. C. MARFA SA - Sucursala M. atât în nume propriu cât și în numele societății cu sediul în București, că ambele sunt declarate în termen și motivate.
Având în vedere cererea formulată de recurenta S. C. MARFA SA București și față de împrejurarea că în cauză intimatul nu a formulat întâmpinare, ci doar concluzii scrise, instanța constată că nu se impune amânarea cauzei, cererea rămânând fără temei.
Având în vedere că părțile nu s-au prezentat, că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 3256 din data de 02.10.2013 pronunțată de Tribunalul Iași a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta H. D., în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” SA, cu sediul în București, și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” SA- Sucursala M. Iași, cu sediul în Iași .
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar pentru perioada efectiv lucrată în intervalul 01.04._10, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei și salariile efectiv plătite, pentru perioada 01.04._10, actualizata cu indicele de inflație de la data scadenței pana la data plății efective, și majorată cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii (19.04.2013) și până la data plătii efective.
S-a respins cererea privind obligarea pârâtelor la efectuarea de mențiuni în carnetul individual de muncă.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul_ al Tribunalului Iași și înregistrată sub nr._, reclamanta H. D. a chemat în judecată paratele SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ" C. MARFĂ"- S.A. și SOCIETATEA NATIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA"C. MARFA" S.A. SUCURSALA M., pentru ca, prin hotararea ce se va pronunta,pârâtele sa fie obligate:
1) Sa recalculeze si sa plateasca diferenta dintre drepturile salariale efectiv incasate pentru perioada aprilie_10 si cele care li se cuvin ca urmare a stabilirii salariului de baza brut prin raportare la salariul minim brut la nivel de ramura transporturi de 700 le prevăzut de disp. art. 41 alin.1 lit.a) din Contractul colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura transporturi pe anii 2008-2010, cu aplicarea coeficientului de ierarhizare, precum si a celorlalte sporuri prevazute la nivel de unitate cu incidenta pentru perioada in cauza.
2) să opereze modificarile corespunzăatoare în carnetele de munca.
3) obligarea paratelor la actualizarea drepturilor banesti cu indicele de inflatie de la data scadentei si pana la data platii efective, precum si a dobanzii legale aferente drepturilor banesti datorate, calculate incepand cu data introducerii actiunii pana la data platii efective.
A motivat reclamanta că este salariata Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă "C. MARFĂ" - S.A. Sucursala M..
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că diferențele de drepturi salariale solicitate i se cuvin ca urmare a nerespectării clasei 1 de salarizare de 700 RON, prevăzută în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi. Astfel, precizează reclamanta că pârâtele aveau obligația de a respecta, începând cu data de 01.08.2008, clauzele contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi referitoare la valoarea salariului minim brut pentru clasa 1 de salarizare de 700 lei, în condițiile în care în anexa nr. 5 a aceluiași contract figurează și SNTFC C. Marfă S.A. ca unitate căreia i se aplică acest contract.
A mai precizat reclamanta că salariul minim brut stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru perioada 2009 – 2010 a fost de 600 lei, iar pârâtele au calculat salariul până la 01.04.2010 de la un nivel de 570 lei, iar ulterior la un nivel de 600 lei, inferior salariului stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, a cărui valabilitate a fost prelungită potrivit prevederilor art. 4 alin. 2. Or, prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare, conform deciziilor Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007, iar contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate prevedea drepturi cu caracter inferior celor reglementate de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Referitor la solicitarea de obligare a paratelor la operarea modificărilor corespunzătoare in carnetele de munca reclamanta a invocat faptul că drepturile solicitate prin acțiune privesc o perioada in care era in vigoare Decretul 92/1976 abrogat numai cu incepere din 1 ianuarie 2011.
