Contestație decizie de concediere. Decizia 4094/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.319/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 4094/
Ședința publică de la 03 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta, împotriva sentinței civile nr.4687 din data de 04.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.37888/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de cadastru și Publicitate Imobiliară, având ca obiect:"contestație împotriva deciziei de concediere".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 27 mai 2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 03 iunie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.4687 din data de 04.06.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamanta a fost salariata intimatei Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară pe postul de inginer gradul III și că de la data de 07.09.2005, până la data de 27.03.2006, contestatoarea a îndeplinit funcția de director al Direcției de Resurse Umane, cu delegare, atribuțiile sale încetând conform Ordinului nr.178/27.03.2006.
S-a constatat că intimata a emis Ordinul nr.399/ 07.07.2006, prin care s-a dispus, în temeiul art.61 lit.a Codul muncii, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al contestatoarei, motivat de faptul că aceasta a săvârșit mai multe abateri disciplinare, încălcând astfel prevederile regulamentului intern, ale HG nr.281/1992, ale Ordinului MAI 1033/2005.
În ceea ce privește motivul de nulitate referitor la nerespectarea dispozițiilor art.268 alin.2 lit.a și c Codul muncii, tribunalul a reținut netemeinicia acestuia, având în vedere faptul că decizia contestată descrie fiecare abatere disciplinară imputată contestatoarei, cu indicarea unor elemente concrete care permit verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.263 alin.2 Codul muncii, precum și motivelor pentru care au fost înlăturate apărările contestatoarei.
În privința motivul de nulitate referitor la prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară, tribunalul a luat act de faptul că acesta a fost analizat de Curtea Apel București, cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, care a apreciat că acest drept nu era prescris.
Susținerile privind inaplicabilitatea dispozițiilor dreptului muncii au fost înlăturate de către instanța de fond, cu motivarea că pe durata îndeplinirii funcției de director al Direcției de Resurse Umane, contestatoarea a continuat să rămână salariata intimatei și că în toată această perioadă contractul său de muncă nu a fost suspendat și nu a încetat, producând efecte.
S-a mai menționat că, deși contestatoarea a fost numită pe un post de conducere, totuși acest aspect nu este incompatibil cu existența raporturilor juridice de dreptul muncii, astfel că s-a reținut în consecință că Ordinul nr.399/2006 contestat nu este un act de drept civil, ci un act de dreptul muncii, iar aplicarea regimului juridic al acestui domeniu este pe deplin justificată.
Cu privire la excepția de nelegalitate a Ordinului nr.399/07.07.2006, s-a avut în vedere că acest ordin este un act de dreptul muncii, nicidecum un act civil și cu atât mai mult un act de drept administrativ, întrucât nu este emis de conducerea intimatei, în calitate de instituție publică, în realizarea atribuțiilor specifice scopului înființării, ci în calitate de angajator, similar oricărui angajator persoana juridică.
S-a reținut că intimata a dat posibilitatea contestatoarei să se apere, aceasta fiind prezentă la unul dintre termenele stabilite asistată de un avocat și s-a constatat că din probele dosarului nu a rezultat că intimata ar fi îngrădit salariatei accesul la probe.
S-a menționat că angajatorul are obligația de a efectua o astfel de cercetare, de a-l convoca și pe salariat și de a-i permite acestuia să formuleze apărările și s-a precizat că această cercetare disciplinară nu se transformă într-o procedură contencioasă similară celei judiciare.
Astfel, s-a arătat că salariatul poate face apărări, poate cunoaște actele și probele, dar aceasta nu presupune în mod obligatoriu prezența sa la efectuarea fiecărui act de cercetare, cum ar fi audierea martorilor, ale căror declarații pot fi cunoscute din dosarul de cercetare, cu atât mai mult cu cât legea impune și respectarea unui anumit termen în care trebuie aplicată sancțiunea, astfel încât amânarea repetată ar duce la depășirea acestuia, salariatul având de altfel posibilitatea de a formula apărări și de administra probe în fața instanței de judecată.
S-a mai arătat că salariata a încălcat mai multe sarcini de serviciu prevăzute în fișa postului, fapta imputată fiind săvârșită în legătură cu munca desfășurată de către aceasta, în mod culpabil, fiind îndeplinite în cauză cerințele prevăzute de art.263 alin.2 Codul muncii.
De asemenea, având în vedere numărul mare de abateri disciplinare și gravitatea acestora, tribunalul a reținut că sancțiunea disciplinară aplicată contestatoarei a fost legal individualizată.
Împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către contestatoarea, care a expus situația de fapt și a invocat următoarele motive de nelegalitate:
Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură sancționată cu nulitatea de art. 105 alin.2 pr.civ. întrucât instanța de fond nu a dovedit disponibilitatea necesară soluționării pricinii și nu a manifestat un rol activ conform dispozițiilor art. 129 alin. 4 și 5. pr. civ. în cercetarea și aflarea adevărului și nu a solicitat părților explicații cu privire la faptele imputate contestatoarei.
Astfel, instanța de fond a respins administrarea probei cu martori solicitată de către contestatoare atât pentru susținerea acțiunii cât și pentru combaterea susținerilor părții potrivnice, fiind astfel împiedicată participarea contestatoarei în mod activ la desfășurarea judecății, situație care a condus la un proces inechitabil prin nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, de natură a atrage nulitatea hotărârii.
De asemenea, recurenta a învederat că instanța de fond a încălcat dispozițiile procedurale în materia conflictelor de drepturi, amânând pronunțarea hotărârii 14 zile, în loc de două zile, situație care impune constatarea nulității hotărârii.
Recurenta a mai susținut că hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de natura cauzei și contradictorii cu actele deduse și administrate în vederea judecării cauzei.
Astfel, s-a menționat că instanța a cercetat și nu s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate a aplicării a sancțiunii disciplinare și nu s-a pronunțat nici asupra nulității actului privind termenul de sesizare a comisiei de disciplină peste termenul de 30 zile calendaristice de la data luării la cunoștință de către angajator a faptelor imputate contestatoarei, așa cum dispune art. 62 alin.1 din Codul muncii.
S-a învederat că angajatorul s-a sesizat asupra abaterilor imputate contestatoarei la data 03.04.2006 și că faptele au fost aduse la cunoștința comisiei de disciplină la data de 14.06.2006, precizându-se că prin sentința civilă nr. 1461/2007, care a fost ulterior casată, tribunalul s-a pronunțat numai pe aspectul nulității actului contestat privind termenul emiterii acesteia în raport de data încheierii cercetării administrative, dar și nu în raport de data luării la cunoștință de către angajator a abaterilor disciplinare ale contestatoarei.
Prin urmare, s-a considerat că hotărârea instanței de fond este insuficient motivată, doar în baza deciziei Curții de Apel București care a casat sentința civilă nr. 1461/2007 pronunțată de aceeași cauză, în condițiile în care aspectele de fond nu au fost cercetate de către Tribunalul București în primul ciclu procesual, care s-a pronunțat numai asupra unora dintre aspectele de legalitate, motiv pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.
Recurenta a mai susținut că argumentele sentinței recurate sunt neîntemeiate și contradictorii cu situația de fapt, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor sesizate de contestatoare privind cercetarea disciplinară, care s-a făcut cu neparticiparea membrilor legali numiți în comisia de disciplină.
De asemenea, instanța nu a analizat faptul că în timpul cercetării disciplinare a fost încălcat dreptul la apărare al contestatoarei, au fost încălcate regulile de citare a acesteia și a martorilor, nu au fost audiați martori propuși de către contestatoare, căreia nu i s-a permis să participe la audierea martorilor angajatorului și au fost înlăturate o parte din probele susținerii acesteia.
Astfel, instanța de fond a nesocotit în motivarea hotărârii, refuzul comisiei de a respecta dreptului la apărare al contestatoarei prin neacceptarea acesteia de a lua la cunoștință de actele depuse de angajator și de depozițiile martorilor acestuia, pentru a putea să se apăra, fiind ignorate dispozițiile pr.civ privind procedura necontencioasă.
Instanța de fond nu a cercetat faptele imputate contestatoarei și care sunt prevederile regulamentelor încălcate de către aceasta pentru a stabili adevărul de fapt și de drept, a apreciat greșit că este suficient să se menționeze indicarea unor elemente care permit să se aprecieze că faptele imputate întrunesc condițiile prevăzute la art. 263 alin. 2 lit d din Codul muncii, hotărârea recurată bazându-se pe o prezumție și anume că există indicii de săvârșire a abaterilor imputate.
În privința temeiului de drept a actului contestat, s-a susținut că instanța de fond a înlăturat greșit apărarea contestatoarei, motivat de faptul că ordinul nr.399/2006 precizează că săvârșirea abaterilor constau în încălcarea regulamentului intern ale nr.HG 281/1992 și ale ordinului MAI NR.1033, fără să fie necesar a se preciza care dispoziție din aceste acte normative au fost încălcate.
