Contestație decizie de concediere. Decizia 229/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 229
Ședința publică din 16 februarie 2010
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâta Comuna prin Primarul Comunei împotriva Sentinței Civile nr. 2018/Pi/2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâtul intimat Consiliul Local al Comunei, având ca obiect contestație decizie concediere.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta intimată personal, lipsă fiind celelalte părți
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâta Comuna a depus la dosar un înscris intitulat "Întâmpinare".
Reclamanta intimată depune copie de pe biletul de ieșire din spital și copie a trei bilete de călătorie.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanta intimată solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate, arătând că motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând,constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 2018/Pi/2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr- a fost admisă în parte contestația formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Comunei și Primarul comunei,și-n consecință s-a constat nulitatea absolută a Dispoziției nr.170/02.06.2009 privind încetarea contractului individual de muncă, emisă de pârâtul Primarul comunei și au fost repuse părțile în situația anterioară emiterii acesteia în sensul reintegrării reclamantei pe postul deținut anterior în mod retroactiv.
Prin aceeași hotărâre judecătorească a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, o sumă egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data concedierii, 05.06.2009 și până la data reintegrării efective a reclamantei.
Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamanta a fost angajată pe funcția de consilier juridic în cadrul Primăriei comunei începând cu data de 19.03.2007 pe durată nedeterminată, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului individual de muncă nr. 36/19.03.2007 (filele 7-8).
Așa cum s-a subliniat în doctrina și în practica judiciară de specialitate, decizia de concediere reprezintă un act unilateral, manifestarea de voință a angajatorului, care nu trebuie să se adreseze justiției ori altor organe pentru a solicita încetarea raporturilor juridice de muncă cu un anumit salariat. Din aceste motive, pentru a preveni eventualele comportări abuzive ale angajatorilor, prin care s-ar leza drepturile și interesele legitime ale salariaților, legiuitorul în a înțeles să reglementeze în mod expres condițiile de fond și de formă în care angajatorul poate dispune din proprie inițiativă concedierea salariatului, având drept principal efect încetarea contractului individual de muncă.
Prin dispoziția nr.170/02.06.2009 a Primarului comunei s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, în temeiul art. 65 alin.1 din codul muncii, începând cu data de 05.06.2009, invocându-se pentru justificarea actului său de dispoziție Hotărârea Consiliului Local nr.13/28.04.2009, privind statul de funcții al aparatului de specialitate al Primarului comunei.
Deși s-a invocat prin intermediul întâmpinării faptul că angajarea reclamantei a fost realizată în baza Hotărârii Consiliului Local nr.30/04.12.2006 pe postul de consilier personal al Primarului comunei, dispozițiile Legii nr. 215/2001 constituind temeiul legal atât al încheierii contractului de muncă individual, cât și al încetării acestuia, instanța de fond a considerat aceste susțineri neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 66 al. 1 din Legea nr.215/2001 "primarii comunelor pot angaja, în limita numărului maxim de posturi aprobate, un consilier personal", iar conform cu prevederile aliniatului 3 al aceluiași articol "personalul prevăzut la alin.(1) își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată, încheiat în condițiile legii, pe durata mandatului primarului". Însă, după cum cu evidență se poate observa, contractul individual de muncă al reclamanteinu a fost încheiat pentru o durată determinată, la încheierea și semnarea acestuia părțilenu au convenit pentru funcția de consilier personal, ci pentru aceea deconsilier juridic, contractul individual de muncănu a încetat la terminarea mandatului primaruluiprin raportare la dispozițiile legale ante-menționate. Mai mult, trimiterea la normele prevăzute de art.65 al.1 din Legea nr.53/2003, art. 63 al.5 lit.e și art. 68 al.1 din Legea nr.215/2001, inserate în cuprinsul dispoziției nr.170/02.06.2009 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei conduc la aceeași concluzie, și anume că dispoziția de concediere a fost emisă în considerarea faptului că s-a "hotărât desființarea postului de consilier juridic", astfel cum rezultă și din cuprinsul înscrisului denumit preaviz, și nu prin raportare la situația juridică avută în vedere de art.66 din Legea nr.215/2001, cum se susține prin întâmpinare.
Legiuitorul a prevăzut expres în cuprinsul art.77 din codul muncii că "în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere".