Cât privește actualizarea cu indicele de inflatie, reclamanta a susținut că aceasta se justifica prin necesitatea unei corelații a salariului real cu salariul nominal de care ar fi beneficiat la momentul in care angajatorul datora drepturile salariale pretinse si momentul in care aceste sume vor intra efectiv in patrimoniul lor. În ce privește dobanda legala, reclamanta a susținut ca actualizarea are caracter compensatoriu astfel încât este permis cumulul dobanzii legale moratorii cu actualizarea, având în vedere și natura juridica a dobânzii diferita de natura juridica a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, iar a doua valoarea reala a obligației bănești la data efectuării plății.
S-au invocat în drept prevederile Codului muncii, Legea 130/1996, CCMRT 2006-2008, Legea 62/2011, Codul Civil, Codul de procedură civilă.
Pârâta SNTFC „C. Marfă” S.A. – Sucursala M. a formulat întâmpinare și a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. În motivarea acestei excepții, pârâta a susținut faptul că dreptul reclamantei este un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă, fiind incidente prevederile art. 268 alin. 1, lit. e Codul Muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
Pe fond, pârâta a susținut că reclamanta a solicitat diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 și drepturile salariale plătite electiv pentru perioada aprilie – decembrie 2010. Or, în această perioadă C. Marfă SA a avut contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, ale cărui prevederi sunt obligatorii, fiind deci neîntemeiată solicitarea de înlocuire a acestuia cu cel încheiat la nivel superior.
Art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei.
Referitor la capatul de cerere privind obligarea unitatii la plata drepturilor banesti actualizate cu indicele de inflatie de la data scadentei si pana la data platii efective, precum si a dobanzii legale, pârâta a solicitat respingerea întrucât se solicita un cumul al dobanzii legale cu inflatia, ceea ce este inadmisibil, dobanda legala cuprinzând si rata inflatiei.
Pentru toate aceste motive, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.
Și pârâta S.-C. Marfa SA a formulat întâmpinare, solicitand respingerea cererii pe cale de exceptie, arătând că cererea de chemare în judecată este, în temeiul art. 200 NCPC, lovită de nulitate pentru neprecizarea valorii obiectului cererii, lipsa oricăror înscrisuri și lipsa unui număr de telefon, fax sau adresa electronica pentru comunicare cu reprezentantul reclamanților.
Pe cale de excepție invocă și prescripția dreptului material la acțiune, arătând că dreptul reclamantei este un drept stabilit prin clauzele contractului colectiv de muncă, fiind incidente prevederile art. 268 alin. 1, lit. e Codul Muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
Pe fond, pârâta a susținut că reclamanta a solicitat diferența de drepturi salariale în baza contractului colectiv muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 care a fost denunțat de două din părțile semnatare, valabilitatea sa încetând cu data de 31.12.2010, astfel că cererea este lipsită de temei legal. Arată pârâta și faptul că în perioada în litigiu societatea a acordat sume mai mari de 700 lei, niciunul dintre angajați neavând salariul mai mic de 700 lei, salariul fiind menționat și în contractele individuale de muncă, în plus, în această perioadă reclamanții nu au solicitat modificarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Cum CCM RT a fost respectat se impune respingerea acțiunii.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, și a respins-o. A reținut în acest sens instanța de fond că prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor diferențe de drepturi salariale. Potrivit disp. art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator. Or, acest text de lege nu distinge în funcție de izvorul drepturilor salariale solicitate. În aceste condiții, raportat la obiectul acțiunii (plată diferențe drepturi salariale pentru perioada 01.04._10) și la momentul introducerii acțiunii (19.04.2013), instanța a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanta H. D. este salariata pârâtei Societatea Națională de Transport feroviar de Călători „C. Marfă” S.A. – Sucursala M., conform contractului individual de muncă și actelor adiționale la acest contract.
Prin acțiunea introductivă, s-a solicitat obligarea pârâtelor la calcularea și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2011, pentru perioada 01.04._10, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și cu dobânda legală și de asemenea, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”. Din cuprinsul anexei nr. 5 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 rezultă că acest contract se aplică și la nivel pârâtei SNTFC C. Marfă S.A.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008. Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic”.