S-a adăugat că instanța a apreciat că au fost încălcate multe sarcini de serviciu, fără a menționa care sunt și în ce constă prejudiciul creat pentru a se verifica gravitatea acestora și legalitatea sancțiunii.
Cu privire la Ordinul de desfacere a contractului individual de muncă al contestatoarei, s-a susținut că acesta este lovit de nulitate, întrucât măsura sancționării a fost luată după 120 zile de la luarea la cunoștință a faptelor ce i-au fost imputate, săvârșite pe perioada exercitării atribuțiilor de Director al Direcției de Resurse Umane si Salarizare, din care aceasta a fost eliberată prin ordinul nr. 178/27.03.2006.
S-a menționat că acest Ordinul de desfacere a contractului individual de muncă a fost dat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 268 alin (1) din Codul muncii, având în vedere faptul că angajatorul a luat cunoștința de toate abaterile contestatoarei anterior trecerii sale în funcția de subinginer, din care a fost destituită, pentru fapte imputate săvârșite într-o altă funcție pentru care nu a avut încheiat un contract individual de muncă.
S-a învederat că Ordinul de sancționare cu desfacerea contractului individual de munca nr. 399/07.07.2006 din funcția de subinginer este nelegal, netemeinic și lovit de nulitate absolută, deoarece nu cuprinde temeiul de drept în baza căruia i-a fost aplicată contestatoarei sancțiunea disciplinară și în baza căruia aceasta poate fi contestată, așa cum în mod obligatoriu se dispune la art. 268 alin 2 lit. d) și e) din Codul muncii, iar neîndeplinirea acestor condiții esențiale și obligatorii se sancționează cu nulitatea absolută a actului contestat.
S-a arătat că Ordinul de desfacere a contractului individual de muncă și raportul comisiei de disciplină nu descriu faptele pentru care s-a menționat încălcarea unor dispoziții ale unor regulamente și ordine și prevederi ale statutului de personal, regulamentului de ordine interioară sau din contractul colectiv de muncă aplicabile, încălcându-se dispozițiile art. 268 alin. (2) lit a) b) și c) si d) ale Codului Muncii, a căror lipsă este sancționată cu nulitatea absolută a actului contestat.
S-a precizat că luarea în primire a gestiunii contestatoarei s-a făcut în lipsa acesteia, fără nici o înștiințare prealabilă și fără să i se aducă la cunoștința actul de constatare și inventariere, sesizarea comisiei fiind făcută pe baza unui act al unei persoane care nu cunoștea activitatea contestatoarei.
S-a menționat că la eliberarea din funcția de director resurse umane, contestatoarei nu i s-a făcut nici o imputație, iar cu două luni anterior acestei decizii, contestatoarei i s-a acordat pentru activitatea desfășurată calificativul foarte bine, inclusiv pentru o parte din faptele imputate mai târziu.
În privința fapte imputate, recurenta a învederat că acestea nu sunt dovedite și sunt în contradicție cu realitatea deoarece întocmirea statelor de personal și de funcții nu aveau un anumit termen la care fie întocmite, ele existând la data numirii în funcție de director executiv a contestatoarei, urmând a fi modificate periodic în funcție de organigrama și numărul de personal, iar pentru întocmirea lor fiind necesară o coordonare din partea unuia din reprezentanții legali ai instituției și colaborarea cu direcția economica și după caz cu direcția juridică.
S-a arătat că actele adiționale de modificare a contractelor individuale de muncă sunt acte care sunt negociate de către directorul general sau adjuncții acestuia, în calitate de reprezentanți legali ai angajatorului și pentru care aceștia, indiferent de cine sunt întocmite, poartă răspunderea din momentul luării la cunoștință de forma si conținutul lor, motiv pentru care nu pot fi impute după acceptarea prepușilor săi.
De asemenea, recurenta a menționat că nu îi pot fi imputate faptele de la pct. 8,9,10,11,12, deoarece comunicările nu se puteau face de către direcția resurse umane, fără dispoziția expresă a directorului general sau a unuia dintre adjuncții acestuia, care înaintea semnării și comunicării lor, aveau obligația să solicite și avizul altor direcții, iar în acest sens, comisia nu a cercetat dacă contestatoarea a primit expres astfel de dispoziții, neexistând dovezi pentru a se putea constată existenta faptelor, aspectele relatate fiind confirmate de către părți și răspunsurile la interogatoriu.
