Contestație decizie de concediere. Decizia 1935/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări socialecod operator 2928
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1935
Ședința publică din 27 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Cristian
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâta SC România SRL împotriva sentinței civile nr. 1557 pronunțată la 10 iunie 2009 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul, având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru reclamantul intimat avocat G, lipsă fiind pârâta recurentă.
Procedura completă.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că prin serviciul registratură al instanței, reclamantul intimat a depus la dosar întâmpinare și concluzii scrise, anunțuri de angajări.
Reclamantul intimat depune la dosar concluzii scrise, dovada cheltuielilor de judecată.
Constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul reclamantului intimat a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
Instanța
Deliberând asupra recursului de față a constatat următoarele:
Prin acțiunile conexate înregistrate la Tribunalul Timiș sub nr. 1258/30/24 februarie 2009 și 1890/30/25 martie 2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC România SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze decizia de concediere fără număr și dată ca fiind nelegală, precum și decizia nr. 41/16 martie 2009 emisă de pârâtă, ca urmare a neîndeplinirii condițiilor exprese prevăzute de lege; in temeiul art. 78 din, să oblige angajatorul la achitarea despăgubirilor legale, egale cu salariul indexat aferent timpului lucrat, majorat, actualizat, precum si a celorlalte drepturi aferente (art. 76 coroborat cu art. 269.muncii), începând cu data de 01.02.2009; obligarea pârâtei la punerea sa in situația anterioara emiterii actului nelegal de concediere, respectiv, repunerea in funcția deținuta si crearea condițiilor, respectiv punerea la dispoziție a mijloacelor pentru realizarea sarcinilor de serviciu preluate de directorul general la data de 29.01.2009, obligarea paratei la achitarea daunelor materiale produse ca urmare a măsurii abuzive, constând din salariul aferent timpului lucrat inclusiv adaosurile, sporurile, bonusurile etc. aferente lunii ianuarie 2009, deoarece pârâta a virat în cont numai cuantumul salariului de încadrare net, obligarea pârâtei la achitarea daunelor materiale reprezentând prejudiciile produse ca urmare problemelor cauzate in achitarea creditelor angajate de reclamant la diferite, în sumă de 10.000 EURO, bazându-se pe faptul că contractul de muncă era încheiat pe o perioadă nedeterminata, ca activitatea sa avea rezultate si era apreciata, prin activitatea sa, a contribuit si contribuia la realizările pozitive ale profitului firmei si la creșterea prestigiului acesteia, ca nu a fost nici un semnal negativ cu privire la activitatea reclamantului, dovada fiind chiar aprecierile paratei, obligarea paratei la daune morale in suma de 20.000 euro ca urmare a prejudiciilor produse prin măsura abuziva luata si comunicata pe internet tuturor partenerilor si colegilor din tara si care au dus la suferințe fizice si morale, îngrijorări si probleme, cu consecința imposibilității găsirii unui alt loc de munca corespunzător. Daunele au in vedere si acoperirea eforturilor deosebite pentru realizarea sarcinilor ce au necesitat in permanenta un program prelungit peste programul normal de lucru, ce au adus indiscutabil profit paratei. De asemenea, a solicitat obligarea paratei prin directorul general la trimiterea către toti colaboratorii si angajații firmei a unui email prin care sa-si ceara scuze pentru măsura abuziva dispusa, prejudiciile materiale si morale produse si cu anunțarea acestora cu privire la reîncadrarea in funcția avuta, informându-i ca reclamantul se bucura in totalitate de increderea paratei, solicitandu-le în continuare colaborarea cu reclamantul.
A mai solicitat ca, în situatia in care parata nu se va conforma acestor obligații, sa dispună obligarea angajatorului SC România SRL la achitarea despăgubirilor legale, egale cu media pe ultimile sase luni a realizărilor salariale indexate, majorate, actualizate, precum si a celorlalte drepturi aferente (art.76 coroborat cu.art. 269 din.) salariale pe o perioada de 12 luni, având in vedere eforturile făcute, avantajele materiale si morale aduse firmei, ridicarea prestigiului acesteia pe perioada in care a activat în firma, situații recunoscute si dovedite; obligarea paratei la achitarea daunelor materiale produse ca urmare a măsurii abuzive, constând si din salariul aferent timpului lucrat, adaosurile, sporurile, bonusurile, etc. aferente lunii ianuarie 2009, deoarece parata a virat in cont numai cuantumul salariului de încadrare net; obligarea paratei la achitarea daunelor materiale reprezentând prejudiciile produse ca urmare a problemelor cauzate in achitarea creditelor angajate de reclamant la diferite în sumă de 10.000 euro, pentru motivele deja expuse; obligarea paratei la daune morale in suma de 20.000 euro ca urmare a prejudiciilor morale produse prin măsura abuziva luata si comunicata pe internet tuturor partenerilor si colegilor din tara, masuri care i-au prejudiciat imaginea si posibilitatea de a obține un alt loc munca corespunzător funcției deținute, având in vedere si profitul si avantajele aduse firmei, ridicarea prestigiului acesteia pe perioada in care a activat in firma, situații recunoscute si dovedite; obligarea directorului general la trimiterea unui email către toti colaboratorii si angajații firmei, prin care sa-si ceara scuze pentru măsura abuziva dispusa si prejudiciile materiale si morale produse reclamantului.