Având în vedere disp. art. 4, instanța a reținut că acest contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 și-a produs efecte în perioada 01.01.2006 – 31.12.2010, fiind denunțat cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, după cum au susținut toate părțile în cauză.
S-a mai reținut de către instanță că la nivelul societății pârâte a fost încheiat contractul colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010, înregistrat la M.M.F.P.S. – D.M.P.S. București sub nr. 2584/04.06.2009, durata de valabilitate a acestui contract fiind prelungită prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 până la data de 31.12.2011. Potrivit contractului colectiv de muncă pentru anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost de 570 lei. Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 s-a stabilit că salariul de bază brut lunar corespunzător clasei 1 de salarizare este de 600 lei.
În consecință, instanța a reținut că pentru perioada 01.04._10, salariul de bază brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996. Prin Legea nr. 40/2011, în vigoare începând cu data de 30.04.2011, au fost abrogate prevederile art. 238 – 247 Codul muncii, iar prin art. 224 din Legea nr. 62/2011 a fost abrogată Legea nr. 130/1996. Totodată însă, potrivit disp. art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior”, iar potrivit disp. art. 133 alin. 1 lit. c din același act normativ, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului. De asemenea, potrivit disp. art. 148 din legea nr. 62/2011, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrăgând răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Pe cale de consecință, față de toate dispozițiile legale invocate, s-a reținut de către instanță că, indiferent de momentul de referință, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.
Or, în speță, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator s-a stabilit un salariu de bază brut lunar aferent clasei 1 de salarizare la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. De altfel, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi este superior și contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.
În consecință, instanța a reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010, în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamantei pentru perioada 01.04._10, fiind stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei, respectiv de 600 lei cu 21.04.2010, prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi).
În ceea ce privește susținerile pârâtei referitoare la faptul că obligația de a aplica prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură există doar în situația în care la nivel de unitate nu ar fi încheiat un contract colectiv de muncă, instanța a reținut că acestea sunt neîntemeiate, neexistând nici o dispoziție legală sau contractuală în acest sens. De asemenea, dispozițiile contractuale menționate nu condiționează acordarea drepturilor solicitate de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator. Mai mult prin art. 3 alin. 1 și 3 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 s-a prevăzut că toate „clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora”, iar „în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau a cărui clauze nu se regăsesc incluse”.
În ceea ce privește disp. art.268 lit. d Codul muncii invocate de către pârâtă, potrivit cărora cererea nu putea fi formulată decât pe durata existenței contractului, instanța a reținut că acestea nu prezintă relevanță în cauză, aceste prevederi legale aplicându-se doar în situația în care s-ar fi solicitat constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În consecință, având în vedere dispozițiile legale menționate, precum și faptul că pârâtele nu au calculat și nu au plătit salariaților drepturile salariale solicitate, instanța constată că este întemeiată cererea de obligare a pârâtelor la calculul și plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei și drepturile salariale efectiv încasate, pentru perioada 01.04._10,, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la actualizarea cu indicele de inflație, instanța a reținut că prejudiciul cauzat reclamantei prin neplata drepturilor salariale trebuie acoperit integral. Or, actualizarea diferențelor de drepturi salariale cuvenite cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, instanța a acordat sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației.
De asemenea, a fost admisă și cererea vizând plata acestor drepturi majorate cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii (19.04.2013) și până la data platii efective în considerarea disp. art. 1088 alin 1 și 2 din Codul Civil potrivit cărora la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, iar aceste daune interese se cuvin fara ca creditorul sa fie tinut a justifica vreo paguba si se acorda din ziua chemarii in judecata.