Prin întâmpinare, intimata Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma motivelor de recurs formulate de către recurentă, încadrate pe dispozițiile art.304 pct.5, 8 și 9 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Prin Ordinul nr.399/7.07.2006 emis de către intimata Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, avându-se în vedere raportul comisiei de disciplină nr.96/7.06.2006 și prevederile art.264 alin.1 lit f din muncii și ale art.103 lit.e din Regulamentul intern al Agenției de Cadastru și Publicitate Imobiliară, aprobat prin Ordinul directorului general al ANCPI nr.1019/25.11.2005, s-a dispus sancționarea disciplinară cu desfacerea contractului individual de muncă a contestatoarei recurente - subinginer în cadrul Direcției de Resurse Umane, pentru săvârșirea unor abateri disciplinare comise de către aceasta în perioada îndeplinirii cu delegație a funcției de Director al Direcției de resurse umane.
Împotriva acestui ordin s-a formulat contestație de către recurenta contestatoare, care a solicitat instanței de fond ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută a acestuia, să oblige angajatorul la reîncadrarea sa pe funcția de subinginer deținută anterior desfacerii contractului de muncă, cu plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate sau reactualizate, cât și plata normei de hrană și a sporurilor acordate tuturor salariaților potrivit contractului colectiv de muncă, de care aceasta ar fi beneficiat dacă nu era concediată, pe perioada de la încetarea contractului individual de muncă și până la reîncadrarea pe funcția deținută anterior.
Prima critică adusă hotărârii recurate, încadrată pe motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 pr.civ. este neîntemeiată, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă faptul că instanța de fond a încălcat formele de procedură sancționată cu nulitatea de art. 105 alin.2 pr.civ.
Astfel, Curtea nu poate primi susținerea recurentei referitoare la lipsa rolului activ al instanței, având în vedere faptul că formulările din cadrul contestației deduse judecății sunt clare și precise, care permit determinarea exactă a obiectului și temeiului juridic dedus judecății, prin urmare nefiind necesar ca judecătorul să ceară părții contestatoare să prezinte explicații, oral sau scris, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 4 pr. civ.
În conformitate cu prevederile art.129 alin.5 pr.civ. invocat de către recurentă, judecătorul are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, însă dovezile solicitate de către părți pot fi încuviințate numai dacă instanța socotește că acestea pot să conducă la dezlegarea pricinii, ceea ce presupune că mijloacele de probă cerute trebuie să fie pertinente și concludente cauzei.
Astfel, de vreme ce prin acțiunea introductivă formulată de către recurenta contestatoare adresată instanței de fond au fost invocate doar motive de nelegalitate a ordinului de sancționare disciplinară și nu s-a contestat și săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa drept abateri disciplinare, Curtea reține că administrarea probei cu martori solicitată de către contestatoare nu era utilă soluționării cauzei, față de obiectul dedus judecății.
Nu poate fi primită de către C susținerea recurentei, în sensul că aceasta a fost împiedicată să participe în mod activ la desfășurarea judecății, de vreme ce instanța de fond a admis și administrat probele utile, pertinente și concludente soluționării cauzei la solicitarea ambelor părți (înscrisuri și interogatoriu), cu respectarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare.
În privința criticii referitoare la încălcarea prevederilor legale cu ocazia amânării pronunțării sentinței recurate, Curtea reține că termenul de 2 zile pentru amânarea pronunțării hotărârii în conflictele de muncă, prevăzut de art.78 alin.2 din Legea nr.168/1999, este un termen de recomandare, astfel că, în condițiile în care legea nu a instituit sancțiunea nulității absolute a hotărârii în cazul nerespectării acestui termen, nulitatea absolută a hotărârii nu poate fi constată pentru acest motiv, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă ("ubi lex non distinguit, nec nos distinguit debemus").
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 pr.civ. Curtea reține netemeinicia acestuia, întrucât hotărârea primei instanțe nu cuprinde motive străine de natura cauzei și contradictorii cu actele deduse și administrate în vederea judecării cauzei.
Astfel, instanța de fond a indicat în mod clar și neechivoc considerentele pentru care nu a primit motivul de nulitate invocat de către contestatoare referitor la prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară, menționând expres că acest aspect a fost deja soluționat prin decizia de casare a Curții de Apel București, prin care s-a statuat că în cauză acest drept nu era prescris.