Așadar, potrivit principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, la încetarea contractului individual de muncă trebuie avute în vedere aceleași condiții și aspecte cu privire la care părțile au convenit la încheierea lui, în speță dispozițiile de drept comun în materie de dreptul muncii, art. 65 al.1 muncii.
In continuare, Tribunalul a apreciat întemeiate criticile reclamantei ce țin de nesocotirea de către angajator a prevederilor art. 74 alin. 1 din codul muncii, vizând obligativitatea motivării în fapt a deciziei de concediere. Astfel, în cazul concret al reclamantei, motivarea în fapt, în înțelesul dat de normele legale mai sus indicate, presupune nu doar mențiunea vagă "a restructurării aparatului propriu de specialitateși reorganizării activității" -cuprinse de altfel nu în dispoziția atacată, ci în preaviz, ci și enumerarea tuturor considerentelor de fapt ce au determinat reorganizarea instituției, pentru a permite persoanei concediate să se apere, iar instanței sesizată cu controlul de legalitate, să poată verifica temeinicia concedierii, prin prisma art. 65 alin. 2 din codul muncii, potrivit cărora "desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă".
În strânsă legătură cu cele de mai sus, tribunalul a mai observat că, deși dispoziția de concediere face referire la Hotărârea Consiliului Local nr. 13/28.04.2009, acest înscris nu a fost depus la dosar și nici comunicat reclamantei pentru expunerea unei motivări. Referatul, depus de către pârâți la fila 11 împreună cu întâmpinarea, nu conține argumentele pentru care s-ar fi putut hotărî reorganizarea activității ce a avut drept consecință desființarea postului ocupat de reclamantă.
S-a conchis că o atare lipsă de claritate și transparență în expunerea motivelor concrete ce au determinat restructurarea activității angajatorului, de natură face aceste informații inaccesibile pentru angajați, poate constitui o premisă importantă în adoptarea unor acte de dispoziție arbitrare cu privire la încetarea contractelor individuale de muncă, fără ca aceștia din urmă să le poată preveni și combate in deplină cunoștință de cauză.
O informare corectă și completă a reclamantei era cu atât mai necesară cu cât,chiar poziția procesuală exprimată prin întâmpinare este de natură a crea serioase dubii asupra cauzelor reale ale concedierii, pârâții invocând o cu totul altă situație de fapt și de drept decât cea care rezultă cu evidență din cuprinsul contractului individual de muncă, dispoziția atacată și preaviz.
Mai mult, potrivit art.74 al.1 lit.b muncii "decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu durata preavizului". În cuprinsul dispoziției atacate nu este inserată această mențiune obligatorie, ea regăsindu-se doar în contextul înscrisului denumit "preaviz" (fila 10) și anume că i se acordă reclamantei un preaviz de 15 zile lucrătoare.
Ori,în conformitate cu dispozițiile art.74.din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel național () 2007-2010 - (2) În cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare . Iar art.101 din 2007-2010 stipulează că Drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi sub nivelul celor stabilite prin contractele colective de munca .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâta Comuna,prin Primar, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 29.12.2009, solicitând modificarea sentinței supusă reformării,in sensul respingerii in totalitate a acțiunii reclamantei,așa cum a fost ea formulată in primul ciclu procesual.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtului,Curtea observă că acestea s-au referit in esență la faptul că in mod eronat judecătorii fondului nu au luat in considerare împrejurarea că, in realitate,reclamanta a fost încadrată pe postul de consilier personal al Primarului Comunei in temeiul HCL nr. 30/2006,modificată ulterior prin HCL nr. 143/2007,in sensul încadrării reclamantei pe o perioadă determinată in aceeași funcție,pe durata mandatului primarului.
De asemenea, s-a mai arătat in conținutul recursului ca sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece nu s-a ținut seama de faptul că prin HCL nr. 13/2009 s-au redus 5 posturi din statul de funcții al comunei și că in administrația publică nu există posturi vacante,fiind interzise angajările.
Poziția procesuală a intimatei a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 20-22,aceasta invocând lipsa calității procesual active a recurentei Comuna,de vreme ce in procesul de fond calitatea de pârâți au avut-o Consiliul Local al Comunei și Primarul Comunei.
Pe de altă parte,prevalându-se de prevederile art. 306 alin.2 /pr.civ. recurentul a invocat ca motiv de casare faptul că angajatorul reclamantei a fost in realitate Comuna și nu Primarul Comunei,ori Consiliul Local al Comunei, context in care in fața primei instanțe de fond nu a fost creat corect cadrul procesual.