În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, instanța a constaat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, începând cu data de 01.01.2011 au fost abrogate prevederile Decretului nr. 92/1976, angajatorul nemaiavând nici un temei pentru efectuarea acestor mențiuni în carnetul de muncă.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanța a reținut că este întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamanta H. D. în contradictoriu cu pârâtele Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” SA și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” SA - Sucursala M. Iași, și a admis-o în limitele susmenționate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele S. „C. Marfă” S.A. Sucursala M. și S. „C. Marfă” S.A. București, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Susțin apelantele că în mod greșit prima instanță, nu a admis excepția prescripției deși drepturi solicitate de reclamantă nu au caracterul de drepturi salariale ci sunt drepturi prevăzute de CCM, prescripția fiind de 6 luni si nu de 3 ani.
Mai arata apelantele ca în mod nelegal prima instanța a acordat diferențele salariale aferente perioadei 2009-2010 pornind de la minimul de 700 lei prevăzut de CCM la Nivel de Ramura Transporturi cu aplicarea coeficienților de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, deoarece prin sent.civ.625/08.05.2012 a Tribunalului B., irevocabila, s-a anulat anexa 1 la CCM pe unitate si, ca urmare, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare si nici nivel minim al salariului pe perioada în litigiu. Ca atare, efectul nulității fiind incident și pentru trecut, nu mai exista posibilitatea realizării unui mod de calcul prevăzut de aceasta anexă, salariații primind drepturile conform contractelor individuale de muncă.
Mai susțin apelantele ca în CCM la nivel de Ramura coeficienții de ierarhizare sunt mult mai mici decât cei din CCM pe unitate, astfel ca salariații ar avea salariile diminuate in condițiile în care nu este posibilă aplicarea selectivă doar a clauzelor mai favorabile.
Se mai arata ca salariul fiind un drept de natura consensuala si supus negocierii, atât timp cat pentru perioada 2009-2010 a existat un contract individual de munca ce prevedea un salariu mai mare de 700 lei, iar salariaților li s-au acordat salarii brute mai mari de 749 lei, raportat și la prevederile art. 37 Codul muncii, este vădita lipsa de temei a prezentei cereri. Practic, acțiunea reprezintă o renegociere a salariului la nivel de unitate raportat la CCM superior, ceea ce este inadmisibil.
Se mai susține ca în mod greșit Tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, părțile stabilind că anterior declanșării litigiului sa fie parcursă procedura amiabila.
Mai arata apelantele ca C. Marfa este o societate monitorizata in baza OUG 79/2008, revenindu-i obligația de a se încadra in fondul de salarii prevăzut in bugetele de venituri si cheltuieli aferente anilor 2009 si 2010.Acesti ani fiscali au fost încheiați in pierdere, drept pentru care acordarea acestor drepturi bănești in baza unei norme convenționale ar veni in contradicție cu HG prin care s-au aprobat bugetele. Nu este suficientă condiția ca drepturile să fie prevăzute în contractul colectiv de muncă, ci și să existe resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiție care, în situația de față, nu este îndeplinită.
În consecință, se solicită admiterea apelurilor și respingerea acțiunii.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 8, 9 si 304 ind.1 C.proc.civ.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicita respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și în conformitate dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel constată că apelurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul cererii de chemare în judecată, l-a constituit obligarea recurentei pârâte, angajatorul intimatei reclamant, la plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.04._10. Termenul în care poate fi formulată acțiunea este cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, respectiv 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune acțiunea fiind introdusă la data de 19.04.2013
Cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.04._10, a fost introdusă de intimată în aprilie 2013, așa încât este neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru diferențele de drepturi salariale pretinse.
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, pe care și-au întemeiat reclamanții-intimați acțiunea, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că S. „ C. Marfă” S.A. este nominalizată în această anexă la poziția 2, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații intimatei potrivit art. 123 pct. 1 din contract.
Este adevărat că recurenta nu a semnat Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, însă art. 123 pct. 1 din contract, ca și art. 3 alin. 1 din același contract, preiau dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 și art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii în vigoare în perioada 2009-2010, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte “pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”, aceste dispoziții instituind o excepție de la principiul relativității efectelor contractului.