Potrivit acestei decizii de casare nr.3012/25.09.2007 pronunțată de către Curtea de Apel București Secția a VII-a, prin care s-a casat cu trimitere spre rejudecare sentința nr. 1461/1.03.2007 pronunțată de către tribunal în primul ciclu procesual, s-au avut în vedere cele reținute de către instanța de fond, care a apreciat că angajatorul a luat la cunoștință despre abateri la data de 3.04.2006, când a fost întocmită nota de informare înregistrată sub nr.-, în legătură cu faptele constate și că acesta a știut despre acestea încă din data de 29.03.2006, când comisia numită în baza Ordinului Directorului General al ANCPI nr.180/27.03.2006, a redactat un proces verbal, în cuprinsul căruia sunt evidențiate mare parte din faptele reținute prin ordinul menționat.
Instanța de recurs prin decizia amintită a considerat că cele două date anterior menționate de către prima instanță sunt cuprinse în intervalul 29.03.2006 - 6.06.2006, în care contestatoarea intimată s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, atestată cu certificatele medicale aflate la dosar, ceea ce a atras suspendarea de drept a contractului de muncă, potrivit art.50 lit.b muncii, fiind suspendat și exercițiul dreptului de a alica sancțiunea disciplinară a desfacerii acestui contract.
S-a precizat că în același sens dispune și art.60 alin.1 muncii, potrivit căruia nu poate fi dispusă concedierea pe perioada incapacității temporare de muncă stabilite prin certificat medical.
De asemenea, prin decizia de casare a instanței de recurs s-a mai arătat că, în condițiile în care ambele date apreciate de prima instanță ca fiind momente la care angajatorul a luat la cunoștință de săvârșirea abaterilor disciplinare prin ordinul contestat se află înlăuntrul perioadei de suspendare, termenul de prescripție de 30 de zile calendaristice prevăzut de art.268 alin.1 muncii, începe să curgă de la data expirării acestui interval, anume de la data de 7.06.2006, pentru că data de 6.06.2006, la care s-a raportat prima instanță, la finalul considerentelor, se află tot în interiorul termenului de suspendare a dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă.
S-a adăugat că un termen de prescripție de 30 de zile, care începe să curgă de la data de 7.06.2006, calculat potrivit sistemului intermediar, în care nu intră ziua în care a început prescripția, dar se socotește ultima zi a termenului, nefiind vorba despre un termen procedural, în sensul Codului d e procedură civilă, se împlinește la data de 7.07.2006, în speță, data emiterii ordinului contestat.
Față de considerentele expuse rezultă fără putință de tăgadă că instanța de recurs prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de fond, în condițiile prevăzute de art.315 alin1. pr.civ. a statuat cu putere de lucru judecat, faptul că ordinul de sancționare disciplinară contestat în cauză, a fost emis cu respectarea dispozițiilor art.268 alin.1 muncii, care cere ca aplicarea sancțiunii disciplinare să se facă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii.
Prin urmare, prin sentința recurată în speță, în mod corect, s-au avut în vedere cele statuate prin această decizie de casare obligatorie, prin care s-a tranșat, în mod definitiv și irevocabil, faptul că nu s-a prescris dreptul angajatorului de aplica sancțiunii disciplinare de 30 de zile calendaristice, care curge de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii, respectiv că ordinul contestat este emis cu respectarea prevederilor art.268 alin.1 muncii.
Prevederile art.62 alin.1 muncii invocate de către recurentă stipulează același termen de 30 de zile calendaristice în care angajatorul are obligația de a emite decizia de concediere avut în vedere de dispozițiile art.268 alin.1 muncii și la care de altfel se face trimitere expresă, prin art.62 alin.11muncii.
În condițiile în care prin decizia de casare a instanței de recurs s-a făcut referire atât la data de 3.04.2006, la care se pretinde că a fost sesizat angajatorul, cât și la data de 14.06.2006, când se susține că faptele au fost aduse la cunoștința comisiei de disciplină, la rejudecarea pricinii după casarea cu trimitere, nu se puteau repune în discuție aceleași aspecte, instanța de fond fiind ținută de modul în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune.
În ceea ce privește cercetarea disciplinară, instanța de fond a reținut faptul că recurenta contestatoare a avut posibilitatea de a se apăra și că din probele dosarului nu a rezultat îngrădirea accesul la probatoriul administrat în fața comisiei de cercetare prealabilă.