Analizând recursul pârâtei,prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in primul ciclu procesual,cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 și art. 304 ind. 1 /pr.civ., Curtea reține următoarele:
Fără a insista asupra modului de rezolvare de către instanța de fond a aspectelor ce țin de aplicarea prevederilor art.74 al.1 lit.b muncii, corelate cu cele ale art.74 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național () 2007-2010, relative la obligativitatea menționării in decizia de concediere a termenului de preaviz de minim 20 de zile lucrătoare, precum și cele ale art. 74 alin. 1 din codul muncii referitoare la modul de descriere a motivelor de fapt și de drept ce au determinat concedierea, Curtea observă că argumentele de nelegalitate ale deciziei de concediere au fost riguros și corect explicate in hotărârea atacată.
In privința legitimării procesual pasive a unității administrativ teritoriale, Curtea reține că in litigiul supus analizei părțile au fost in eroare cu privire la personalitatea juridică a angajatorului, deoarece Contractul Individual de Muncă nr.36/2007 a fost încheiat cu Primăria Comunei,iar emitentul Dispoziției de desfacere a atacată este Primarul Comunei. Mai mult, in vreme ce reclamanta a chemat in judecată Primarul Comunei și Consiliul Local al Comunei, recursul a fost introdus de Comuna,prin Primar.
Asupra entității ce deține personalitate juridică din cadrul unității administrativ teritoriale și deci,potrivit art. 14 din codul muncii poate avea calitatea de angajator, art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală statuează că aceasta este comuna,orașul sau județul, reprezentate in justiție de primar.
Cum distincția intre simplele unități funcționale și persoana juridică din cadrul unității administrativ teritoriale a fost făcută abia in calea de atac a recursului, iar in fața instanței de fond toate actele procedurale provenind de la pârâtă poartă ștampila Comunei aceasta fiind aplicată și pe dovada de comunicare a citațiilor,Curtea este îndreptățită să conchidă că ar fi un formalism excesiv ca eroarea in privința denumirii persoanei juridice angajatoare (comisă, de altfel,de ambele părți litigante conform celor de mai sus ) să determine reformarea sentinței de fond,ori respingerea recursului pentru lipsa calității procesuale a recurentei,așa cum au susținut in recurs recurenta și intimata.
În privința aspectelor ce țin de natura juridică a raporturilor de muncă ale reclamantei,Curtea apreciază că in mod corect judecătorii fondului au observat că aceasta este stabilită prin conținutul Contractului Individual de Muncă nr. 36/2007,ale cărui efecte s-au dorit a fi încetate prin dispoziția atacată. Prin urmare nu se poate considera decât că reclamanta a fost angajata pârâtei in calitate de consilier juridic,pe o durată nedeterminată,iar cele două hotărâri despre care face vorbire recurentul nu au fost apte să modifice raporturile inițiale de muncă pentru simplul motiv că nu îndeplinesc cerințele art. 41 alin.1 din codul muncii.
Pentru motivele de fapt și de drept mai sus expuse,in baza art. 312 alin.1 și art. 304 ind. 1/pr.civ., Curtea va respinge recursul pârâtei, cu consecința evidentă a menținerii sentinței recurate,considerată a fi legală și temeinică.
Cheltuielile de judecată solicitate de intimata reclamantă,reprezentând contravaloarea biletelor de călătorie pentru prezentarea la proces nu vor putea fi acordate deoarece din conținutul copiilor depuse in fața instanței de recurs nu se poate stabili cu certitudine prețul,data și ruta pe care a circulat reclamanta. Cererea accesorie având acest obiect urmează a fi respinsă conform art. 1169/civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Comuna prin Primarul Comunei împotriva Sentinței Civile nr. 2018/Pi/2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 10.03.2010
Tehnored //10.03. 2010/5 ex/3 com.
Prima instanță: jud. și - Tribunalul Timiș
Decizia se comunică:
Pârâtei recurente - Comuna prin Primarul Comunei
Reclamantei intimate -
Pârâtului intimat - Consiliul Local al Comunei
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 817/2009. Curtea... | Conflict de muncă. Decizia 331/2010. Curtea de Apel Timisoara → |
|---|