De asemenea, pentru salariații recurentei produce efecte și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în acest sens fiind dispozițiile art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 130/1996 și art. 241 alin. 1 lit. a Codul muncii în vigoare în perioada 2009-2010
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la apelantă deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, având în vedere și sentința civilă nr. 625/M/8.05.2012 a Tribunalului B., irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la Contactul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul S. „C. Marfă” S.A., este fara echivoc ca reclamanții pot solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.04._10, este întemeiată, așa cum corect a reținut si prima instanța.
Curtea notează că prin aplicarea prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 nu are loc o reducere a drepturilor salariale cuvenite intimatei reclamante. Aceasta deoarece, salariul de bază minim brut de 700 lei este prevăzut ca bază de la care pornesc negocierile, corespunzător, evident, clasei 1 de salarizare.
Prin consecință, proporțional cu clasa de salarizare în care este încadrat fiecare reclamant are loc o majorare, în cascadă a salariului de bază brut la care se va aplica coeficientul de ierarhizare corespunzător. Intimatei fiindu-i stabilit prin actul adițional la contractul individual de muncă o clasă de salarizare superioară celei de pornire (1) i se va calcula în funcție de algoritmul rezultat din art.7 din CCM la nivel de unitate și anexa 1 la acesta,drepturile salariale prin majorarea salariului brut aferent poziției sale.
Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, așa cum corect a reținut si instanța de fond, Curtea constata ca raportat la obiectul cererii, la disp.art.38 din C.muncii, potrivit căruia salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege (CCM fiind legea parților) precum si la dreptul consacrat de art.6 din CEDO, respectiv liberul acces la o instanța, excepția nu poate fi primita.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior (așa cum este contractul colectiv de muncă la nivel de unitate) puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, și fără a fi necesară constatarea prealabilă a nulității clauzelor contractuale de rang inferior cum susține apelanta, intimata reclamantă poate solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată. Sub acest aspect, al aplicării directe a unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nu sunt relevante susținerile apelantei privind „eludarea dispozițiilor referitoare la prescripție cuprinse în Codul muncii”.
Cat privește inexistența resurselor financiare ale angajatorului pentru anii 2009 si 2010, Curtea retine că susținerile apelantelor în sensul că fondul de salarii al companiei a fost limitat și că, din acest motiv, s-a aflat în imposibilitatea de a acorda drepturile bănești solicitate, vor fi înlăturate cu motivarea că fondul de salarii este stabilit de către angajator, care a semnat contractul colectiv de muncă și care și-a asumat obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia.
Tocmai condiționarea pe care o invocă, în cuprinsul motivelor de apel, cu privire la încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobate este de natură a evidenția culpa recurentelor, întrucât acestea puteau anticipa necesitățile pe care le aveau în raport de toate drepturile salariale, care au fost negociate, și trebuia să își stabilească bugetul de venituri și cheltuieli, astfel încât fie să își îndeplinească obligațiile asumate față de angajați, fie să renegocieze clauzele contractelor colective de muncă.
De asemenea, se constata ca dreptul salariaților la salarii in acord cu prevederile CCM nu poate fi înlăturat prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2001 și OUG nr. 79/2008, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentelor pârâte de acordare a drepturilor salariale, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anului 2010.
Pentru considerentele expuse, în temeiul disp. art. 480 alin1 Noul Cod proc.civ., Curtea de Apel va respinge apelul și va păstra ca legală și temeinică sentința apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele S. „C. MARFA” SA - Sucursala M. și S. „C. MARFA” SA București, împotriva sentinței civile nr. 1906/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte și în consecință:
Respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art.41,alin.3 lit.a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010 și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru intervalul 01.10._09, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate ce nu sunt contrare prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 23.10. 2013.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 777/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