Prin contestația adresată instanței de fond nu s-a criticat modul în care a fost constituită comisia de disciplină, astfel că acest aspect nu poate fi analizat direct în recurs, față de prevederile art.294 pr.civ. coroborat cu prevederile art.316 pr.civ.
Respingerea cererii contestatoarei de acordare a celui de al doilea termen solicitat în cursul cercetării disciplinare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, de vreme ce contestatoare a mai beneficiat de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului său și exista posibilitatea ca acesta să fie substituirii de către celălalt avocat menționat în delegația depusă la dosarul de cercetare prealabilă disciplinară.
De asemenea, dreptul de apărare al contestatoarei în cursul cercetării disciplinare prealabile, astfel cum acesta este reglementat de art.267 alin.4 muncii, presupune ca salariatul să aibă dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este, or din actele dosarului nu a rezultat că intimata a îngrădit în vreun fel exercitarea acestui drept.
Martorii propuși în apărare de către contestatoare în cursul cercetării prealabile au fost citați, iar neprezentarea acestora nu poate fi imputabilă comisiei de disciplină, sarcina de a oferi membrilor comisiei de cercetare disciplinară toate probele și motivațiile considerate necesare revenind salariatei, potrivit textului legal mai sus amintit.
De adăugat că legiuitorul nu a instituit în sarcina angajatorului obligația de a audia martorii propuși de către părți numai în prezența persoanei cercetate disciplinar, iar potrivit procesului verbal întocmit la data de 4.07.2006 rezultă că aceasta a avut cunoștință de probele administrate în fața comisiei de disciplină.
Instanța de fond s-a pronunțat exclusiv asupra obiectului cererii cu care a fost învestită, în conformitate cu prevederile art.129 alin.6 pr.civ. examinând în mod judicios doar motivele de nelegalitate ale ordinului de sancționare disciplinară invocate de către recurenta contestatoare, iar nu și temeinicia măsurii dispuse, câtă vreme nu s-a contestat prin contestația introductivă săvârșirea faptelor reținute drept abateri disciplinare prin ordinul de sancționare disciplinară.
Pentru aceleași considerente, în raport de limitele învestirii instanței de fond prin contestația introductivă, Curtea reține că nu pot fi examinate criticile recurentei cu privire la temeinicia măsurii dispuse prin ordinului de sancționare disciplinară.
Cu privire la temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată sancțiunea disciplinară, critica recurentei este neîntemeiată, întrucât prevederile art.268 alin.2 lit.d muncii au fost pe deplin respectate de către intimată, în condițiile în care în cuprinsul ordinului de sancționare disciplinară s-a indicat expres art.264 alin.1 lit.f muncii.
Referitor la susținerile recurentei prin care arată că în ordinul de sancționare disciplinară nu sunt descrise faptele, Curtea reține netemeinicia acestora, întrucât art.1 și 2 din ordinul contestat prevede expres atât faptele ce au fost apreciate drept abateri disciplinare, cât și prevederile din legi și regulamente care au fost încălcate, fiind astfel respectate pe deplin prevederile art.268 alin.2 lit.a și b muncii.
Critica recurentei cu privire la încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 268 alin (1) din Codul muncii va fi înlăturată, avându-se în vedere cele stabilite cu autoritate de lucru judecat prin deciziei de casare nr.3012/25.09.2007 pronunțată de către Curtea de Apel București Secția a VII-
Curtea mai reține că instanța de fond în mod judicios a ținut seama de faptul că pe durata îndeplinirii funcției de director al Direcției de Resurse Umane, contestatoarea a continuat să rămână salariata intimatei și că, de vreme ce, în toată această perioadă contractul său de muncă nu a fost suspendat și nu a încetat, producând efecte, se putea dispune sancționarea disciplinară a acesteia, potrivit legislației muncii pentru abaterile disciplinare săvârșite pe durata numirii sale pe postul de conducere.
În fine, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată și susținerea recurentei potrivit căreia ordinul nu cuprinde elementele obligatorii, prevăzute de către art.268 alin.2 lit.e muncii, de vreme ce în cuprinsul actului contestat este indicat expres faptul că împotriva acestuia se poate formula contestație la Tribunalul București, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Față de cele mai sus expuse, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.4687 din data de 04.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.37888/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 3.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:,
Dact.: /2ex.
13.07.2009
Jud. fond:;
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 2003/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 28/2008. Curtea de... → |
|---|