În motivare, a arătat că decizia nu poartă număr si nici dată. Decizia nu este emisa pe numele său, respectiv si nu; decizia nu respecta prevederile art. 74 lit. d din Codul muncii in sensul ca nu enumeră posturile libere din unitate si termenul in care salariatul urmeaza sa opteze pentru unul din posturile vacante, desi in unitate au existat si sunt in continuare disponibile locuri de munca.
Pe fond, a arătat că decizia nu respecta condițiile prevăzute de art. 74 din. În opinia sa, nu este suficientă o formulare generala de genul restructurare, care constituie o motivare generala, de circumstanță, fara descrierea motivelor, iar nemotivarea deciziei echivalează cu un abuz de drept si o nerespectare expresa a legii sancționata cu nulitatea absoluta. Motivul invocat este nereal, iar "restructurarea" in fapt este nereala si neserioasa. Neavand data si număr, decizia incalca prevederile art. 75 cu privire de la data de la care isi produce efectele, parata stabilind anterior concedierii si comunicarii - data încetarii activitatii, fara a se respecta termenul de preaviz, incalcandu-se astfel prevederile exprese ale art. 73 din Codul muncii. In fapt, decizia a fost comunicata la data de 14.02.2009.
Reclamantul a mai arătat că, din economia prevederilor exprese ale Codului Muncii parata avea obligatia sa faca demersurile necesare pentru a comunica la Inspectoratul Teritorial d Muncă intenția de restructurare de posturi si ca are sau nu alte posturi libere; sa solicite in mod expres si nominal in conformitate cu hotărârea organului colectiv si a referatului șefului ierarhic ca aceste categorii de personal sa fie avute in vedere la distribuirea pe alte posturi libere conform pregătirii sau sa fie cuprinse in propunerile de reconversie profesionala.
A mai arătat că decizia trebuia comunicata in maxim 5 zile calendaristice de la data emiterii urmând a produce efecte de la comunicare si nu cum stabilește in mod arbitrar parata (art.268 cm.). Totodată, decizia este nelegala si pentru ca nu respecta prevederile art. 65 alin.2 din Codul muncii in sensul ca: restructurarea trebuie să fie efectiva; sa aiba o cauza reala si serioasa si nu de circumstanța cum este în situatia de fata, deoarece parata a dispus sa se faca angajări in continuare in SC ROMÂNIA SRL pe diferite posturi, fara a oferi posturile disponibile celor avuți in vedere spre concediere, dovedind astfel ca motivul restructurarii este unul de circumstanța nereal si neserios; decizia este nulă deoarece nu prevede posibilitatea atacării acesteia, instanța la care urmeaza a fi atacata si termenul in care calea de atac trebuie promovata. Toate acestea dovedesc ca decizia este nula, si ca îndepărtarea din funcție nu este reala, efectiva si serioasa si nu tine seama de prevederile legale exprese prevăzute de lege.
Prin sentința civilă nr. 1557 pronunțată la 10 iunie 2009, instanța a admis în parte acțiunea reclamantului, a dispus anularea deciziei de concediere nr. 41/16 martie 2009 emisă de pârâta SC România SRL; a dispus reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, indexate și actualizate cu rata inflației de la data emiterii deciziei de concediere și până la reintegrarea sa efectivă.
A respins în rest pretențiile reclamantului.
A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că deși inițial petiționarul a contestat preavizul acordat de pârâtă, ulterior, în dosarul cu nr- conexat la prezentul dosar, a formulat o contestație și împotriva deciziei de concediere cu nr.41/16.03.2009 emisă de pârâtă, motiv pentru care, dată fiind și conexarea pricinilor, a respins excepția prematurității introducerii acțiunii invocată de pârâtă.
A apreciat că decizia de concediere trebuie să cuprindă condițiile de fond și de formă prevăzute în art. 62 alin. 2 din Codul muncii, potrivit cu care " decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire le termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă" și că aceste dispoziții trebuie corelate cu cele ale art.268 Codul muncii care reglementează conținutul deciziei de sancționare.
A reținut că în speță, decizia nu cuprinde motivele de fapt pentru care s-a luat măsura concedierii petiționarului, simpla referire, generică, la reorganizarea firmei, neputând fi echivalată cu o motivare în fapt în sensul cerut de legiuitor. în care a reținut că aceasta nu îndeplinește una din condițiile de fond cerute de art.62 din Codul muncii și că decizia nu respectă nici prevederile art. 62 referitoare la instanța competentă să soluționeze o eventuală contestație,aceasta fiind menționată greșit; că aceste mențiuni obligatorii au fost prevăzute de legiuitor în favoarea salariaților, pentru ca aceștia să fie informați în mod corespunzător despre motivele de fapt și de drept pe care angajatorul și-a întemeiat decizia și mijloacele procedurale prin care poate contesta măsura luată.
În termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs pârâta SC România SRL B, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Solicită desființarea în parte a hotărârii recurate, reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Arată că atât în preavizul comunicat contestatorului, cât și în decizia de concediere, reprezentantul unității a menționat generic faptul că motivul care a obligat societatea să ia această măsură unilaterală a fost desființarea postului în urma reorganizării activității societății; că prin această mențiune și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 62 alin. 2 Codul muncii, cuprinzând atât motivarea în fapt, cât și în drept a deciziei; că instanța s-a subrogat legiuitorului și a extins ideea motivării în fapt prin obligarea unității la menționarea expresă a indicatorilor tehnici, financiari și sociali care au dus unitatea la luarea unei astfel de decizii, astfel încât a interpretat greșit legea.
Mai arată că în decizie s-a menționat ca instanță competentă Tribunalul București, dat fiind că societatea își are sediul în B, însă chiar dacă contestatorul ar fi depus contestația la Tribunalul București, aceasta și-ar fi declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș; că acesta a introdus contestația la instanța competentă și nu a suferit nici o pagubă materială prin această mențiune eronată.
In drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Reclamantul intimat, prin întâmpinare,a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
Arată că pârâta nu a făcut dovada dificultăților economice și că a avut loc o restrângere a activității; că pârâta nu a respectat dispozițiile art. 287 Codul muncii privind sarcina probei în litigiile de muncă; că nerespectarea dispozițiilor art. 62 alin. 2, 74 Codul muncii atrage nulitatea și că ea conține dispoziții contrare art. 284 alin. 2 Codul muncii.
Reclamantul intimat a depus la dosar și concluzii scrise, în care reia susținerile din întâmpinarea depusă la dosar.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 5 cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu următoarea motivare:
In mod greșit prima instanță a soluționat cauza pe excepția nulității deciziei de concediere, cu motivarea că nu au fost respectate dispozițiile art. 62 alin. 2 Codul muncii cu referire la art. 268 Codul muncii, respectiv decizia nu cuprinde motivele de fapt pe care se sprijină, iar instanța competentă este menționată greșit.
Aceste dispoziții legale nu au incidență în speță, art. 62 Codul muncii vizând decizia de concediere pentru motive ce țin de persoana salariatului, iar art. 268 Codul muncii concedierea pentru motive disciplinare.
Decizia de concediere contestată este emisă în condițiile art. 74 alin. 1 Codul muncii, în cuprinsul ei fiind menționat faptul că măsura a fost luată în baza art. 65 alin. 1 Codul muncii, urmare a desființării postului de manager zonă prin reorganizarea firmei.
Legiuitorul nu a impus ca în decizia de concediere să se prevadă detailat aspecte care țin de reorganizarea societății și reducerea postului, astfel că decizia respectă cerințele impuse de textul de lege.
Este atributul instanței de a stabili dacă reorganizarea a corespuns unei nevoi reale a societății și dacă reducerea postului a fost reală și efectivă.
Menționarea greșită în decizia de concediere a instanței competente nu este de natură a atrage nulitatea în condițiile în care contestația a fost introdusă la instanța competentă, reclamantul nefiind în nici un fel prejudiciat. Mai mult, chiar dacă ar fi introdus-o la instanța indicată în decizie ca fiind competentă, aceasta și-ar fi declinat competența în favoarea instanței apreciate ca fiind competente. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât în practică există discuții cu privire la instanța competentă, art. 72 din Legea nr. 168/1999 stabilind competența în favoarea instanței de la sediul pârâtei, iar art. 284 Codul muncii în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.
Obligația de a cuprinde lista posturilor de muncă vacante în unitate și termenul pentru care poate opta este obligatorie doar în situațiile prevăzute de art. 64 Codul muncii, în care reclamantul nu se încadrează.
Cum în mod greșit instanța a soluționat cauza pe excepție, fără a intra în cercetarea fondului, în baza art. 312 alin. 5 cod procedură civilă, va admite recursul și va casa sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș.
Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța va analiza dacă reorganizarea a corespuns unei nevoi reale a societății și dacă reducerea postului a fost reală și efectivă, aspecte în funcție de care urmează a aprecia legalitatea deciziei de concediere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către pârâta SC România SRL împotriva sentinței civile nr. 1557 pronunțată la 10 iunie 2009 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul .
Casează sentința civilă menționată mai sus și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș.
Irevocabilă.
țată în ședință publică, 27 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Răuț
Red. MB/dact. MB
2 ex.
15.01.2010
Primă instanță:
, - Tribunalul Timiș
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Cristian
| ← Contestație decizie de pensionare. Decizia 404/2010. Curtea de... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 2010/2009. Curtea... → |
|---|
